Geografie lirică: Olanda (10)

Olanda-ApeldoornAjungem pe seară la Apeldoorn, la Karina şi Henk, unde vom dormi două nopţi.

Pentru a doua zi e pregătită cea mai mare surpriză din întreaga excursie, vizita la Rijkmuseum Kröller-Müller museum, aflat în cel mai mare parc naţional al Olandei (peste 5.500 de hectare de pădure, cu dune mişcătoare şi iezere, cu animale sălbatice: căprioare, vulpi, iepuri şi porci mistreţi, prin care te poţi plimba cu maşina sau cu biciclete şi, bineînţeles, pe jos, cât te ţin picioarele).

Îl caut pe hartă şi îl găsesc cu greutate: parcul se află între Apeldorn şi Arnhen, de fapt pe un drum lateral între Otterlo şi Hoenderloo. Sunt puţin neîncrezător şi îmi amintesc brusc de un scandal aproape politic, aproape anecdotic, pe care l-am trăit în adolescenţă. Echipa de fotbal Jiul din Petroşani urma să susţină un meci în Cupa Balcanică, cu o echipă albaneză, la Tirana. Amabile, gazdele (relaţiile noastre politice cu Albania erau pe atunci excelente, Albania fiind un copil râzgâiat şi rebel, intrând în conflict cu ruşii) i-au invitat pe fotbaliştii români la o plimbare prin oraş. La un moment dat, gazdele s-au oprit, respectuoase, cu un sentiment aproape religios, în faţa unei macarale, declarate ca fiind… cea mai mare macara din Europa.

Contrariat, un fotbalist şi-a permis să fie sincer şi să declare candid: „Bine-bine, dar numai în cartierul meu sunt vreo patru asemenea macarale!”

Vexate, gazdele au renunţat la amabilitate şi au acuzat direct delegaţia română de atitudine duşmănoasă, de toate relele. A trebuit să intervină diplomaţia portarului, care a declarat că „de fapt colegul său a vrut să spună că şi în România sunt asemenea macarale, dar nu atât de mari şi totul se datorează unei traduceri inexacte, chiar dacă limba română seamănă atât de mult cu limba albaneză, ca limbi surori!”.

Conflictul a fost stins repede, fără alte repercusiuni, dar mi l-am reamintit acum. Cât de mare şi de impresionant poate să fie un parc naţional, ţinând cont totuşi de dimensiunile atât de reduse ale Olandei?

Aveam să mă conving, a doua zi, că olandezii nu exagerează, având un foarte exact şi ascuţit simţ al proporţiilor şi al perspectivelor…

Ajungem la Rijkmuseum Kröller-Müller museum, după ce străbatem kilometri întregi de pădure. O parcare pentru maşini, un stand imens pentru biciclete, o cabină telefonică, şi un muzeu cu o intrare neobişnuită, amintind mai mult de un ştrand decât de un muzeu. Un pliant prezentând parcul şi muzeul are pe coperta I un ou al lui Brâncuşi şi un autoportret semnat Van Gogh. Flatant, desigur, pentru noi, românii, mai ales că Brâncuşi este singurul sculptor care expune în interiorul muzeului.

Multă pictură de cea mai bună calitate: Claude Monet, Jean Francois Millet, Georges Pierre Seurat, Camille Pissarro, Pierre Auguste Renoir, Paul Cézanne, Juan Gris, Fernand Léger, Floris van Schooten, George Hendrik Breitner, Isaäc Israëls, Pablo Picasso, Charles Francois Daubigny, Theo van Doesburg, Auguste Renoir, Piet Mondrian şi mulţi, mulţi alţii, dar vedeta incontestabilă rămâne Vincent van Gogh, sărbătoritul din acest an. Din jumătate în jumătate de oră, autocare pline ochi de turişti vin de la Amsterdam de la Muzeul Van Gogh pentru a se reîntâlni aici, la Otterlo, la Kröller-Müller museum cu opera marelui Vincent.

Un anunţ cât toate zilele ne înştiinţează că între 14.02 – 12.10. 2003 are loc expoziţia retrospectivă VINCENT & Helene. Nu prea ştiu cine e Helene, dar aflu imediat că e vorba Helena Kröller-Müller, o distinsă mecena (mecena acceptă mai mult genul geminin!), o fină cunoscătoare a artei, care şi-a îndemnat soţul să investească în pictură, după cum şi ea a renunţat la bijuteriile care, în loc să ascundă o vârstă, mai mult o accentuează.

Şi iată cum se pot asocia, deloc forţat, două prenume, într-un fel de logodnă a spiritului, peste timp, rezultatul fiind o splendidă colecţie, inedită şi prin faptul că este organizată cronologic, pe ani de activitate, dar sunt şi alte indicaţii, între care preţul la care a fost achiziţionată lucrarea.

Muzeul este neaşteptat de mare, uiţi cu desăvârşire că este înconjurat de pădure, părăseşti muzeul şi afară te întâmpină sculpturi de Lucio Fontana cu un sugestiv Concert spaţial, amintind prin forme de muzica sferelor, de Aristide Maillol cu un Spaţiu multiplicat fără mărturisire de mulţi dintre artiştii noştri plastici, cu Jean Dubuffet cu o splendidă lucrare Jardin d’Email, amintind de gheţari, de aisberguri, de formele unei naturi primare, de un decor lunar, cu Emile Antoine Bourdelle, cu Henry Moore, cu Claes Oldenbug cu o sa celebră Mistrie de un mov… siderurgic. Încerc să dau un telefon, am o cartelă de 10 euro, pe care am achiziţionat-o din Poşta centrală din Utrecht, singura clădire cu interiorul în stil colonial pe care am vizitat-o. Trebuie să formez un număr impresionant de cifre, peste cincizeci, în care sunt incluse numărul cartelei, numărul firmei producătoare, indicativele zonei, indicative de ţară şi e imposibil să nu greşeşti o cifră până să ajungi să formezi numărul de acasă. Renunţ după câteva încercări, dar Henk mă asigură că totul e perfect, cartela e bună, altceva trebuie să fie la mijloc.

Trei olandeze, tinere, drăguţe, vesele, simpatice, ne îmbie să cunoaştem arta interactiv. Cum anume? Foarte simplu: ţi se dă o hârtie, semănând prin porozitate cu sugativa, pătrată, culori la alegere, pe care trebuie să le aşezi cum crezi de cuviinţă pe hârtie, se fixează hârtia într-o centrifugă, se dă drumul la centrifugă, se aşteaptă două sau trei minute şi opera de artă e gata. Rezultă o pictură cinetică. încercăm şi noi, cu rezultate contradictorii. Înţeleg că trebuie pusă vopsea mai puţină, aleg ocru auriu, brun Van Dyck, roşu permanent şi îmi încerc norocul. Rezultatul e o coridă, destul de expresivă. Rodica vrea să păstrăm lucrarea, Henk crede că e mai bine să o dăruim fetelor. Lucrarea mea place şi fetele ne explică destinul operelor de artă întâmplătoare. Cel mai puţin izbutite sunt dăruite artiştilor. Cele mai interesante sunt puse la uscat, asemenea rufelor pe o frânghie şi pot fi admirate de trecători câteva ore. În cazuri mai rare, cum era şi cazul Coridei mele, lucrările sunt semnate şi sunt expuse, pentru o zi, într-o aripă a muzeului Kröller-Müller. Sunt invitat să mă semnez şi să indic şi ţara de unde provin. Mă semnez şi adaug, nu fără un puseu de orgoliu, România. Henk e mândru, Rodica pare consolată, Henk roagă fetele îmbrăcate în galben, albastru şi roşu să se grupeze pentru o poză în aşa fel încât să refacă, din trupurile lor, culorile drapelului românesc: roşu, galben, albastru. Fetele acceptă cu plăcere, le facem o poză, fotografiem şi lucrarea mea şi plecăm râzând cu toţii. Rodica are totuşi ultimul cuvânt: „Şi totuşi trebuia să luăm cu noi lucrarea. Era, într-adevăr, frumoasă.”

Trecem şi prin Shopping Center Orangerie din Apeldoorn, un supermagazin impresionant, plin de mărfuri de calitate, cu palmieri uriaşi, cu restaurante, cu scări rulante, cu cafenele, cu mărfuri pentru toate buzunarele. Pretextul: căutăm ochelari pentru Rodica.

În programul zilei avem şi o vizită la Rijkmuseum Paleis Het Loo, un palat regal unic în felul său în Olanda, semănând cu Schönbrunnul, cu Petrodvoreţul, cu Pavlovsk-ul, cu Versailles-ul, avînd câte ceva din toate, dar avându-şi, cu toate acestea, propria sa identitate.

Cumnatul lui Henk, Henk al II-lea a lucrat direct la restaurarea palatului Het Joo şi mi-a explicat că plantele (copaci, flori, arbuşti) alese pentru a decora grădinile sunt cele folosite în epoca în care a fost construit palatul.

Palatul Het Loo este de fapt un muzeu naţional şi are meritul principal de a demonstrat implicit şi explicit faptul că Olanda este un regat, că există o monarhie respectabilă în Olanda.

Un pliant reuşit rezumă foarte bine acest lucru:

„Muzeul naţional Paleis Het Loo ilustrează legăturile istorice existente între Casa Orania-Nassau şi Ţările de Jos.”

Palatul şi grădinile au fost deschise publicului pe 20 iulie 1984, după o perioadă de restaurări de şapte ani.

Palatul conţine istoria concentrată a familiei Orania-Nassau de la regele Stathouder Wilhelm III (1650-1702) până la regina Wilhelmina (1880-1962). Palatul conţine o suită de cabinete unde se găsesc mobile, orlogerie, porţelanuri, costume de cea mai bună calitate, reprezentative pentru epocile pe care le ilustrează.

Domeniul Het Loo cuprinde de asemenea un parc întins pe 650 de hectare şi 11.000 de hectare de pădure şi teren agricol.

Palatul este deschis publicului două luni pe an, în general în lunile aprilie şi mai.

Ceea ce contează este atmosfera, cu tablouri de epocă. Am în faţă un tablou pictat pe la 1700, reprezentându-l de Regele Wilhelm III la o vânătoare de cerbi cu călăreţi şi ogari. Scena e oarecum convenţională, mişcarea e una circulară, cu regele aflat bineînţeles în poziţie centrală. Atmosfera tabloului este însă convingătoare.

Excepţional e realizată o tapiserie realizată de Jerôme Le Clerc, către 1690, înfăţişând scuturile lui Wilhelm II şi ale lui Mary II, Rege şi regină a Angliei. Un leu şi un inorog sprijină întreaga compoziţie. Scutul central având ca ebuşon un leu cuprinde lei, harpe, lei leopardaţi, lei timbraţi şi flori de crin, amintind de Franţa, după cum şi devizile sunt tot franceze: Honi soit qui mal y pense (deviza de pe Ordinul Jartierei) şi Ie main tien dray (transcriu după original). Regele şi regina sunt flancaţi de steaguri: regele ţine în dreapta o sabie, regina în stânga o suliţă, ambii susţinând în centru coroana regală. Celebra monogramă a celor doi se află deasupra coroanei şi pare a fi devenit un element decorativ, ca parte a ramei tabloului, având la capete frunze de acant şi ghirlande de flori. Mult mai sobre, în cadru oval portretele prinţilor Wilhelm V (1748-1806) şi al Prinţesei Wilhelmina (1751-1820) realizate de Johann Friedrich August Tischbein. Cu adevărat impresionante sunt însă portretele lui René von Chalon, prinţ de Orania (1519-1544) şi al Annei de Lotharingia (1522-1568), prinţesă de Orania, realizate la 1542. În schimb portretul Sophiei Hedwig (1592-1642), Contesă de Nassau Dietz şi al copiilor ei, reprezentând Charitatea, pictat de Paulus Moreelse la 1621, e rubensian prin formele opulente, iar sânul drept dezgolit al contesei aminteşte de celebra amantă Anne, prima femeie medievală care a avut curajul să pozeze cu un sân gol. Unul din puţinele tablouri cu adevărat celebre, prezent la Het Loo este cel pictat de Melchior d’Hondecoeter, către 1692 şi intitulat Animale exotice. Alături de antilope şi gazele, de boi albi, în dreapta un elefant fără fildeşi. Peisajul este alegoric şi în nici un caz olandez. Un portret izbutit este şi cel al reginei Wilhelmina, pictat de Therèse Schwartze la 1898, pe când regina avea doar 18 ani. Regina pozează, dar poza nu îi anulează gingăşia şi delicateţea adolescenţei. O secţiune specială a Palatului e rezervată Ordinelor şi medaliilor, dintre care reţinem pentru frumuseţea şi importanţa lor, pe lângă Ordinul Jartierei, Ordinul Lânii de aur, Ordinul Sfântului- Spirit, Ordinul Uniunii, Ordinul Leopold, precum şi Ordinul militar Wilhelm pentru clasele a 3-a şi a 4-a.

Palatul are spre ieşire o machetă a întregului ansamblu, dar şi un stand pentru suveniruri. Palatul conţine şi câteva lucruri mai puţin comune, cum ar fi Grota scoicilor, dar cred că nu greşesc când afirm că măreţia Het Loo-ului este asigurată în primul rând de grădini. Impresionează cele două sfere, cea a pământului şi sfera cerească, fântânile cu bazine cu peşti aurii şi negri, statuile de marmoră albă dedicate zeilor apelor, cascada lui Narcis, fântâna delfinilor, piramidele arbuştilor, arabescurile verzi ale plantelor ornamentale.

Întâmplare sau nu, la sosirea noastră la Het Loo, vedem un splendid atelaj cu cai de Frizia, cu birjari jochei îmbrăcaţi în roşu şi alb. Şi tot ca un lucru de mirare, pe palat flutură mândru nu steagul regalităţii (oranj sau oranj alb albastru), ci tricolorul republican roşu alb albastru, cu culorile dispuse orizontal.

Privim casele din jurul palatului, vile cochete, extrem de bine întreţinute.

Ne întrebăm, în română, cam cât ar costa în euro o asemenea casă.

Ne lămureşte, tot în română, surpriza noastră nu a fost mică – cum ar spune cei vechi, într-o română neaoşă, cu un puternic accent ardelenesc din zona Clujului, o femeie simpatică, gureşă şi energică.

Preţul e acceptabil, dar ne interesează acum istoria femeii. Da, vorbeşte bine româneşte, are prieteni buni la Cluj, vine în România în fiecare an, iubeşte limba română şi pe români, se bucură că am ajuns până aici, şi prietenii ei au vizitat Het Loo şi… potopul vorbelor continuă, spre amuzamentul nostru.

(va urma)

Lucian Strochi