Prezenţă relativ discretă până acum în peisajul plastic nemţean, Elena Chiru ne-a propus recent o expoziţie personală interesantă, cu peste 30 de lucrări, realizate majoritatea în ulei pe pânză la Asociaţia Clubului Pensionarilor Neamţ.

Elevă a prof. Arcadie Răileanu, Elena Chiru a învăţat de la acesta culoarea, precum şi curajul confesiunii directe. Până la un punct, picturile sale, mai ales peisajele montane seamănă cu cele ale Vioricăi Ciucanu, altă elevă a lui Răileanu.

Pictura Elenei Chira transmite în primul rând emoţie pură, atent distilată în/prin nuanţe. Pictura poate tinde spre monocromie (semnul celor aleşi!) îndeosebi în dominante de verde.

Cerul e jos, greu, indecis, în culori ce par reflexul ierbii sau al munţilor. Gândul te poartă spre maeştrii olandezi din sec. XVI-XVII, numai că, acolo, în Olanda, cerul nu poate fi sfâşiat de munţi, de unde şi impresia apăsătoare, pe când la noi o asemenea propunere surprinde, mai ales dacă este vorba de un peisaj montan.

La Elena Chiru peisajul pare melancolic, trist uneori, remarcându-se ca un laitmotiv absenţa totală a omului. Până şi casele sunt vagi, fantomatice, par castele, vile, dar şi case plantate întâmplător în peisaj, ca o clădire a unei halte feroviare, pe lângă care ochiul nostru sau vreun tren grăbit trece aparent fără a-i remarca prezenţă. E un început de lume, cu cascade somnoroase sau chiar îngheţate, cu case zgribulite, îngrămădite, suferind de frigul unei ierni prea generoase, părând un decor dintr-o piesă romantică sau dintr-o poveste de iarnă.

Absenţa omului e compensată de o umanitate vagă, cu ferestre ce par luminate (nu ştim dacă nu cumva e vorba de strălucirea unui zid), cu soarele ascuns după crengile unui copac dintr-un parc pe jumătate sălbăticit, dar cu un drum generos, cu o biserică vag conturată în depărtare (ochiul reţine întâi un copac strâmb, undeva într-un plan secund), o natură statică fără flori (cu frunze şi fructe de pădure şi de toamnă), cu o cană de sticlă, odihnindu-se pe o blană roasă de timp, şi cu un măr-gutuie presând două cărţi.

Natura e un zid verde, apa la fel, cerul megieş e şi el verde, ca după o ploaie torenţială, cu nori încă indecişi şi cu un soare absent. E atât de multă tristeţe în aceste tablouri încât trebuie să întrebi pictorul dacă nu cumva pesimismul nu e unul acutizat pe vreo durere recentă şi ţi se confirmă că da, tablourile au fost pictate doar în câteva luni, imediat după moartea mamei artistei. Tristeţea e tăcută, un strigăt mut, cu atât mai impresionant.

Există însă două secţiuni ale expoziţiei care înviorează brusc şi definitoriu starea de tristeţe iremediabilă de până atunci. E vorba de flori, pe care artista le iubeşte enorm, salutându-le atât diacronia lor, macii sunt boboci, flori deschise, dar şi capsule, roşul permanent dialogând cu un verde neutru şi cu un gri participativ, semn că timpul nu poate învinge natura, cât şi sincronia lor, margaretele par multiplicări prin învolt ale unei singure flori, ca într-o sinecdocă; flori albastre manifestă un instinct gregar, reunindu-se într-o adunare poetică, de „poză” de grup. Florile sunt ochii cu care ne priveşte Dumnezeu – pare a spune artista şi atunci se cuvine ca floarea (sau ochiul) să transmită vibraţia vieţii. Nu o dată artista are rezolvări cromatice interesante, chiar surprinzătoare, conciliind roşul cu verdele sau refugiindu-se – cum remarcam anterior – în monocromii subtile, atent distilate.

Plecând din melancolie înaltă, pictura Elenei Chiru devine apoi de un optimism bine temperat pentru a ajunge în final misterioasă, magică şi chiar fantastică. Nu e vorba însă de un fantastic agresiv, gotic , ci de unul blând, aproape lilial.

Pictura Elenei Chiru este în fond un sentiment care se priveşte în oglindă.

Prof. dr. Lucian STROCHI