TABLOUL 46

FATA: M-am lipit de el, cu spaimă. Nuntaşii ne aşteptau. Rămăseseră cei mai tineri. Curios, fără perechi. S-au apropiat de noi cu paharele în mâini. Ne aşteptaseră ca să ne ureze ceva, să ne spună ceva amuzant, dar vorbeau cu toţii prea tare, de fapt strigau, strigau râzând şi n-am înţeles ce vroiau să ne spună.

BRUNETUL 2 : Degeaba aţi încercat să fugiţi, nu aveţi cum să scăpaţi…

FATA: Ne-au despărţit unul de altul, tot râzând şi strigând, pe mine mă durea înfiorător capul, mi se părea că cineva îmi pusese un cerc de fier înroşit peste ceafă, tâmple, frunte. Cineva mă luă la dans, fără să mai am timp să protestez, aş fi vrut să dansez la început cu soţul meu, aşa cred că s-ar fi cuvenit, dar poate că pe aici sunt alte obiceiuri; mirele chiar dispăruse, îl ascunseseră ei, cu siguranţă că era vorba de un obicei, am dat să spun ceva, dar perechea mea s-a schimbat, noul meu partener avea o forţă înspăimântătoare, mi-a frânt aproape mijlocul, am mai avut timp doar să-mi proptesc podurile palmelor în pieptul lui, am mai îngăimat: „ce e asta, unde e…” şi am simţit că leşin. Slăbiciunea mea a durat puţin, câteva clipe probabil, dar, când m-am trezit, eram căzută pe jos, în mijlocul încăperii; privind în lături am zărit câteva sticle goale răsturnate şi un pahar spart, în picioare totuşi. Deasupra mea era un bărbat, cu fruntea brăzdată de o cicatrice adâncă, adâncă, cât o alună, cu dinţi galbeni, duhnind a usturoi: mi-a suflat în faţă vorbele.

BĂRBATUL CU CICATRICE: Stai aşa, cuminte, eu am câştigat.

FATA: Am dat un ţipăt, care i-a făcut pe ceilalţi, aşezaţi la o masă poate, să se precipite spre noi.

BRUNETUL 2: Ce e, bărbate, i-ai arătat adevărul…

FATA: Îmi venea să leşin din nou, de groază, de scârbă, un singur gând îmi fisura toate celelalte imagini, „unde e el, ce s-a întâmplat cu el, de ce nu spune nimic”, mă dureau cumplit coastele, picioarele; buzele îmi plesniră, un ochi refuza să se deschidă; rochia mea de mireasă, murdară, sfâşiată, părea doar spuma unui val uriaş care mă legăna fără noimă. Nu aveam curajul nici să mă mişc, am întors doar capul şi am zărit, foarte aproape de mine, în stânga mea, înfipt adânc, în duşumeaua murdară, prost geluită, un cuţit de înjunghiat porcii, făcut dintr-o baionetă, „Mă vor ucide?” – spaima a durat doar o clipă, am zâmbit chiar, „E mai bine aşa; poate că el a greşit faţă de ei atât de grav, încât singură moartea lui nu ar fi fost de ajuns”, aşa că nu m-am mai împotrivit, nici nu aveam cum, atât ar fi putut fi împotrivirea mea, o tresărire, ei bine, nici măcar nu am tresărit când un altul s-a aşezat peste mine, în mine. Începeam să înţeleg, ei jucau un joc de cărţi, cine ieşea din joc avea să fie următorul meu partener, nu, nu era dans sau un joc, era o posesie brutală, sângele îmi curgea de peste tot, din ochi, din nas, din gură, din tot corpul, credeam chiar că am să mă sufoc şi totuşi apucam să mai înghit încă o gură de aer şi apoi încă una.

UN BĂRBAT 2: Ia uitaţi-vă la ea, e bătrână acum!

ALT BĂRBAT: Are părul alb, cum de n-am văzut nici unul până acum?

BRUNETUL 2: prostule, de spaimă i s-a albit părul!

ALT BĂRBAT: cum, aşa dintr-o dată?

BRUNETUL 2: da, aşa dintr-o dată. Se mai întâmplă.

FATA: Vorbele se biciuiau, fulgerându-se deasupra mea, mă luminau biciuindu-mă. „Şi fratele meu? Unde este fratele meu acum?” Văzuse oare el ce se întâmplase? Cu siguranţă că nu ştia nimic. Ce avea să se întâmple cu mine, cu noi, de acum înainte? Fuseserăm pedepsiţi? Pentru ce? Soţul meu – pentru că luase o străină; eu – pentru că acceptasem acest lucru? A cui era răzbunarea? Greşisem cu altceva? Faptul că nu ne dusesem în vizită la ultima pereche de tineri căsătoriţi fusese o jignire atît de gravă, încât satul hotărâse să se răzbune? Ce rost avea cuţitul înfipt în lemn? Unde era soţul meu acum? Gândurile mi se zbăteau dureros, încercând parcă scăparea din cercul de foc. Am leşinat pentru a doua, pentru a treia oară. M-am trezit din nou, tuşind. Mă înconjuraseră oameni cu făclii. „Oameni primitivi, oamenii cavernelor.” Ce căutam eu aici? Noaptea se sfâşia în bucăţi. Am auzit un strigăt de bucurie: „Trăiesc.” Trăiam, e adevărat. Însângeraţi, prăbuşiţi în rîpa abruptă a unui pârâu năbădăios. Se rupsese podeţul. O bârnă se prăbuşise peste mine. Am crezut că am pieptul zdrobit. El era alături de mine, cu o rană groaznică la cap. Se lovise de un bolovan, atunci când se prăbuşise. Începeam să înţeleg. Acum plângeam de bucurie.

IOSIF: Da, s-a rupt podeţul. Nu ne-am dat seama pe întuneric. Am vrut să o luăm pe scurtătură.

FATA: Eram însângeraţi. Rochia de mireasă, murdară, ruptă, părând, în lumina torţelor, o apă de foc. Din nou strigătul: „Trăiesc. Au scăpat.” Oamenii, coborând în râpă, până în apa neagră a pârâului. Vorbind cu noi.

UN OM: Nu ştiam ce e cu voi. Am înţeles că s-a întâmplat ceva grav. Noroc cu rochia de mireasă. E albă, se vede mai bine în întuneric decât…

FATA: Plâng. De durere. De bucurie. „Bine că nu s-a întâmplat nimic altceva…!” Şi el şi-a revenit; se ridică de jos, făcând câţiva paşi împleticiţi, de om beat. Apoi se întoarce spre mine. Vrea să-i ajute pe ceilalţi, dar mai mult îi încurcă. Grinda aceea de stejar. Nu mi-a zdrobit pieptul, dar e foarte grea, chiar aşa, pe jumătate putrezită. A alunecat odată cu mine. Am avut noroc. Dacă s-ar fi prăbuşit peste mine…Ceilalţi ne ajută să mergem, ţinându-ne de mână, ca pe copiii mici. Eu plâng, plâng într-una. Ei cred că plâng de durere, de spaimă. Numai eu ştiu că plâng de bucurie. Sigur, sângerez; dar sunt doar câteva zgârieturi, nimic important. El mă sărută; de la rana zdravănă de la cap îi va rămâne, probabil, o cicatrice; oricum, noaptea asta nu o vom uita niciodată. Nuntaşii ne ajută să ne spălăm. Ne schimbăm; mă sărută din nou.

IOSIF: Iartă-mă. Am uitat că podeţul e putred. Eram prea fericit în seara asta. Te rog să mă ierţi.

FATA: Nu-i nimic. Cândva vom râde de asta. E drept, am tras o spaimă… Aş vrea să-i povestesc acum totul, dar mă gândesc că nu e bine.

IOSIF(buimac de lovitură): Am crezut că ne-am întors la nuntă. (râzând): Am crezut că m-a lovit cineva cu o sticlă în cap. Dar înainte de asta, i-am văzut pe toţi preschimbaţi în animale.

FATA: „Şi eu la fel”. Încep să spun, apoi îmi muşc buzele. Ce-ar putea crede despre mine? Fratele meu a dat semnalul de primejdie şi de plecare. El ne-a salvat într-un fel. Mă mângâie şi mă sărută: „Nu-i nimic. O să fie bine, o să vezi.” „Ce să fie bine, ce să văd? Apoi înţeleg: iarăşi superstiţii. Mireasa trebuie să rămână în rochia ei toată noaptea. Orice s-ar întâmpla. Chiar dacă ar lua foc. Altfel căsnicia nu ţine. La mine ţine. Fericirea mea nu stă într-o rochie. Chiar dacă e o rochie de mireasă. Adorm, pentru a câta oară în noaptea asta. Fără să leşin. Totuşi nu ştiu cine m-a dus până la pat, când m-am dezbrăcat. Deschid ochii; se luminează de ziuă. Alături de mine, bandajat, dormind profund, cel care de azi e bărbatul meu. Îi potrivesc bandajul, apoi îi iau mâna în mâna mea. Adorm fericită.

(va urma)

Lucian Strochi