Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 43
TABLOUL 43
FATA: Căzuseră ploi, zăpezi, pământul însuşi alunecase în câteva rânduri la vale; se prăbuşiseră unele pietre, aşa cum se prăbuşesc sub o cascadă; zidurile mai despărţeau însă cimitirul de incintă. Mă întrebam ale cui or fi mormintele din afara zidurilor: ale vrăjmaşilor cetăţii? ale oamenilor săraci, ce nu-şi găsiseră, nici după moarte, un loc în cetate? ale sătenilor, care uitaseră de cetate şi care găsiseră că, acolo, sub ziduri, era un loc bun pentru odihna morţilor lor? Cruci nu erau – doar două-trei pietre de râu, uriaşe, fără vreo inscripţie lămuritoare. În incintă rămăseseră trei turnuri, toate retezate de la jumătate şi înnegrite de fum. Bătrânii spuneau: aceasta fost clopotniţa, asta mănăstirea şi ăsta pirgul. Numai că acum clopotniţa nu mai avea clopot, mănăstirea nu mai avea călugări, iar în pirgul mănăstirii se prăseau lilieci, bufniţe şi alte jivine (cel puţin aşa spuneau, părinţii, copiilor: să-i sperie, să nu se urce pe scara întortocheată şi fără balustradă, scară de piatră, mâncată de vreme, de picioare şi de întuneric). Cuvântul ăsta „pirg” mi se înfipsese, răsucindu-se ca un ţăruş, în creier. Nu ştiam ce înseamnă, dar pentru mine sonoritatea lui aducea a ţipăt. Un ţipăt scurt, disperat, ultimul ţipăt al unei păsări doborâte în zbor. Apoi am aflat.
ŢĂRANUL: Da, pe aici a fost o mănăstire puternică, zidită şi mereu mărită, de trei dintre cei mai vestiţi domni ai ţării. Clopotul era uriaş, de bronz şi se spune că a fost topit dintr-un bou de bronz pe care oamenii l-au găsit în pământ.
FATA: Şi cât de mare era boul de bronz?
ŢĂRANUL: Cât să fie de mare? Cât un bou adevărat! Cei vechi făceau lucrurile tot atât de mari, cât le apăreau ele în faţa ochilor.
FATA: Şi de ce au topit tocmai boul?
ŢĂRANUL: E şi aici o poveste. Se spune că bronzul seamănă cu aurul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Împinge în afară zgura şi îi rămâne inima curată. Aşa că oamenii s-au bucurat mult, când au găsit boul. Au crezut că şi ăsta e un semn.
FATA: Mai erau şi alte semne?
ŢĂRANUL: Cu siguranţă că mai erau, numai că nu le mai ştiu eu.
FATA: Şi pirgul? Ce e pirgul?
ŢĂRANUL: Un fel de închisoare. Aici erau închişi toţi cei care se opuneau bisericii.
FATA: Şi erau mulţi?
ŢĂRANUL: Mai erau.
FATA: Şi nu scăpau niciodată?
ŢĂRANUL: Nu cred: erau puşi în fiare. Zidul e gros de trei metri. În el, o ferestruică. Lumina zilei nu pătrundea înăuntru. Doar o mână, aducând hrană şi apă.
FATA: Acum eram în pirg. Nu erau nici lilieci, nici bufniţe. Poate că veneau numai noaptea pe acolo. Am coborât treptele mucede. Mirosea a mâl şi a igrasie. Am văzut ferestruica. Uşor rotunjită în partea de sus. Mică, atât cât să intre o cană cu apă. Am văzut lanţurile şi brăţările. Acum ruginite. La fel de reci ca şi atunci. „Sângele se amesteca cu rugina, încât nu mai ştiai care e rugină şi care sânge.” Îmi era frig şi frică. Am văzut patul. De piatră. Rotunjit, lustruit de atâtea spinări. M-am înfiorat. Şi aici trăiau oameni?
ŢĂRANUL: Nu: aici mureau oameni. Putrezeau de vii.
FATA: Ale lor erau mormintele de dincolo de ziduri?
ŢĂRANUL:Nu: erau îngropaţi departe de mănăstire.
FATA: M-am înfiorat din nou. Am urcat în fugă scările. Am dat de lumină. Mă dureau ochii, după atâta întuneric. Am sărit pe ultimele trepte. Abia când genunchii mei s-au înverzit de iarbă, am observat, ridicându-mă, că mă murdărisem de sânge. „Poate că nu e sânge; poate că e rugină.” Nu era rugină: era sânge. I-am spus mamei, aşteptând să mă certe. Nu m-a certat. M-a îmbrăţişat.
MAMA: Draga mamii, dragă… De acum eşti şi tu mare.
FATA: Nu înţelegeam nimic, nu mai înţelegeam nimic. În loc să mă certe, că mă suisem în pirg şi mă jucasem pe unde nu aveam voie, mama îmi lăuda curajul. M-am aşezat pe pat, cu tâmplele arzând. A venit lângă mine mama:
MAMA: Să nu-ţi fie frică, nici ruşine. Aşa se întâmplă când… începi să creşti. Acum eşti o mică femeiuşcă. Trebuie să ai grijă de tine.
FATA: În cele din urmă am priceput despre ce era vorba. Nu avea nici o legătură cu pirgul mănăstirii. Noaptea mi-a fost foarte rău. Mă speriase temniţa. Vedeam mereu patul acela groaznic, de piatră, cu scobitura în mijloc, lustruită ca marmora, de spinările celor închişi. Au venit călugări îmbrăcaţi în negru (numai feţele şi mâinile le erau albe, atât de albe, încât păreau date cu var) şi m-au întins goală pe patul de piatră. Îmi era frig şi ruşine şi aş fi vrut să strig, dar spaima mi se cuibărise în gâtlej şi nu mai puteam să scot un sunet.
CĂLUGĂRII: Ce-ai căutat aici? Nu ştiai că nu ai voie?
FATA: Ba da.
CĂLUGĂRII: Ai ştiut că nu ai voie şi totuşi ai intrat aici. Vei fi pedepsită.
FATA: Am crezut că mă vor lega şi pe mine, punându-mi cătuşele grele, reci şi ruginite. Cu mâini puternice, călugării m-au prins de mâini şi de picioare.
CĂLUGĂRUL TÂNĂR: Ce albă e… Şi apoi e fată.
CĂLUGĂRII (mustrându-l): Eşti încă tânăr, frate, şi încă nedeprins cu lumea. Altfel ai şti că şi diavolul e alb şi se înfăţişează adesea sub chip de fecioară neîntinată.
FATA: Unul dintre ei s-a aplecat deasupra mea, cercetându-mă cu luare-aminte. Şi-a muiat degetul în funingine. Degetul a început să alerge întâi pe faţă, apoi pe gît şi pe sâni. S-a oprit pe pântec. Închipuia, cu negru, linii ciudate, întretăindu-se, alergându-se. Avea un deget aspru şi părea că mă scrijeleşte, aşa cum scrijeleşti un băţ de alun, când vrei să-l împodobeşti cu semne. Eram tărcată acum, un animal ciudat; atât de dese erau dungile negre, încât credeai, mai degrabă, că eram neagră şi mă vopsise cu dungi albe. Apoi m-au întors pe spate. Au făcut acelaşi lucru. Încercam să ghicesc semnele: păreau litere dintr-un alfabet necunoscut mie.
FATA: Ce scrieţi pe mine?
CĂLUGĂRII: Povestea păcatului tău.
FATA: Deci e o scriere.
CĂLUGĂRII: Da, e o scriere.
FATA: Şi eu de ce nu o cunosc?
CĂLUGĂRII: E o limbă veche, uitată acum. Doar noi o mai ştim. Ridică-te. Asta ţi-a fost pedeapsa. Doar aşa vei scăpa de ispitirile diavolului. Trebuie să uiţi tot ce ai văzut, tot ce ţi s-a întâmplat. Trebuie să te speli bine. Când trupul tău va fi alb ca la început, vei fi uitat totul.
FATA: M-am spălat pe furiş, să nu mă vadă mama sau altcineva. Trupul meu s-a făcut din nou alb; doar coatele şi genunchii erau încă roşii, căci mă frecasem şi cu cărămidă, să se ducă negreala. Aş fi vrut să mă întorc, să-i întreb pe călugări ce vroiau să spună semnele de pe faţa mea, de pe umerii mei, de pe sâni, de pe pântec. Am ieşit din casă, tremurând de frig şi de frică. Numai că nu am mai găsit călugării în sutane negre. Se risipiseră ca şi cum n-ar fi fost. Sau eu începusem să uit, aşa cum mă îndemnaseră ei. Am intrat în mănăstire. Era acum o biserică obişnuită, atâta doar că nu avea cupole şi candelabre. Dar cerul era senin, se vedeau stelele şi m-am gândit că, de multe ori, intrând în biserici şi uitându-mă în sus, vedeam cerul cu stele. Numai că acela era un cer pictat, iar cerul pe care îl vedeam acum era cel adevărat. În mijlocul bisericii, într-un sicriu de brad, era aşezat un bătrân. Nu-l văzusem până atunci; nu părea să fie din satul nostru. Era cu ochii închişi, cu o barbă lungă şi albă şi cu mâinile puse pe piept. Avea degetele atât de subţiri, încât păreau de femeie. Şi părul îi era alb şi, din cauza lumânărilor aşezate la cap, fruntea părea că luminează toată biserica. Bătrânul era îmbrăcat cu haine ciudate, într-un soi de halat de mătase vişinie, cu dungi cenuşii care se întretăiau, din când în când, închipuind drumuri sau cruci. Apoi lumânarea din stânga a sfârâit mai tare şi s-a înclinat spre capul bătrânului. Într-o clipă părul i-a luat foc. A fost ca un suspin. Totul a durat doar o clipă. M-am apropiat de sicriu. Acum părul bătrânului se înnegrise, ca şi faţa. Ciudat, în sicriu era acum un om mult mai tânăr, de vreo treizeci şi ceva de ani, puternic încă şi mândru. Buzele îi erau pline şi tânărul părea că doarme. Nu m-am speriat, eram prea uimită de ceea ce vedeam, ca să mai pot fi înspăimântată şi mi s-a părut că şi mâinile îi erau altfel. Tânărul nu mai ţinea mâinile pe piept. Una se odihnea pe o carte, iar cealaltă se întorsese uşor, de la cot, rămânând cu două degete ridicate, ca şi cum ar fi vrut să răspundă la o întrebare. Am zâmbit: „Sigur că ştie răspunsul, dacă s-a uitat în carte.” Mai aveam colegi care aşa făceau: se uitau în carte şi pe urmă ridicau mîna, să creadă învăţătoarea că ştiu şi ei să răspundă. Am privit din nou în sus cerul şi am văzut, cu spaimă, că stelele se apropiaseră mult, erau acum cât nişte chifle, cât pumnii mei şi atunci am auzit un scârţâit şi am observat că sicriul începe să se mişte, legănându-se. Cupola bisericii fusese zidită şi apoi zugrăvită şi acum vedeam stelele zugrăvite, de aia mi se păreau ele atât de mari şi, în locul candelabrului, de boltă atârna sicriul, care se micşorase mult, părea mai degrabă un leagăn de copil. Şi chiar un leagăn de copil era, căci am auzit în curând un scâncet de foame. Leagănul se ridicase mult, cam la înălţimea unui candelabru; erau şi mai multe lumânări acum. Pe neaşteptate s-a deschis uşa bisericii, a intrat o femeie tânără şi s-a îndreptat spre leagăn. Am văzut că urcase câteva trepte care duceau cu uşurinţă până la leagăn, trepte pe care până atunci eu nu le văzusem. S-a desfăcut la piept, şi-a scos sânul stâng, apoi a luat copilul din leagăn şi i-a dat să sugă. A ridicat privirea spre cealaltă parte a încăperii unde mă găseam eu, m-a văzut şi a dat un ţipăt. S-a urcat în leagăn (tot cu copilul la sîn) şi leagănul a început să urce: sus, tot mai sus. Acum bolta cerului strălucea din nou, îndepărtată, cu stele leneşe, de lapte. Bătrânul se întorsese din nou în sicriul care era iarăşi în mijlocul bisericii. L-am privit: era tot atât de alb ca la început, doar că în jurul ochilor i se adunaseră unde viorii şi neliniştite. M-am trezit a doua zi aproape de amiază. Am zâmbit şi mi-am amintit de ce nu mă certase mama ieri pentru că mă dusesem în pirgul mănăstirii: pentru că uitasem să-i spun că fusesem pe acolo.
(va urma)
Lucian Strochi