TABLOUL 45

IOSIF: La început a mai fost cum a mai fost: emoţionat (nu în fiecare zi eşti mire, nu-i aşa?), i-am primit pe toţi cu bucurie. Îi consideram prieteni, veniţi să se bucure, alături de mine, de bucuria mea. Căci de prieteni avem nevoie şi la bucurie, nu numai la necaz, aşa cum s-ar putea crede. Veniseră mulţi, peste două sute; multe feţe îmi erau necunoscute sau vag cunoscute; femeile îndeosebi. Pe multe din ele nu le revăzusem din copilărie şi cred că femeile se schimbă sub timp mai mult decât bărbaţii. Poate de aceea se şi împotrivesc ele cu atâta îndârjire timpului, amăgindu-l cu sulimanuri. Roşul buzelor, negreaţa genelor, albastrul sau vioriul pleoapelor, nu sunt pentru bărbat, aşa cum o crede el adesea, orgolios şi mărginit, ci sunt liniile unei măşti, făcute să ascundă timpului, adevăratul chip. Nici dacă eşti mire nu poţi cunoaşte pe toată lumea care îţi vine la nuntă. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de rudele miresei (în cazul de faţă venise la nunta nevestei mele doar un frate de-al ei); sunt mulţi care vin neinvitaţi, din curiozitate sau dintr-o solidaritate al cărei înţeles îmi e destul de obscur. Trebuia să ciocnesc cu fiecare cîte un pahar de vin; mireasa trebuia să se lase sărutată (e drept: pe obraz – rar; pe frunte – numai de rudele cele mai apropiate). Veniseră şi muzicanţii – un taraf tocmit de unul din naşi – şi lăutarii, cocoţaţi pe un soi de podium, să-i vadă toată lumea, încercau un potpuriu (ei îi spuneau „purpuriu” – poate o aluzie la vinul care avea să le fie în curând adus în căni aşezate cuminţi, lângă cutiile negre ale instrumentelor); mai mult o încercare timidă, stângace, de a-i convinge pe toţi că, uite, ei nu sunt nişte „urechişti” oarecare, ci au muzica „la degetul cel mic”. Fragmente celebre de muzicieni iluştri deveneau de nerecunoscut, adaptate fiind într-un concert care aducea, în cel mai fericit caz, cu miorlăitul a sute de pisici surprinse de un incendiu devastator într-un castel. Miorlăitului pisicilor i se adăuga grotesc grohăitul contrabasului şi jalnicul ţipăt, de pasăre de baltă, al violoncelului. Cât despre tobă, aceasta semăna cu respiraţia regulată, sacadată, a unui monstru marin imens. Aş fi vrut să fiu singur cu Maria, ce-mi trebuia mie nuntă – şi încă una cu lăutari?!? – pentru ce era toată această risipă de mâncare şi de băutură, doar pentru ca toată lumea să se simtă bine; eu unul nu mă simţeam deloc bine; Maria – la fel, tremura (de frig sau de enervare); prin bluza transparentă îi vedeam braţele subţiri, acoperite de „piele de găină”, iar degetele, aproape sidefii, deveniseră acum albe, îngropate în căuşul palmei. Totuşi Maria zâmbea, întâmpinându-i pe toţi cu egală bunăvoinţă. În fond, toţi îi erau necunoscuţi; erau însă cu toţii prietenii mei: rudele mele, consătenii mei, invitaţii mirelui adică. Mărturisesc că privind-o aşa, mi-a fost şi mai dragă şi m-am apropiat să-i şoptesc ceva drăgăstos la ureche, dar privirea a întâlnit rozul curat, nevinovat, al lobului şi atunci am renunţat la primul gând, sărutându-i uşor tâmpla albă, străbătută de o vinişoară subţire, albastră; „La ce te gândeşti acum?”

FATA: La faptul că aş fi de o mie de ori mai fericită, dacă aş fugi acum cu tine şi i-am lăsa pe toţi să petreacă în legea lor.

IOSIF: „Fii liniştită… plecăm în curând.” O babă ştirbă, rămasă într-un singur dinte, imens, de un amestec ciudat de culori, pe jumătate roşu-gălbui, pe jumătate gri-negru, ţinea cu noi „legătura”. Femeia la care trebuia să ne ducem nu locuia decât la două case depărtare de noi şi s-a întâmplat să ştim, chiar înainte de venirea babei, momentul când trebuia să plecăm, după ţipetele sfâşietoare care sfredeleau întunericul, înroşindu-l parcă. Femeia era lac de sudoare şi cu privirea rătăcită. Şi-a revenit pentru o clipă, văzându-ne, a încercat chiar să-şi schimbe în pat poziţia, dar a renunţat imediat, cuprinsă din nou de dureri mari. Ne-a zâmbit totuşi.

FEMEIA: Nu mai e mult.

IOSIF: Moaşa îi răcorea, cu o cârpă curată, albă, fruntea încinsă. Apoi femeia a uitat de noi şi a ţipat din nou, neomenesc, la început subţire ca o lamă de cuţit, apoi din ce în ce mai gros, ca o fiară înjunghiată. Maria şi-a înfipt sălbatic degetele trandafirii în încheietura mâinii mele drepte, ca şi cum ar fi vrut să mă facă să strig şi eu de durere; să strig eu, ca să nu strige ea. M-am uitat atunci adânc în ochii ei; spaima îi acoperise cu un văl alburiu; tulbura privirea atât de senină, care îmi era mie atât de dragă. M-am uitat doar la ea, neîndrăznind să-i spun ceva. Şi ea m-a înţeles, liniştindu-mă, bătându-mi de câteva ori mâna cu degetele ei micuţe, lipite acum ca o înotătoare de pui de focă. Respirând greu, adânc, din ce în ce mai repede, femeia născu în sfârşit. Moaşa luă repede copilul, era un băiat vânăt, cu faţa schimonosită, străbătută de zeci de riduri albicioase şi care, plesnit peste spate de mâna dibace a moaşei, scoase întâiul său ţipăt de pe această lume. Femeia era sfârşită, doborâtă de durere. Faţa i se lumină o clipă, când auzi remarca mulţumită a moaşei:

MOAŞA E băiat.

IOSIF: Adormi repede, liniştită, aproape senină. Moaşa ne arătă încă o dată copilul, spălat acum, şi care îşi luase culoarea sa, roz-trandafirie, pe care o au doar copiii foarte mici.

MOAŞA: Ei, de acum vă puteţi duce sănătoşi. Şi să fiţi fericiţi. Şi să faceţi mulţi copii şi să mă chemaţi tot pe mine…aţi văzut că mă pricep…

IOSIF: Am dat din cap, aprobând-o, ceea ce putea să însemne şi că, da, are dreptate, se pricepea, era o moaşă bună şi că, desigur, negreşit, doar pe ea o vom chema, atunci când va fi cazul. Ne-am grăbit să dispărem în noapte, îndreptându-ne spre o altă casă care ne aştepta: casa „părinţilor”. Era tocmai la celălalt capăt al satului, aşa că a trebuit să mergem aproape trei sferturi de ceas, până să ajungem acolo. Am mers tot acest timp în linişte, de parcă am fi fost supăraţi. Nu eram; nu aveam de ce. Ne impresionase durerea femeii şi primul ţipăt al copilului. Ne gândeam poate la lucrurile şi durerile noastre viitoare. În pragul casei, Maria îmi strânse uşor mâna.

FATA: Îţi mulţumesc că n-ai scos nici o vorbă.

IOSIF: De ce?

FATA: Aşa. Era aproape o superstiţie. Mi-am spus că, dacă n-ai să scoţi un singur cuvânt, eşti într-adevăr un om bun şi eu voi fericită toată viaţa.

IOSIF: Şi dacă aş fi vorbit?

FATA (gânditoare, serioasă): Poate că şi atunci ai fi fost bun. Numai că eu aş fi fost, cu siguranţă, ceva mai tristă.

IOSIF: Mi-a spus asta, cu o asemenea hotărâre, încât mi-am simţit inima strângându-se, dureros. I-am îmbrăţişat pe la spate umerii albi într-un gest scurt, apoi am intrat în casa care ne aştepta luminoasă şi veselă. N-am stat prea mult nici aici: „părinţii” noştri erau mai stânjeniţi decât noi. Nu prea aveau ce să ne spună.

BĂRBATUL: Uite, asta şi asta am făcut noi în atâţia ani. Dacă vă iubiţi, toate trec mai uşor. şi noi ne-am luat doar cu o lingură, o farfurie şi un pat.

FEMEIA: Trebuie să mai lăsaţi de la voi, când unul, când celălalt. La tinereţe sângele e mai aprig, gândul la fel.

IOSIF: Spuneau câteva vorbe, apoi tăceau stânjeniţi. Erau pentru prima oară „părinţi”. Copii aveau doi, un băiat de nouăsprezece ani şi o fată, cu doi ani mai mică. Nu erau acasă (nu ştiu dacă intenţionat nu erau acasă, ca să nu ne stânjenească, să putem adică vorbi în linişte). La plecare ne-au dăruit un cocoş şi o găină.

BĂRBATUL: Aşa e obiceiul…

IOSIF: Le-am mulţumit. Găina era albă, grea; cocoşul – negru, de un negru lucios, verzui, metalic, cu pieptul roşcat. Mă întrebam dacă nu cumva culoarea nu are vreo semnificaţie.

BĂRBATUL: E un cocoş bun…

IOSIF: Femeia a dat să spună ceva, probabil despre găina ei, a deschis chiar gura, dar a renunţat, roşind uşor. Ne-au sărutat amândoi, pe frunte, pe rând, întâi pe Maria, apoi pe mine. Femeia era micuţă, aşa că a trebuit să mă înclin mult, pentru ca buzele ei să atingă fruntea mea. Mai aveam un drum de făcut; de astă dată casa bătrânilor unde urma să ne ducem era chiar în mijlocul satului, aşa că am ajuns destul de repede.

FATA (amuzată): Ce-o să facem cu orătăniile astea?

IOSIF: Găina trebuie să facă ouă. Cât despre cocoş… e bun şi un cocoş la casa omului. Dacă nu pentru altceva, măcar să ne scoale dimineaţa, cât mai devreme. Bătrânii ne aşteptau. Păreau ninşi.

MOŞNEAGUL (morocănos): Am crezut că nu mai veniţi, că s-a spart nunta. Eram gata să ne culcăm. Nu-i aşa, femeie?

BĂTRÂNA (trădându-l): Nu-i aşa, bărbate… V-am fi aşteptat pînă dimineaţa. E drept că se spune că bătrânii se culcă odată cu găinile, dar uite că nici găinile din braţele voastre nu dorm. Şi apoi, spune, moşule, de multe ori te-ai culcat atît de devreme?

IOSIF: Moşul încă nu se hotărâse să renunţe la felul lui morocănos de a fi, aşa că mai mormăi, mai mult pentru sine, vorbind parcă cu tăciunii:

MOŞNEAGUL: Moş, moş, dar când eram tânăr, ţi-a fost bine, nu-i aşa? Acum nu mai ai nevoie de mine şi, gata: „moş.”

BĂTRÂNA: Ei, gata, gata, ce-o să creadă tinerii ăştia; că ne certăm tot timpul?!?

MOŞNEAGUL: Şi nu-i aşa?

BĂTRÂNA: Cum o să fie aşa? Şi apoi recunosc, mi-a fost bine – cum spui – , dar asta nu se cade s-o spui în faţa unor copii.

MOŞNEAGUL: Copii, copii, dar nu vezi că azi se însoară? Şi dacă e aşa, se cheamă că nu mai sunt copii şi că le ştiu pe toate. Şi dacă nu le ştiu, le vor afla la vremea potrivită.

BĂTRÂNA: Că, tu tare le mai ştiai pe toate! Când ţi-am spus că am rămas, te-ai şi grăbit să alergi la moaşa Mulea: credeai că şi nasc tot atunci. Sau ai de gând să negi asta acum?

MOŞNEAGUL: Nu neg: îmi pierdusem şi eu capul. O dată în viaţă, orice bărbat poate să-şi piardă capul. Numai să nu fie după vreo femeie. Adică… după altă femeie. Că de la femeie pornesc toate belelele bărbatului, de cînd se naşte şi pînă ce moare.

BĂTRÂNA: Adică ce vrei să spui… că din cauza mea…?

MOŞNEAGUL: Şi din cauza ta…şi a altora.

IOSIF: Moşneagul ridică imediat cleştele de tăciuni, apărându-se de polonicul strălucitor, pe care apriga bătrână îl şi coborâse din cui. Am râs tuspatru îndelung. Noi – bucurându-ne de pofta lor de viaţă şi de joc; ei – bucurându-se de bucuria noastră. Apoi discuţia deveni dintr-o dată serioasă.

BĂTRÂNUL: Ne-aţi găsit veseli, dar s-ar fi putut să ne găsiţi şi cu ochii în lacrimi. Atunci când ne podidesc amintirile (ca şi lacrimile), suntem cu adevărat bătrâni. Acum suntem cea mai bătrână pereche din sat. Cu mulţi ani în urmă, vreo şaizeci, am fost noi cei mai tineri, ca şi voi acum.

IOSIF: şaizeci de ani împreună… O viaţă de om!

BĂTRÂNUL: Aşa şi este… Dacă noi am avea şaizeci de ani acum, voi aţi fi în scutece şi sigur nu v-aţi gândi la căsătorie. Ce să vă spunem? Am vrea din tot sufletul să prindeţi şi voi vârsta noastră. Am spus „prindeţi” şi n-am greşit. De la o vârstă, fiecare zi trăită e răpită morţii. Nu e un dar, cum cred unii: e o luptă, o vânătoare. Mai furăm şi noi un surâs, o glumă, o rază de soare. Acum câţiva ani am fost bolnavi amândoi. Am hotărât să o terminăm cu viaţa. Noroc cu nevastă-mea, că e înţeleaptă. Ştiţi ce mi-a spus? „Dacă mai vedem o dată pomii înflorind, numai o dată, dacă ne mai încălzeşte ciolanele bătrâne o singură rază de soare, dacă mai aud o dată ciripitul păsărilor – şi tot merită să trăim. Oricât de greu ne-ar fi.” Şi a avut dreptate. Iată-ne acum veseli şi sănătoşi şi nici nu ne gândim să murim. Bătrâneţea e o haină grea, dar, dacă ştii să o porţi, atunci e şi călduroasă.

IOSIF: Bătrânul a tăcut un timp, aţâţând focul. Câteva clipe lungi am rămas tăcuţi cu toţii.

BĂTRÂNA: N-avem ce să vă spunem altceva decât să învăţaţi să îmbătrâniţi frumos. Fiecare vârstă e frumoasă, dacă ştii ce să-i ceri. Dacă îi ceri, tinereţii: copii, muncă, dragoste; dacă îi ceri, bătrâneţii: înţelepciune şi tandreţe – nu se poate să nu fii fericit. Uitaţi-vă la noi. Am fost toată viaţa ţărani. Şi ţărani am rămas şi acum. Ne-au plăcut şi ne plac animalele, pomii, florile. Ne-au plăcut şi ne plac cărţile. Pe cei slabi cărţile îi schimbă, în bine sau în rău, după cum e şi firea omului. Pe noi nu ne-au schimbat. Ne-au şlefuit poate limba, ne-au limpezit gândurile, ne-au făcut să vedem cu alţi ochi lumea. Ne-am tot întrebat ce să vă dăm, în dar, de „casă nouă”, şi n-am găsit nimic, până acum, care să vi se potrivească. Uitaţi-vă la cărţi. Alegeţi-o pe cea care vi se pare că e de cel mai mare folos pentru voi şi păstraţi-o. Când o veţi răsfoi, să vă gândiţi la noi. Atunci noi nu vom mai fi, căci oamenii sunt mai trecători decât cărţile. Chiar dacă, ei, oamenii, pot trăi şi o sută de ani.

FATA: Pe bătrâni i-am sărutat noi, la despărţire. Când ne-au îmbrăţişat, cu slabe puteri, aşa, ca o uşoară apăsare, le tremurau mâinile. Şi aş putea să jur că nu era frig.

IOSIF: Ştii ce am uitat?

FATA: Nu.

IOSIF: Am uitat să trecem pe la cea mai tânără pereche, cei care, înaintea noastră…

FATA: Ai dreptate. Şi crezi că trebuie să trecem obligatoriu şi pe la ei?

IOSIF: Nu, nu cred. De altfel, ce ne-ar mai putea spune ei, după ce ne-au spus atâtea ceilalţi?

FATA: Ai dreptate. Atunci să ne grăbim.

IOSIF: „Să nu-i lăsăm pe nuntaşi singuri. Cine ştie ce le trece prin minte.” Am pufnit în râs. Şi am intrat în mijlocul nunţii, ţinându-ne de mână, spre mirarea şi invidia celorlalţi nuntaşi. Am privit apoi în jur, cu uimire la început, cu groază mai apoi. Nu nimeriserăm la o nuntă, nunta noastră, ci într-o menajerie. Cei care fuseseră cândva oameni mai purtau încă haine, pantaloni, rochii. Şi totuşi se schimbase ceva, făcându-le şi mai monstruoase arătările. Şi am înţeles imediat ce anume: capetele. Şi vocile. Imaginile erau într-adevăr de coşmar. Ici – o capră bătrână behăia, ascultând încântată, la ureche, grohăitul unui porc. Colo – o pisică zâmbea enigmatic unui cocoş. Dincolo – un cerb spunea ceva, rumegându-şi vorbele, unei gâşte. Mai departe, un rinocer dansa cu o căţea. Alături de ei, un hipopotam strângea, cu foc, la piept, o curcă, pe jumătate leşinată. La o masă, un tigru încerca să hipnotizeze o şerpoaică (sau invers). Un crocodil ciocnea un pahar cu o hienă. Un cangur singuratic se străduia să strecoare, în încăpătoru-i buzunar, linguriţe de argint. O cămilă (cu două cocoaşe) înghesuise, într-un colţ, un lup cam năpârlit. Mi-a fost groază să întorc capul, să n-o găsesc şi pe Maria preschimbată în cine ştie ce animal. Dar nu; din fericire, Maria se lipi îngrozită (cel puţin aşa credeam eu atunci) de mine. Nu, noi nu ne schimbaserăm. Noi eram singurii care nu ne schimbaserăm deloc. Ne-am aşezat buimăciţi şi noi, pe două scaune rămase întâmplător goale, în apropierea orchestrei. Şi orchestra se metamorfozase. Acum cântau (sau se străduiau să chinuie bietele instrumente): un şobolan, o focă, un elefant, o zebră, un struţ. Ce se întâmplase? Fără îndoială că era vorba de o halucinaţie, dar cum să ţi-o explici? Să fi fost vreo băutură vrăjită, vreo mâncare otrăvită, vreun obicei pe care nu-l ştiam nici eu? Părea că suntem într-o adevărată arcă a lui Noe. Într-adevăr: cu toată străduinţa mea, nu am reuşit să desluşesc, în toată acea menajerie, mai mult de două animale de acelaşi fel. Un lucru iarăşi ciudat: animalele păreau să nu ne mai observe, deşi, la sosirea noastră, toţi îşi aţintiseră privirile spre noi. Până când, un măgar, răgind cumplit, strigă: „Mi – rii!” „Mi – rii!” Şi toţi ceilalţi, strigând fiecare pe limba lui (adică grohăind, mieunând, mormăind, cotcodăcind, sâsâind, râgâind, şuierând, fluierând, nechezând, gâgâind, măcăind) aceleaşi cuvinte (cel puţin aşa bănuiesc), prinseră a arunca în noi cu tot ce se găsea pe masă: pâine, felii de tort, fripturi, fructe, sarmale. O sticlă mă lovi în cap şi abia atunci îmi pierdui cunoştinţa.

(va urma)

Lucian Strochi