Picătura de cultură: Răspunsuri la întrebări care nu mi s-au pus despre domnul Eminescu

  1. Mihai-EminescuCu Eminescu începe propriu-zis limba şi literatura română. De aici şi „nevoia de Eminescu”. Eminescu ne scoate din feudalismul… anacreontic, din oftările liricoide ale lui Conachi, impunând o limbă nouă şi înţeleaptă, pe care o vorbim şi noi, astăzi. În plus, ca poet cosmic, el ne împinge hotarele limbii şi ale simţirii până la cer. Fără Eminescu se poate fiinţa, desigur, aşa cum natura ar exista fără brad sau fără mesteacăn. Dar ar fi infinit mai săracă. Eminescu e moşul meu. Nu îl evoc permanent, dar nu-mi pot uita rădăcinile, numele, râurile, cuvintele. Începem să intrăm în literatura română (mai întâi ca cititori, desigur) prin Eminescu, prin versul eminescian. Întâi auzim un cîntec de leagăn, apoi forşnetul frunzei, doina. Învăţăm să nu murim vreodată. Eminescu nu e doar un poet; el este o stare de spirit, o caracteristică specifică, esenţială, definitorie a poporului român, aşa cum timpul este a patra dimensiune a realului, a spaţiului. Prin Eminescu descoperim râsu-plânsul nostru fundamental.
  2. Fie-mi permis un joc de cuvinte: cultul lui Eminescu ar trebui să fie culta, adică cultura lui Eminescu, intrarea în adîncimea operei sale, operă necunoscută încă majorităţii românilor în integralitatea ei. După epuizarea operei sale putem vorbi de o despărţire de Eminescu. Până atunci nu ar fi nici moral, nici estetic, nici transcedental să renunţăm la cultul lui Eminescu. Asta dacă nu înţelegem prin cult o adoraţie tâmpă şi necondiţionată, care face mult rău atât poetului, cât şi adoratorului său. Nu de o atitudine idolatră are nevoie opera eminesciană, ci de iubire lucidă.
  3. Dacă prin generaţia Eminescu îi înţelegem pe epigonii eminescieni, aş spune că acestora nu le datorăm nimic; dimpotrivă, ei ne datorează nouă destul: faptul că i-am acceptat, din varii motive, prin preajma poetului şi a operei sale. Ei l-au denaturat, printr-un mimetism ce ţinea doar de eufonie, reducîndu-l pe Eminescu, pentru un public superficial, leneş, la dimensiunea unui textier de romanţe. Dacă prin generaţia lui Eminescu înţelegem, dimpotrivă, clasicismul românesc de la finele veacului al XIX-lea, adică Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu şi Macedonski, atunci putem spune că datorăm acestora măcar tot atât cât datorăm scriitorilor români din perioada interbelică. Generaţia lui Eminescu a validat valoarea literaturii române, impunînd-o drept o valoare de patrimoniu universal, dezvoltîndu-i toate genurile literare, creând matriţele pentru capodopere viitoare. Printr-un capriciu genial al sorţii, toţi cei mai sus-amintiţi îi datorează mult lui Eminescu, după cum şi acesta se verifică prin ei.