Luăm masa de prânz în restaurantul De Waag. Restaurantul se găseşte deasupra unui canal. Primesc, prompt, explicaţia: De Waag înseamnă „cântar mare pentru mărfuri” ; aici era locul unde se cântăreau mărfurile venite pe apă; de aceea se află pe un pod. În faţa restaurantului o statuie dedicată meşterilor argintari. Olandezii, oameni care se consideră simpli, considerând că nobleţea stă în caracterul omului şi nu în titluri sau averi (nu spunea o butadă că la originea oricărei mari averi se află o crimă, o trădare sau un incest?!), înţeleg să elogieze prin statui munca cinstită, oricât de măruntă ar părea unora aceasta. Până şi o modestă vânzătoare de păsări îşi are statuia ei. (Deschid o paranteză: deşi canalele din Amsterdam se numesc Canalul Prinţilor, Canalul Regilor, Canalul Împăraţilor, cel mai aproape de Dam, adică de inima oraşului, cel mai important canal cu alte cuvinte este cel al Domnilor. O ilustrare a zicalei româneşti, puţin parafrazată: „A fi Domn e lucru mare”). Şi din nou lucruri practice: restaurantul este şi cafenea şi bar şi restaurant. Preţurile sunt la vedere, scrise cu cretă pe tăbliţe negre. Există desigur şi liste cu meniuri, pentru cei care nu se grăbesc. Pe mese, întotdeauna proaspete, flori. E vremea trandafirilor acum şi trandafirii se găsesc pretutindeni. Trandafiri olandezi, cu zeci de nuanţe plecând din alb şi ajungând în roşu cardinal, din galben până spre umbră arsă de pământ. Fiecare restaurant, fiecare cafenea, fiecare bar au un „ce” al lor, numai al lor. Unele localuri amintesc de anii ’30, altele de epoca Art Nouveau; altele de perioada colonială. Sunt localuri regale, după cum altele sunt republicane. Cele regale conţin imagini din viaţa regilor, a prinţilor, a familiei regale. Vin în aceste localuri şi destui republicani. N-am văzut însă nici o regină, Wilhelmina, Iuliana sau Beatrix cu mustăţi. Dreptul la opinie este un drept absolut, respectat cu sfinţenie.

Primăria din Schoonhoven datează din 1452 şi e construită din piatră albă de Gobertingen, la fel ca şi primăria din Gouda.

Oraşul de argint se numeşte aşa din cauza şcolilor celebre pentru pregătirea ucenicilor şi maiştrilor în meşteşugul prelucrării metalelor preţioase, şcoli unde vin oameni din toată Europa să se perfecţioneze în complicatele procedee de obţinere a unor bijuterii unicat, din cauza magazinelor cu bijuterii din argint (sunt câteva care vând şi bijuterii din aur şi diamante) care sunt veritabile muzee. Adesea sunt muzee ale unei singure familii, e drept cu o tradiţie de secole. Meseria se moşteneşte din tată în fiu, din mamă în fiică şi, deşi există multă toleranţă în Olanda, copiii nu se despart de meseria părinţilor. Le moştenesc magazinele, averile, secretele. Nu există mândrie mai mare pentru un olandez ca aceea de a-şi înscrie pedant deasupra uşii magazinului vechimea lui (şi a familiei, bineînţeles). Magazinele mai au, tot deasupra uşilor de intrare simboluri ale meşteşugarilor lucrând. Unele par realizări artistice, altele sunt naive, apropiindu-se de kitsch.

În Olanda am înţeles că şi kitschul, lustruit de timp, încărcat de emoţia începuturilor, poate genera fiori estetici.

Câtă poezie nu ascunde o piesă dintr-un joc de şah sau un soldat de plumb. Cât de puţin ne interesează precizia unei strunjiri perfectă, o turnare de înaltă clasă, fără vreo bavură.

Preţurile sunt foarte mari, pentru că e vorba în primul rând de unicate. Dacă accepţi o piesă cu un model deja cunoscut, preţul se poate reduce semnificativ, la jumătate. Tot la jumătate se reduce preţul pentru o piesă deja purtată, deşi ea pare impecabilă, fără cusur. M-am convins cu această ocazie, încercând să cumpăr două bijuterii, de cinstea negustorilor.

Îmi plăcuse o broşă cu motiv antic. Negustorul mi-a atras atenţia că modelul e deja cunoscut, nu e vorba de un unicat şi mi-a vândut bijuteria la jumătate de preţ. Să dau numele meşterului şi al firmei sale, pentru că merită: Rikkoert Schoonhovens Juweliershuys…

Ne oprim şi la un centru de sănătate. Ultramodern, cu câteva etaje, cu adevărate curţi interioare, cu plante exotice. La parter chiar un restaurant cochet, unde bolnavii şi rudele lor pot conversa în linişte.

Lifturi ultraluxoase, silenţioase, pentru personalul medical, pentru bucătării, pentru pacienţi, pentru vizitatori.

Centrul nu are decât rezerve pentru doi bolnavi. Stau într-un fotoliu. Mă desparte de bucătărie o uşă batantă. Niciun miros. O firmă specializată asigură mâncarea pentru toţi bolnavii şi pentru personalul medical. Totul e proaspăt, mâncarea trebuie doar uşor încălzită aici.

Pe feţele bucătăreselor şi pe cele ale personalului de servire nu văd nici o umbră de plictiseală sau de oboseală. Fiecare rezervă îşi are asistenta ei. Centrul pare un hotel de cel puţin patru stele.

De unde bani? Fiecare cotizează cel puţin zece ani pentru a beneficia la bătrâneţe de un asemenea tratament.

Mai sunt şi donaţiile, adesea anonime.

De altfel, Olanda este singura ţară din lume care are aprobat, prin buget, o sumă pentru ajutorarea străinilor, indiferent de ţară. Asistenţa socială şi cea medicală sunt perfect puse la punct.

Majoritatea celor internaţi au peste optzeci de ani. Dar să nu credeţi că nu muncesc şi ei! Au posibilitatea de a prelucra gipsul, din care fac diverse obiecte, de la râşniţe de cafea, piese de şah până la seringi, saboţi, maşini de scris. Le regăsesc pe toate la ieşire, într-o expoziţie. Obiectele sunt de vânzare şi mulţi dintre vizitatori cumpără câte un asemenea obiect, inutil ca funcţionalitate, dar încărcat de multă emoţie.

Ne pregătim să ajungem la Capelle a/d IJssel. E doar 9 aprilie, ziua lui Tony, sora lui Henk. Casa e plină.

Vor omagia sărbătorita: Michelle, Ine, Mitch, Marja, Aneke, Haneka, Bert, Martin, Rodica, Kees, Daniela, Henk, Lucian. La care se adaugă şi câţiva căţei, flocoşi şi curioşi.

O zi de naştere la olandezi e sărbătorită de întreaga familie. Nu se fac pregătiri speciale: fiecare aduce câte un mic cadou, obligatoriu flori, dar şi ceva de mâncare sau de băutură. Pe măsuţe se pun sărăţele, mici prăjiturele sărate sau dulci, alune, fistic, fructe. Se bea, cu măsură, vin şi bere, mai puţin băuturi spirtoase. Dacă cineva e flămând, nu e nici o problemă. Se găseşte imediat o supă caldă, cârnăciori, friptură, brânzeturi. Atmosfera e veselă, se vorbeşte mult, fiecare îşi aminteşte de ceva amuzant, copii sunt peste tot, încălecând democratic taţi şi cumnaţi, musafiri sau bătrâni. Nu se prea ascultă muzică, poate şi din cauza „conflictului de generaţii”. Se poate şi dansa, dar nu e obligatoriu. Sărbătorita se simte bine, are casa plină, are sentimentul de clan.

Intrăm pe noapte în Rotterdam. Oraşul are străluciri metalice, de antimoniu şi de argint. Constelaţii de stele au coborât pe râuri, pe canale, pe mare. Oraşul e viu, nu se poate altfel, „Rotterdamul produce”.

Suntem de o săptămână pe drumuri. Încercăm o uşoară nostalgie. Începe să funcţioneze, cel puţin la mine, dorul de casă. Vremea e incredibil de frumoasă, nu a căzut încă nici o picătură de apă din ceruri, cei câţiva nori, bine rumeniţi, înconjură ca o ramă aurită un cer albastru, pur, pe care l-ai crede adăstând deasupra insulelor Eladei, nu aici, în nord.

Plecăm de la Rotterdam spre Utrecht, trecând întâi prin Waarder, Oudewater, Linschoten (Het graene hart! Inima verde a Olandei). E un loc secret, o întâlnire cu copilăria şi adolescenţa lui Henk, un ţinut sălbatic, cu canale nesfârşite, cu sălcii străjuind canalele sau poate şoseaua, îngustă, cât să încapă două maşini. Ici şi colo câte o casă sau câte un podeţ cochet, alb, semănând cu podurile Veneţiei, de două ori frânt spre maluri. Suntem absolut singuri, doar o mică turmă de oi albe, undeva, în fundul unei grădini. Şi ele mirate de prezenţa noastră, vin repede spre gard. Apoi ne privesc nemişcate, asemeni oilor metalice din sensul giratoriu… Ne-am deplasat de-a lungul Kromme Linschoten, undeva între Oudewater şi Linschoten. Revenim pe un drum principal şi ajungem la Utrecht. Oraş aristocrat, catolic, orgolios, inima Olandei, fondat în anul 47, pe fortăreaţa romană Trajectum.

ÜTRECHT

Oraş universitar, cu cel mai înalt şi frumos turn de biserică din Olanda, cu o vechime de peste 600 de ani, cu Hoog Catharijne cel mai mare centru de magazine (suprafaţa peste 60 de acri, un lanţ de 180 de magazine, centru de conferinţe, Filarmonică, restaurante, legătură directă cu Centraal Station (Gara centrală).

Un oraş curios, vechi şi în acelaşi timp modern, prietenos şi în acelaşi timp distant.

Ne despărţim Henk şi Rodica au treabă în oraş, eu vizitez Centraal Museum. Nu e un muzeu comparabil cu altele, rămâne un muzeu regional, dar e bine organizat şi îţi oferă destule surprize plăcute. Între altele şi acele vitrine-case cu păpuşi incredibile, o casă olandeză redusă la scară. Totul e realizat cu o minuţie incredibilă. Vorbim de chinezării. De astăzi voi folosi şi termenul de olanderii: tablouri cât unghia, păpuşi minuscule de porţelan, paturi în care s-ar simţi bine un greier, o bibliotecă cât o cutie de chibrituri, o casă somptuoasă înaltă de un metru şi ceva. Multă pictură olandeză clasică şi flamandă, destulă pictură franceză, dar şi câteva piese contemporane de bună calitate. Am timp să-l parcurg de două ori, până la întâlnirea cu soţii Schrevel. Ne plimbăm de-a lungul celebrelor canale ale Utrechtului cu nu mai puţin celebrele lor cheiuri.

Cea mai mare atracţie pentru turişti o constituie cheiurile, trotuare cu terase, pe malul apei. Nici un oraş din lume nu are aşa ceva. Ele au fost construite cu secolele în urmă, pentru a uşura accesul la pivniţele aparţinând caselor de deasupra.

Casele olandeze au toate etaj şi scripeţi, în primul pentru a putea manevra mobila. Pe scările înguste acest lucru ar fi imposibil. Scripetele a devenit un element decorativ obligatoriu pentru casa olandeză.

Acum majoritatea caselor de pe chei s-au transformat în buticuri, restaurante şi magazine.

Fotografiez o casă. Coexistă grafitti la parter cu panouri pictate la etaj. Panourile pictate amintesc de perioada 1900-1920. Nimeni nu se gândeşte să şteargă acele grafitti (inimioare, monograme, lacrimi şi câteva cuvinte greu de înţeles (din cauza grafiei chiar de către un olandez), pentru că fiecare are dreptul să se exprime, are dreptul la o opinie, chiar artistică. Separaţia spaţiilor picturale e însă severă: nimeni nu intră în domeniul celuilalt.

(Deschid o paranteză: suntem în perioada războiului din Irak. Majoritatea olandezilor s-au pronunţat pentru neintervenţia armată a „Coaliţiei”. Doar doi parlamentari au votat pentru. Ei bine, câţiva cetăţeni s-au gândit la o formulă inedită de protest, de sancţionare a celor doi parlamentari, care au trădat opţiunea naţiunii. Prin urmare i-au condamnat la moarte. Nu la moarte violentă, ci la o moarte…politică. Ce au făcut? Au luat portretele celor doi şi le-au pus în chenar de doliu. Apoi i-au pus la ferestre, să-i vadă tot poporul. Un umor cam negru, dar, cred, extrem de eficace. Fără alte comentarii…)

Privesc intrarea în fostul palat episcopal. Intrarea este cu arc roman, cu două semicoloane corintice, cu capiteluri aurite. Deasupra intrării, doi lei anfrontaţi de aur sprijină un scut în care, în cartierele 1 şi 4, pe câmp roşu heraldic, o cruce albă. Deasupra leilor, o enormă scoică, amintind de Shell.

Ecvestră, în bronz, coclită de vreme, statuia lui Willibrord, sfântul care a adus creştinismul în Olanda.

Ajungem pe nesimţite în centrul centrului pentru a admira Dom kerk -singura biserică în stil gotic francez

Centrul e dominat de Dom – un turn de 112 m înălţime, legat iniţial de Domkerk. În 1674 furtuna distruge nava principală a bisericii şi turnul rămâne separat. Are 465 de trepte.

Grădina interioară, iniţial de mirodenii, a fost creată în 1254. E înconjurată e coridorul unei vechi mănăstiri. Sculpturile ce se află pe arcadele coridorului înfăţişează scene din viaţa sfântului Martin. Ferestrele sunt gotice, frumos arcuite, curbele intrând în contrast puternic cu perfecţiunea formală, severă a pătratelor verzi ale grădinii. Şi o surpriză de proporţii: în acest spaţiu auster, monahal, acolo unde te-ai aştepta să auzi doar liniştea, sau monodii, nicidecum versuri deşuchiate, o statuie de bronz înfăţişându-l pe ştrengarul François Villon, un timp locuitor al Utrechtului. François poartă o bonetă comunardă, e un Gavroche ajuns la vârsta adolescenţei, privind sfidător şi poate melancolic, pieziş, spre cerurile îndepărtate, albastre sau cenuşii, acolo unde, se vede deja umbra arborelui spânzurătorii. Ţine mâna stângă în şold, dar în dreapta are un manuscris, poate al Marelui testament.

Întreaga zonă e acoperită de un parchet de piatră, tip crenguţe de brad. O placă de marmură, având scrijelite litere aurite îmi atrage atenţia. Cer ajutorul lui Henk, întrucât nu o pot descifra decât pe jumătate. Aflu că e vorba de o istorie tristă din secolul al XVIII-lea, când un tânăr, i se dă numele Barend Blomsaet (sau Blomsact) a fost condamnat la moarte şi executat, alături de alţi 17 tineri, pentru sodomie. Impresionantă este însă inscripţia: „Ei au murit pentru că nu au avut libertatea de a alege. Noi o avem.” Semnat: Asociaţia Lesbienelor şi Homosexualilor din Olanda.

Placa, s-o numim tombală, este doar la câţiva metri de zidul bisericii…

Dar despre toleranţa religioasă, despre formidabila deschidere spirituală a olandezului şi, prin reflex, şi a bisericii vom mai avea ocazia să vorbim…

Întâlnim o statuie simpatică, tot din bronz, Vânzătoarea de pasări pe unul din poduri, acolo unde în trecut era piaţa de păsări.

E o femeie tunsă scurt, băieţeşte, grasă, cu sânii căzuţi, trecută de prima tinereţe, cu braţul drept înconjurând matern o găină cam hermafrodită, cu o creastă prea virilă. Femeia zâmbeşte, e fericită şi înţeleaptă, are în spate deja o genealogie asigurată, e bunică, vrea să-i facă şi pe ceilalţi fericiţi.

Mărturisesc că nu sunt un fanatic adept al realismului, pentru simplul motiv că artă nu trebuie să fie o copie a naturii, ci o complementaritate, o prelungire a ei, preluând vectorial, elementul uman, creativul, artisticul, inefabilul din om.

Dar acea statuie extrem de realistă, necosmetizată, înfăţişând o femeie obişnuită, simplă, comună, dar cu un surâs la fel de enigmatic şi de complex ca al Mona Lisei, m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva şi realismul nu are şi el dreptul de a funcţiona, ca o constantă perpetuă a artei, ca o alternativă, aşa cum fizicul salvează metafizicul…

Tot surâzând, dar trist, un clovn îmbrăcat în negru, cu o faţă pictată în alb şi peste care s-au întărit cu negru şi roşu însemnele umanului (buze, sprâncene), asistat de câteva zeci de copii şi doar de câţiva adulţi. Clovnii sunt trişti pentru că ne cedează nouă bucuria lor.

Ne întoarcem mai devreme astăzi, întrucât Kees şi Daniela ne-au pregătit o surpriză, un secret a lui… Polichinelle, un dineu la restaurantul chinezesc Zin in Zen.

Alături de Kees şi Daniela, va fi prezent şi Alex, fiul lui Rodica, student la Rotterdam, studiind artele plastice şi bineînţeles noi, românii.

Dineul se prelungeşte mult în noapte. Fiecare dintre noi a comandat altceva, dar porţile sunt atât de uriaşe, încât ai vreo zece feluri de mâncare, din care poţi alege. Ca să nu mai vorbim de inegalabilele sosuri, de la cele cuminţi până la cele cu adevărat sălbatice, chiar pentru un stomac de struţ. Dar cu puţin orez totul devine acceptabil. Seară minunată, o adevărată seară de despărţire. M-am îndrăgostit de Rotterdam. E un oraş viu, prietenos şi care le are pe toate. (A doua zi, la ieşirea din Rotterdam, vedem că şi el nu a scăpat de isteria demolărilor: străzile din jurul locuinţei lui Kees erau pur şi simplu arate: se schimbau liniile de tramvai (sau traseul lor, n-am înţeles prea bine).

Îmi consult agenda: astăzi avem un traseu lung şi greu, cu opriri în Utrecht, Amersfoort, Zwolle, Kampen (unul dintre cele şapte oraşe hanseatice situat pe râul IJssel), Deventer (unde a copilărit Erasmus).

Vom dormi la Karina (sora lui Henk) şi… Henk (Henk al II-lea, Celălalt Henk, cum îl ironizează subţire Henk I-ul), la Apeldoom.

(va urma)

Lucian Strochi