Prima oprire semnificativă este la KAMPEN.

Kampenul e situat pe râul Ijssel. (Râul se scrie şi cu J mare întrucât iniţial IJ erau de fapt Y!)

Kampenul avea până în secolul al XIX-lea încă intacte zidurile de apărare cu cele şapte turnuri de poartă. Astăzi mai sunt în picioare doar trei.

Ne oprim întâi la Beuerderpoort, datând din 1460 (poarta ce dădea spre un câmp cultivat), apoi la Koornmarktspoort (Intrarea dinspre râu-piaţă pentru grâu). În drum spre cel de al treilea turn dăm şi de o insuliţă, ridicată artificial, de doar câteva zeci de metri pătraţi, pentru a proteja câţiva copăcei. Parcul are câteva ronduri cu flori albastre şi mov, extrem de firave, semn că primăvara abia s-a anunţat pe aici.

Ajungem şi la Cellebroederspoort, al treilea turn, cu un nume cel puţin ciudat. În trecut se numea Horstpoort (1460) şi era închisoare. În 1527 îşi schimbă numele şi devine mănăstire a fraţilor din Celle (Germania). Şi din nou celebrele, de acum, obloane-scuturi heraldice (aici sunt albastre, cu clepsidre rombice albe).

Kampenul rămâne centrul învăţământului superior teologic protestant. Vin aici studenţi din toată lumea protestantă, în primul rând din Germania.

Tot în Kampen se află o biserică a fraţilor franciscani datând din secolul al XIV-lea, cu ferestre având nervuri gotice, ingenioase, masivă, solidă, semănând cu un hangar pentru reparaţii de avioane sau cu o gară, cu o orgă superbă (1620), încă funcţională.

Turnul nou a fost terminat în 1664 şi se remarcă printr-o clopotniţă cu 47 de clopote.

Nu se poate să nu rămâi impresionat de grădiniţele din faţa casei, cu biciclete şi roabe din lemn, cu pitici, cu flori, cu pietre măiestrit aranjate.

Ajungem şi la biserica Buiten kerk numită aşa (buiten-în afară), pentru că atunci când a fost construită (în 1369) se afla în afara oraşului. Acum e în oraş (din 1460). Turnul a fost supraînălţat mai târziu, abia în sec. XV.

Portul, dominat de corăbii cu pânze, de corăbii cu zeci de catarge, te aruncă în urmă cu câteva secole bune. Atâta doar că aceste corăbii sunt în continuare funcţionale, asigurând micul trafic până în Marea Baltică.

Părăsim Kampenul cu regret, personal având acelaşi sentiment ca după vizitarea cu ani în urmă a oraşelor franceze Amboise şi Chinon, oraşe mici, dar adevărate bijuterii.

Ne consolăm însă repede, pentru că ajungem într-un alt oraş hanseatic, DEVENTER.

Deventerul are o deviză-zicală nescrisă: Is andere Koek – – o expresie olandeză intraductibilă, însemnând aproximativ „este un altfel de biscuit” valabil pentru ceva total diferit.

În acelaşi timp expresia se referă la faptul că aici e o tradiţie de secole în prepararea de biscuiţi speciali.

Deventer este un oraş hanseatic tot pe IJssel şi este cel mai vechi din Ţările de Jos, motiv pentru care aici poţi găsi intactă cea mai veche casă de piatră din Olanda.

Pe harta veche a oraşului se poate vedea canalul circular de apărare, cu forturile în formă de săgeată şi morile care păstrau nivelul apei şi asigurau eliminarea reziduurilor. Toate acestea pot fi văzute şi astăzi.

În centru se ajunge cu bacul.

În Deventer a copilărit Erasmus din Rotterdam.

Vizităm biserica De Grote sau Lebuïnus Kerk construită pe locul unei vechi biserici din lemn care, în secolul al VIII-lea aparţinea sfântului Lebuïnus din Anglia. Construcţia actuală a fost terminată în veacul al XVI-lea.

Şi din nou mă văd obligat să subliniez spiritul de toleranţă, înţelepciunea, spiritul de libertate care îl animă pe olandez.

Iată, de venerabila biserică sunt aninate buticuri, lipite de peretele bisericii, contraforţii separând spaţiile comerciale: În micile magazine găseşti de toate, unul fiind un anticariat în care se vinde… carte rusă veche. În biserică erau organizate câteva expoziţii: una a primăriei, cu câteva proiecte urbanistice referitoare la viitorul oraşului, planuri, schiţe, planşe, machete, dar şi mici suveniruri personalizate (carneţele, pixuri având antetul primăriei din Deventer), o expoziţie de artizanat, alte de obiecte de cult, dar ceea ce m-a uluit a fost o expoziţie de nuduri, o expoziţie a artiştilor locali. Faţa mea traducea atât de bine expresia de uimire totală, încât o vânzătoare de la un stand de artizanat l-a întrebat pe Henk, din ce ţară îndepărtată vin, de sunt atât de mirat că văd o expoziţie de nuduri într-o biserică. Apoi mi-a explicat într-o engleză aproximativă pe care eu am recepţionat-o şi mai aproximativ, că adevărata religiozitate a omului este în sufletul său şi că biserica nu e altceva decât un loc de întâlnire pentru oameni. Mai mult chiar: turiştii, cetăţenii obişnuiţi treceau nepăsători peste pietre tombale, vechi de secole, aparţinând unor înalţi prelaţi sau oameni de vază ai oraşului. Mi s-a explicat să ei se bucură auzind atâţia paşi: înseamnă că oraşul pe care l-au iubit, în care ei s-au născut, au trăit şi au murit e încă viu. Ce importanţă mai are faptul că inscripţiile se tocesc. Dimpotrivă, ele capătă patină. Oricum conţinutul lor este cunoscut şi atunci când înscrisul va deveni cu adevărat ilizibil ele vor fi înlocuite cu altele noi, identice, care să dureze şi ele secole de-a rândul.

Ies afară încă răscolit, cu stereotipiile mele culturale şi morale serios zdruncinate şi intru cu prietenii mei în cafeneaua restaurant De Brave Broeder (Fratele cel cuminte) aflat în piaţa catedralei. Cafeneaua e sobră cu mese şi scaune de lemn vopsit în negru, cu căni şi ceşti călugăreşti, tot din lemn. Fum mult, să-l tai cu cuţitul, dar pare fum de tămâie. Abia desluşesc picturile de pe pereţi. Sunt scene biblice, cu scene ale apostolilor, sfinţilor şi muceniţelor. Ceva mai încolo, pe un alt perete…la fel de întunecat…nu-mi vine să cred! scene de luxură, cu fauni goi, cu nimfe şi bacante dezmăţate, cu satiri libidinoşi şi arzoi, de parcă Infernul lui Dante ar coexista paşnic, într-o înfruntare blândă cu Purgatoriul şi chiar Paradisul său. În acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp!

Pentru a mă reculege după orgia imagistică la care am fost supus, ascult doctele explicaţii ale lui Henk despre …Deventer Koek, pe care tocmai le încercăm. E vorba de un tip de fursecuri de culoare brună, foarte aromate, cu mirodenii din Orient şi care sunt făcute după o reţetă ce are mai mult de 500 de ani.

Ieşim din cafenea şi, ca o confirmare a spuselor lui Henk, întâlnim o cofetărie laborator, acreditată de casa regală şi care funcţionează din anul… 1593!

Căutăm cartierul Walstreet cu galerii private de artă, magazine cu antichităţi şi ateliere meşteşugăreşti. Oraşul are nu mai puţin de 115 galerii de artă şi antichităţi!

Intrăm în câteva dintre ele. Găseşti, într-adevăr, tot ce îşi doreşti., de la vase chinezeşti din dinastia Ming, până la porţelanuri de Sèvres, de Meissen sau de Delft, vasele de cristal englezesc sau de Boemia, scrinuri şi statuete medievale germane, icoane ortodoxe, ruseşti şi greceşti, unele autentice, purtând patina secolelor, altele noi, semnate de autori contemporani, cărţi vechi, chiar vreo câteva incunabule, mult mobilier olandez colonial, hărţi pe care le-ar fi folosit Columb sau Vasco da Gama, instrumente de navigaţie şi instrumente astronomice, ţesături.

Dar ponderea o deţin, firesc, tablourile, de toate felurile, dimensiunile, realizate în toate tehnicile, de artişti celebri sau de anonimi, de profesionişti sau de amatori, toate aranjate într-o neorânduială savantă, care să dea impresia de diversitate şi chiar de opulenţă. Preţurile, pentru tablouri, nu sunt mari, pleacă de la 200 şi nu trec de 2000 de euro.

Trecem pe lingă o casă obişnuită, acoperită în parte de iederă.

Remarcasem faptul că toţi cei care treceau pe trotuarul din dreptul casei treceau pe trotuarul opus, în dreptul casei şi o priveau cu atenţie. Amintind de un fapt petrecut cu ani în urmă şi anume evadarea unui tânăr (tinere) pe fereastră, cu ajutorul unei funii confecţionate din cearşafuri, actualul proprietar al casei a confecţionat un manechin care reconstituia fapta de ruşine sau actul de libertate petrecut cândva. Morala (tradusă tot de Henk): „Şi astăzi oamenii vor să scape de închisoare…” Să recunoaştem că proprietarul a ales un mijloc inedit şi ingenios de ne aminti acest lucru, casa devenind şi un punct de atracţie al oraşului.

Întâlnim în drum şi Bergkerk (în traducere – Biserica de pe munte), biserica aflându-se pe un munte cu ameţitoarea înălţime de (plus) 12 metri şi datând din secolul al XIII-lea. Lângă biserică, firesc, vom da şi de o stradă cu un nume curios Bergschildt straad ( str. Scutul Muntelui). E o formă de umor extrem de subtil, apropiindu-se de autoironie, umor pe care aveam să-l constatăm şi privind fereastra unei firme de avocatură (fereastra de deasupra uşii, cu un papagal în colivie!). Cu alte cuvinte: am papagal, dar ştiu să-l strunesc! Aproape un scut heraldic vorbitor…

Înainte de a proba încă o dată vocaţia culturală a oraşului, ne întâlnim cu un alt simbol al Olandei: Caşcavalul de Olanda. Aici muntele de caşcaval din magazin e mai adevărat decât cel de la Bergkerk…

Deventerul este şi cel mai mare târg de carte de anticariat din Europa. Pe cei 6,5 km de-a lungul cheiului principal, vei găsi, în fiecare an, 850 de tarabe la care expun 350 de anticari din toată Europa. Mi se spune că aici poţi găsi orice, de la cărţi chinezeşti scrise pe foiţe de aur până la Biblia lui Guttenberg, de la codexuri din care se găsesc doar câteva exemplare în lume până la carte de călătorie pe care o citeau marinarii în drum spre Indiile Olandeze, spre Goa sau spre Australia. Târgul e vizitat anual de 120.000 de vizitatori. Mă cam deranjează exactitatea acestor cifre, dar nu am ce face, sunt oficiale şi sunt grăitoare în acelaşi timp.

Tot în august, la Deventer au loc festivaluri de poezie, cu poeţi care îşi citesc propriile creaţii, în limba lor şi în olandeză. Dacă mai adăugăm cadrul medieval, vraja râului IJssel, portul cu corăbii romantice, festivalurile de muzică clasică şi contemporană, concertele în săli cu acustică perfectă, dar şi în aer liber, muzicanţii pe care îi întâlneşti la fiecare colţ de stradă, vârtejul pestriţ şi nebun de vânzători, artişti, turişti, gazde şi oaspeţi, înţelegem ceva din vocaţia culturală a Deventerului, cu adevărat pentru o lună sau chiar mai mult o veritabilă capitală culturală a Olandei.

Pe un vas, o expoziţie piscicolă. Impresionantă cu adevărat şi pentru faptul că cel puţin jumătate din speciile de peşti îmi erau total necunoscute. Privim de pe pod oraşul, portul vasele acostând sau părăsind portul. Sunt desigur şi vase ultramoderne, din fibră de sticlă. Dar inima noastră rămâne la corăbiile cu pânze. Dacă Radu Tudoran ar fi scris un roman de aventuri pe un transatlantic şi nu Toate pînzele sus! sunt convins că succesul nebun al cărţii s-ar fi redus la jumătate. După cum vasul-şcoală Mircea, va rămâne celebru pentru marinarii români şi nu numai pentru ei, chiar dacă România a avut şi va avea vase de peste 100.000 de tdw..

(va urma)

Lucian Strochi