Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 41

TABLOUL 41

PETRE: Aram pământul; în vis aram cerul şi sămânţa ploii încolţea pe dată. Atâta doar că tulpinile ploii creşteau în jos, imposibil de lungi. Se frângeau tocmai din cauza asta şi, când ajungeau la noi, pe pământ găseam doar seminţele; tulpinile deveneau străvezii, se topeau undeva în deşertul albastru. Rar, foarte rar, ajungeau la noi flori mărunte îngheţate, căzute prea devreme sau prea târziu. Le spuneam fulgi şi când ajungeau pe pământ, aduceau cu ei uitarea. O uitare a ochiului, nu a minţii. Aram pământul: eram poate blestemat să găsesc mereu comoara. O găseam acum la fiecare arat; ştiam că toate comorile sunt blestemate; că aurul te face să-ţi pierzi, ca cea mai otrăvită dintre miasme, minţile. Erau vase de aur, unele de formă ciudată, curbate, poate din cauza răsuflării pământului, bătute cu pietre preţioase: verzi, roşii, albastre, rar negre. Le îngropam în livadă. în anul următor le regăseam în brazdă, niciodată în acelaşi loc. Şi formele şi le schimbau, să cred că e vorba de altă comoară. Şi poate că era de fiecare dată altă comoară; dacă era aşa, însemna că ogorul meu se afla deasupra unei comori uriaşe, nemaiîntâlnite de minte sau de privire omenească. Dar eu cred că era una şi aceeaşi comoară, ce lua de fiecare dată alt chip; al diavolului, poate. Nu mă înspăimânta diavolul: nu are putere asupra ta, decât dacă crezi tu că există. Comorile le îngropam, în fiecare an, în alt loc din livadă. Şi pomii îmi mulţumeau, mai întâi cu flori parfumate, apoi cu fructe mari şi zemoase. Se mirau oamenii: „Ce mari sunt fructele tale. Şi ce gustoase sunt. Ai crede chiar că la tine bat alte vânturi şi luminează alt soare.” Tăceam: nu le puteam spune nimic despre comori. Sau poate că acele comori erau rupte de rădăcinile pomilor sau se topeau în mustul ultimelor zăpezi. Apoi am început să dezgrop, cu lama plugului, cărţi. Erau cărţi ferecate în metal, în piele, în lemn, cu paginile jilave, dar altfel neatinse. Erau cărţi vechi, scrise în limbi necunoscute: rar desluşeam câte o literă. Doar prima literă din carte se topea întotdeauna, închipuind, pe toată pagina, culorile curcubeului: roşu, galben, albastru, mai rar verde; niciodată negru. Litera se răsucea, ca într-o mare durere, aşa cum se răsuceşte frunza sub muşcătura gerului. Uneori se întâmpla aşa şi cu alte litere, dar numai cu cele de la început de capitole. Nu erau cărţi cu poze; acelea mi-ar fi plăcut mai mult, aş fi aflat, măcar în parte, despre ce era vorba în ele. Dar şi aşa, cărţile păreau colorate, scăldate în culori. Străluceau în soare ca picăturile foarte fine de apă sau ca petele de păcură, după o ploaie. Mă gândisem la început să le strâng pe toate într-un şopron: poate se va pricepe cineva, cândva, să le descifreze. Poate că oamenii aceia vechi, care scriseseră cărţile, vroiau să ne spună ceva nouă, urmaşilor. De unde să ştie ei că limba lor se schimbase, că noi vorbim acum o limbă nouă, străină de a lor? Apoi m-am gândit mai bine: cărţile erau tot semne ale diavolului, aşa că, într-o seară, le-am strâns pe toate şi le-am dat foc. Au ars greu, împotrivindu-se, mirosind a piele arsă, semn că avusesem dreptate, dacă nu cumva mirosul nu venea de la coperţi, unele din piele, aşa cum am mai spus-o. În timp ce flăcările dansau sălbatic în gemetele cărţilor, m-am gândit că poate nu e drept ce făceam eu acum, că alţi oameni, mai învăţaţi decât mine, aveau dreptul să le citească. Chiar dacă erau unelte ale diavolului. Ei puteau şti mai bine dacă erau sau nu. Nu mai era nimic de făcut: cărţile arseseră în întregime. M-am liniştit însă: cu siguranţă că aveam să descopăr noi cărţi, poate chiar în primăvara asta. Apoi mi-a venit un gând: dacă aş îngropa cărţile în mesteceni, filă cu filă? Era o întreagă pădure de mesteceni: ar fi ajuns pentru gândul meu. Aşa am făcut cu toate cărţile găsite pe urmă: am crestat mestecenii, cojindu-i apoi uşor. Am strecurat câte o pagină sub coajă. Am legat din nou trunchiurile de mesteceni cu fire de cânepă. Numai că, în anul următor, mestecenii mei, cenuşiii, s-au albit cu pete negre. Doar la anume ceasuri ale amurgului, ceea ce fusese poate sufletul cărţilor se ivea, într-o irizare, deasupra frunzelor. O carte am păstrat-o, totuşi, în şopron. A găsit-o mama; a luat-o cu multă grijă, ocrotind-o, aşa cum orice mamă îşi ocroteşte în braţe, cu braţele, pruncul abia născut. Am văzut-o citind din cartea aceea. Am întrebat-o ce scrie în ea (chipul i se arăta, când citea, când sever, când luminat, când lungit de mirare).

MAMA (gânditoare): Despre noi scrie. Despre viaţa noastră scrie. Despre viaţa noastră: trecută, prezentă şi viitoare.

PETRE (râzând): Cum asta, mamă? Cum să scrie despre noi într-o limbă necunoscută? Cine ar putea crede aşa ceva? Şi cine ar fi putut scrie aşa ceva?

MAMA: Cartea nu e nici veche, nici nouă. E dintotdeauna. Scrie, într-adevăr, despre noi toţi, despre ce a fost, ce este, ce şi cum va fi.

PETRE: Şi atunci, eu de ce nu înţeleg nimic din ea?

MAMA: Poate vei înţelege-o într-o zi. Este o carte scrisă de înţelepţi, pentru cei care se înţelepţesc.

PETRE: Am înghiţit în sec; din două, una: sau maică-mea avea mintea bolnavă, sau eu nu mă înţelepţisem. Am mai zis totuşi, aşa, ca să zic ceva: „Mamă, tu ai fi în stare să citeşti, nu numai o carte în limbi străine; tu ai putea citi chiar o carte cu paginile albe”.

MAMA: Ba, o carte cu paginile albe n-aş putea citi. Şi asta pentru că m-am deprins să citesc şi printre rânduri.

PETRE: N-am mai spus nimic. Peste câtva timp cartea s-a întors la locul ei, în şopron. Apoi a dispărut. Curios, de când am început să dezgrop cărţi din pământ,   n-am mai găsit nici o comoară. Secase izvorul lor? Sau diavolul găsise că o carte e mult mai ispititoare decât o comoară? Între cărţi şi comori erau semne tainice pe care nu le puteam desluşi. Şi cred că nici mama. Oricum, ea n-a aflat niciodată despre comorile pe care eu le descopeream sub brazdă şi apoi le îngropam în livadă.   Cine să ştie ce ar fi mai putut zice mama şi de asta.

(va urma)

Lucian Strochi