Dumitru Bostan Senior – Despre un umor fractalic bine temperat

Dumitru Bostan SeniorContactul cu pictura lui Dumitru Bostan e întotdeauna unul fertil, intri în alertă, nu vrei să cazi în capcanele pe care le intuieşti totuşi, eşti sigur că ele există, te bucuri dacă le descoperi, ai revelaţia pe care ţi-o dă întâlnirea cu umorul inteligent, fin, apropiat de ironie, totuşi gratuit, ca joc superior al spiritului.

Ultima sa expoziţie de la Galeriile Lascăr Vorel din vara lui 2012 confirmă câteva din metaforele sale obsedante, traduse nu o dată în mituri personale.

O primă metaforă este legată de contrastul dintre realitate şi imaginar, rezolvată în unele cazuri chiar prin titlul tabloului. Coasta de Azur ne-ar duce spre un peisaj mirific, mediteranean, plin de palmieri, de hoteluri de lux, de verdeaţă luxuriantă. Nimic mai fals: Coasta de Azur a lui Dumitru Bostan Senior e un colţ de mahala, recognoscibil în orice târg valah, ardelenesc, dobrogean sau moldav interbelic, de o sărăcie lucie, cu rufe multicolore puse la uscat şi la vedere, semănând cel mult cu un peisaj sicilian neorealist.

Livrescul este asumat ca punct de plecare în mai multe cazuri: în Disputa albă pictorul se bazează pe ambiguitate, castelul putând fi o mănăstire, o închisoare, o tabără, atmosfera e germană, romantică, pe pe malurile Rinului, cu o muză Lorelei care inspiră un poet de început de secol XIX. Numai că atât Lorelei cât şi poetul sunt deja… statui.

Alteori livrescul are ca sursă opera lui Eminescu. Peisaj cu blonde plete comprimă câteva motive eminesciene, îngerul blond cu plete covârşitoare, cotropitoare, în cascadă, demiurgul săpat în stâncă ca imagine (poate!) a timpului, un personaj enigmatic care citeşte o carte (un sfinx… întors!?), o insulă esenţializată ca în Mai am un singur dor aşteptând o Cezară…

Un copac desfrunzit, fractalic, o clepsidră fără marginile de sticlă adăposteşte două personaje antiheraldice, antiafrontate, dintre care unul poate fi un Gânditor al lui Rodin, iar celălalt Gânditorul de la Târpeşti sau Hamangia. Să fie vorba de metafore ale timpului, ale ideei sau din nou de umorul pictorului care polemizează cu stereotipiile gândirii noastre prea comode. Ultramarinul e pentru el culoarea adevărată a cerului şi nu albastrul ceruleum.

Aglomerarea obiectelor, pierderea semnificaţiilor curente şi recucerirea altora sunt alte metafore obsedante: un castel are nu doar turnuri şi creneluri, dar şi o Vilă Eva, un Bar (ca simbol al contemporaneităţii), o inscripţie enigmatică şi neliniştitoare Verb, un ochi născut dintr-o măgură, un chi ca al caselor de la Sibiu, nu ochi de Ţuculescu, o punte a suspinelor, personaje care apar din stâncă, sugerându-se astfel o atmosferă de basm.

Tot în aceleaşi coordonate plastice, atitudinale şi compoziţionale e pictat şi Minunile copilăriei, în care apar câteva însemne ale jocului: zarul, bila, mingea, cartea de joc, efebul şi bătrânul Car poate fi un profet, un înţelept, un sfânt sau un personaj de basm.

Alteori peisajul ar părea clasic: un drumeag printr-o pădure, numai că o buturugă e plasată chiar în mijlocul drumului care se va bifurca de două ori. O buturugă mică răsturnând convenţiile noastre despre peisaj.

Pădurea apare de mai multe ori în expoziţie, fie că va fi cadrul pentru un exerciţiu pointilist, cu copaci care se individualizează brusc, fie că oferă o naraţie cu culegători de ciuperci care se ignoră, cu un trunchi prăbuşit ca o linie de dialog sau de despărţire şi un drum care coteşte nemilos, brusc şi nefiresc la dreapta, eliberând astfel, paradoxal, perspectiva, după cum se poate ascunde în ceaţă, parabolic, cu un drm care nu duce nicăieri, ceaţa umanizând natura, împrumutând culoarea ei unui copac, individualizându-l.

Dintre peisaje să mai reţinem unul intitulat Lunca Bistriţei, admirabil prin ambiguitate, nu poţi preciza anotimpul „surprins”, nici dacă este vorba de o apă sau un drum, dominanta e un roz atotcuprinzător, filtrant totuşi şi Muntele, un omagiu adus prin formă lui Cezanne, dar şi o viziune insolită: un munte platoşă, cu solzi, uriaşi, ca de stegozaur, în mijloc cu o fisură (stâncă, peşteră, o construcţie trădând o umanitate fragilă?)

Noutatea expoziţiei o reprezintă însă ciclul intitulat posibil „Oraşul” cu o voluptate a detaliilor remarcabilă, chiar dacă detaliile ţin de umorul pictorului: firme precum La trandafir Moritz Krigler, dispuse în tricolor Bufet-roşu, Papetărie-galben, Croitorie-albastru (am fi crezut că poziţionarea e întâmplătoare, dar ea se repetă şi în alte tablouri!), Halva (cuvânt ce ne trimite indubitabil la o lume balcanică). O structură muzicală o (re)prezintă poziţionarea personajelor, ca şi sentimentul de „sorcovă” de care vorbea Ion Barbu în legătură cu Arghezi.

În alt tablou, Hotelul Central devine cap de perspectivă, dar şi de adăstare orientală; în altul e prezentă o Stradă Mare, un elogiu sau o parodiere a artisticului (La Iancu, tablouri, rame), un oblon pieziş fiind o lucrare…nonfigurativă, un bufet fiind cârciuna-n drum, alături de o Băcănie deloc circumstanţială.

Dumitru Bostan Senior eare o pictură intelectuală, deloc senzuală, ce pendulează între un suprarealism blând, plin de umor, departe de angoasele metafizice ale unor pictori occidentali şi o pictură criptică, uneori cu valenţe voit naive, cu o natură artifex care ni se confesează, dar nu ni se oferă, între o pictură cu contururi ferme şi culori primare, violente prin intensitatea lor şi o alta cultivând nuanţa, tonurile de alb, roz şi albastru, o filozofie a vagului, îmblânzind asperităţile şi privirile.

Lucian Strochi