Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 53
TABLOUL 53
MAMA: Mă trezesc înfricoşată: urmează să fiu arsă pe rug. Pentru care vină? Pentru cea ştiută, pentru cea neştiută, pentru cea nicicând făptuită. Sunt legată de un copac, nu-l pot vedea, dar după umbră şi după coaja zgrunţuroasă care îmi pătrunde adânc în carnea braţelor, cred că este un stejar. O pădure întreagă a fost doborâtă, mai întâi de o furtună, e drept, apoi de oameni. În apropiere e o mangalerie: un fum negru-albăstriu inundă văile. Aş vrea să strig: cui şi de ce? Curios, nu mi-e frică atât de foc şi de moarte, cât de propria mea goliciune, expusă oricărei priviri. De ce au ales acest loc atât de ciudat, de lipsit de viaţă, pentru pedeapsa mea? Şi cine mă pedepseşte? Cerul? Atunci ar fi ajuns un trăsnet. Oamenii? Oamenilor nu le-am făcut nimic. Totul în jurul meu e negru: pământul, fagii, dealurile. Mă întreb dacă nu cumva am murit deja. Nu mă pot privi. Ştiu că sunt goală: simt fiecare adiere de vânt. De unde ştiu că voi fi arsă pe rug? Poate că pedeapsa e mult mai grea: să fiu lăsată pradă colţilor şi ghearelor fiarelor pădurii. Braţele mă dor îngrozitor, s-au umflat şi frânghia îmi pătrunde adânc în carne. O căţea neagră se apropie de mine. E uriaşă. Cască. Limba e roşie, atât de roşie că pare vopsită. Colţii sunt albi, strălucitori, ascuţiţi, uşor curbaţi. Se apropie de mine. Mă miroase, apoi se îndreaptă, păşind caraghios, de parcă ar avea prea multe picioare şi nu ştie ce să facă cu ele. Îşi întoarce brusc capul, apoi tot trunchiul şi urlă fără nici o noimă. E mai neagră decât pământul, decât trunchiurile arse. Se aşează cu botul pe labe, atentă, neînchizând o clipă ochii, păzindu-mă. „Aha, ăsta e rostul ei: să mă păzească, până când vor veni ceilalţi. Ca şi cum aş putea să mă eliberez singură.” Nu-mi termin bine gândul şi funia sare ca un şarpe, nervoasă, la picioarele mele. „Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te uita înapoi. Dacă îmi vezi chipul, va trebui să te ucid.” Îl ascult, deşi îi recunosc vocea, e vocea fiului meu, blestematul. Nu mi-e ruşine de el pentru că m-a văzut goală; sunt mânioasă. „Tocmai el… din toţi… tocmai el.” Sunt nedreaptă cu ceilalţi. De unde să ştie ei… Merg goală prin pădure, deşi ar trebui să mă ruşinez. Mă văd copacii, păsările, iarba, fiarele. O ciută mă priveşte uimită, ridicând brusc capul dintr-un lăstăriş. Dispare repede, în salturi elegante, oblice, aproape egale. În vale aud câini. Mă apropii de sat. Nu recunosc locurile, deşi satul ar putea să fie al meu. Nu mai recunosc pădurea. Numai că pădurea se schimbă mereu, în fiecare zi. La marginea pădurii, o casă. Mă ascund după o şiră de paie. Strig de câteva ori: îmi răspunde doar câinele. Nu e nimeni acasă. Câinele e legat. În curte, rufe puse la uscat. Îmi aleg o fustă şi o bluză. Negre amândouă. Nu ştiu de ce le-am ales tocmai pe ele. Poate pentru că s-au uscat primele. Mă îmbrac repede, dar neîndemânatic. Mă împiedic în fustă, gata să cad. Zâmbesc: „Asta nu mi s-a mai întâmplat din copilărie.” Abia acum gândul mi se întoarce spre salvatorul meu. Să fi fost într-adevăr fiul meu? Să-i fi fost lui ruşine de ruşinea mea? Să mai trăiască oare? Să fi fost doar spectrul lui, pus să facă o faptă bună (prima şi ultima), din existenţa sa de spectru? Dacă mi-aş fi întors capul atunci? M-ar fi ucis într-adevăr? Acum curiozitatea e mai puternică decât frica. Atunci nu. Plec, însoţită de lătrăturile furioase ale câinelui. E un câine ciobănesc, puternic, flocos, turbat de furie că nu-mi poate face nimic. Unde să fi dispărut căţeaua? Nu sunt sigură că era căţea, n-am văzut-o prea bine; totuşi cred că era căţea; numai căţelele au un aer atât de trist şi de umil. Asta după ce şi-au fătat puii şi laptele din ţâţe li s-a încins, aproape otrăvit. Cobor în sat. E satul meu, deşi aproape nu-i mai recunosc uliţele. Casele nu s-au schimbat prea mult. Au crescut în schimb, mult, copacii. Mă grăbesc să intru în casă. Mi s-a făcut, brusc, somn. Închid ochii şi mă visez un trandafir. Un trandafir roz, aproape transparent. Palmele, tălpile, apoi pântecul, sânii s-au subţiat (aşa cum se subţiază aluatul) şi au luat, pe rând, forma unor petale. Până şi nervii mei s-au aliniat, paraleli. Între ei, jgheaburi subţiri, gata să culeagă picătura de rouă sau lacrima. Fără durere s-au prelungit şi pleoapele mele. Au devenit şi ele aproape străvezii. Totul în jurul meu a devenit lăptos. Doar eu sunt străvezie. Mă întreb ca prin somn (sau poate chiar în somn): „De ce tocmai trandafir?”…
Acum am viu doar un singur ochi, care arde mai tare decât depărtarea. Pentru a nu răni pe nimeni, mă învelesc în cele treizeci de pleoape, ca şi cum mi-ar fi frig. Nu ştiu când adorm. Mă întreb dacă adorm într-adevăr, dacă nu cumva cad într-o stare de leşin, din care îmi revin destul de repede, fără ajutorul cuiva. Oricum, mi-ar fi plăcut să fi fost floare. Chiar trandafir. Dar un trandafir care să se şi închidă, aşa cum o face regina nopţii. Mă trezesc bubuituri puternice în munţi. Buimacă, rătăcesc cu mintea printre explicaţii: poate că e un vulcan… nu se poate… muntele e calcaros, nu e vulcanic… atunci un cutremur… nici asta nu se poate… aş fi simţit zguduiturile pământului… poate că ele m-au trezit… nici asta nu se poate… de ce se aud doar bubuiturile… la cutremur… zgomotele sunt mai slabe şi se produc odată cu tremurul nervos al pământului… atunci ce s-ar putea să fie… şi îmi răspund tot singură… războiul… a ajuns până aici… trebuie să fie tunurile… tunurile care bat departe, dar în munţi se striveşte, în geamăt, ecoul… asta trebuie să fie… Adorm din nou şi visez un război. Aşa cum mi-l închipui eu că e, pentru că război n-am văzut niciodată. Cu morţi, cu mutilaţi, cu oameni înspăimântaţi. Cu femei disperate… Cu mame în negru. Cu copii plângând sfâşietor. Cu animale sfârtecate, alergând înnebunite de durere, cu intestinele afară, murdare de sânge şi noroi. Şi peste tot fum, praf, sânge, mirosuri insuportabile, de lemn ars, de carne arsă. Singurele fiinţe care se simt bine: muştele. Dacă războiul a fost inventat de cineva, dacă nu cumva e o pedeapsă divină, atunci a fost inventat de muşte. N-am cunoscut războiul decât din cărţi şi din cele povestite de cei bătrâni. Dar aşa mi-l închipui. Adorm din nou, gândindu-mă la trandafir. Când mă trezesc, din nou goală (cineva mă dezbracă mereu în somn), am pe piept un strugure uriaş, negru, uşor brumat, nefiresc de rece. Răceala mă arde tot atât de tare ca un tăciune aprins. Muşc din strugure şi mă liniştesc. Mă îmbrac, gândindu-mă că astăzi e ziua în care ar trebui să mi se întoarcă fiii. Asta numai dacă se ţin de cuvânt. Eu m-am ţinut: am trăit până la venirea lor. Gândesc: „Suntem urmaşii stelei de mare.” (Asta nu am gândit-o eu. A gândit-o şi a spus-o altcineva înainte). „Dacă e aşa, înseamnă că unul din braţe s-a preschimbat în cap. Asta înseamnă că, peste alte milioane de ani, o mână de-a mea se poate preschimba în alt cap. Şi, peste alte milioane de ani, cealaltă mână de-a mea se va preschimba în al treilea cap. Cu care din ele voi visa mai întâi? Se vor odihni vreodată toate capetele sau vor dormi pe rând? Şi altceva: au început să dispară oameni. În locul lor se găseşte uneori o mână de cenuşă.” Gândesc: „Suntem urmaşii stelelor de pe cer. Ne amintim mereu că suntem fiii stelei de mare şi de aceea ne place apa, nu putem trăi fără ea. Pentru o clipă ne amintim că suntem şi urmaşii stelelor din galaxii. Şi atunci temperatura creşte atât de mult, încât trupul nostru e incendiat într-o clipă. Din noi mai rămâne doar un pumn de cenuşă. Atât. Dar atunci, cu o clipă înainte, am aflat cine suntem: o stea. O stea: fiică a stelei de mare, nepoată a stelei galactice. La mijloc, alunecând mereu pe pânza timpului, noi. Oare şi ăsta nu e decât un vis? ” N-am mai scris de câteva zile. Ştiu legenda labirintului. Am aflat-o cândva în copilărie. Atunci am crezut că e o poveste înfricoşătoare şi atât. Acum ştiu că eu sunt şi Tezeu şi Ariadna şi că va trebui să ajung la Minotaur. Dar abia acum, când scriu aceste rânduri, am revelaţia nebuniei mele; am vrut să înnegresc cerul cu zodiile fiilor mei, pentru că şi cerul nu era altceva decât un zid al labirintului, tavanul, peretele de sus. Scriu mereu, paginile albe sunt un zid pe care scriu ca să pot înainta, cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Zidul e mereu alb în faţa mea. Nu mă pot întoarce: m-aş rătăci. Firul meu se toarce greu, odată cu viaţa mea, cu cuvintele mele. Zidul e perfect, uşor bombat, uşor poros, seamănă uluitor cu o coajă de ou, atât de imensă, încât abia îi simţi o uşoară curbare spre mijloc. Scriu ca să pot înainta. Şi trebuie să înaintez, chiar dacă, la capătul zidului, s-ar găsi moartea. Şi poate că minotaurul nu e altceva decât moartea. Pe ziduri se află povestea mea şi a fiilor mei. Fiii mei nu au plecat: s-au rătăcit doar de mine. Şi ei îşi scriu, pe alte ziduri, povestea vieţii lor. Dacă cineva va nimeri, din greşeală sau cu intenţie, în acest labirint, va citi povestea vieţii mele. Şi, pentru că orice poveste trebuie să înceapă de undeva, adică să aibă un titlu, i-aş spune poveştii mele: „Cicatricea.” De ce tocmai „Cicatricea”? Pentru că cicatricea e labirintul. Pentru că o cicatrice este şi nu este o fostă rană, aşa cum eu, intrând în labirint, trăiesc şi totuşi am murit demult. Pentru că cicatricea este imaginea pură a sexului meu, aşa cum e o imagine, la fel de pură, a cerului înlănţuit în cercul rotitor al zodiilor. Dar dacă acel drumeţ nu se va voi şi cititorul acestor rânduri, şi va întâlni totuşi rândurile scrise de fiii mei, atunci povestea lor se va numi „Cartea fiilor”. Iar dacă acel călător nu va citi nici rândurile mele, nici ale fiilor mei, atunci el va fi orb şi fericit. Mărturisesc că sunt femeie şi nu-mi pot stăpâni o curiozitate: oare cum arată minotaurul? Să fie atât de urât, încât a trebuit să fie zidit, în singura clădire care a urmat, de la început şi până la sfârşit, un gând nebun? Sau, dimpotrivă, era atât de frumos, mai frumos decât un zeu şi atunci oamenii, înţelegând că reprezenta un pericol mai mare decât un monstru, l-au închis, nu din invidie, din ură sau din prudenţă, ci din spaimă. Căci spaima de perfecţiune înspăimântă infinit mai mult decât orice monstruozitate. Pentru că monstruozitatea respinge, pe când perfecţiunea atrage. Întunericul, înspăimântătorul întuneric, nu ne-a făcut sclavi: lumina, da. Suntem sclavii luminii, viermii ei. Întunericul ne eliberează prin somn. Somnul e singurul moment când suntem cu adevărat liberi, când gândul e cu adevărat liber. Încerc din nou să adorm. Închid pleoapele şi aştept; îmi aştept copiii. Sunt bărbaţi de acum; Maria e aproape femeie. Încerc să-i recunosc după chipul şi asemănarea lor; după mers; după tuse. Manole e negru la păr şi la chip; l-a ars soarele, sus, pe acoperişuri, pe schele. E sprinten; e puternic; numai muşchi. Poartă cămaşă de in albă, pătată ici-colo de vopsele. Are ochi albaştri; ochii mei. Mâini puternice, osoase, cu degete lungi. Îndoaie banul între degete. Se înfurie greu, dar, când se înfurie, e bine să nu-i stai în cale. Înoată bine; are piept lat şi muşchii pieptului sunt atât de mari, încât seamănă cu pieptul unei femei. Nu prea înalt (şi aici îmi seamănă). Doar mâinile, mereu neastâmpărate, au crescut în neştire. L-ai crede mai degrabă o pasăre mare. Sau un peşte ciudat. Tăcut, greu scoţi o vorbă de la el. Când se încălzeşte însă la vorbă, nu-l mai poţi opri. Se apropie de mine. Îmi sărută, stângaci, mâna stângă. Ar vrea să spună ceva. Spune doar atât: „Mamă” şi îşi întoarce capul cu ochii plini de lacrimi. Oare chiar atât de rău arăt? Grigore calcă greoi, în lături. Are pas de muntean: apăsat, sigur. Să nu alunece pe iarbă, pe frunze, pe cetină, pe pietre. Are voce de tunet. Glasul i s-a îngroşat, ca şi gâtul. Şi el are părul negru, cârlionţat. Mână dibace, deprinsă să mulgă oile, lustruită de lemnul ciomagului, cu degetele sprintene alergând de-a lungul fluierului, înspăimântate ca de foc de aerul care iese prin găurile fluierului. Îmi pune mâna pe frunte. Vrea să mă liniştească; sau să afle dacă am fierbinţeli. Nu cred că am, deşi e foarte cald afară. Îmi sărută şi el mâna; mă priveşte apoi blând în ochi: „Ne-ai chemat. Uite că am venit, mamă. Eşti mulţumită acum, mamă?” Mi-e greu să vorbesc. Tuşesc, cu toate că nu-mi vine. „Sunt, Grigore. Sunt mulţumită că vă văd pe toţi. Şi casa e gata. Uite, acuş mă scol, să vă pun ceva de-ale mâncării, că sunteţi flămânzi după atâta drum.” „Bine, mamă…” – mai spune; şi pleacă. Intră Toma. Îi joacă ochii în cap, ca la văduvele alea neruşinate. E frumos, cu trupul ca trestia. Crezi că l-ai frânge între două degete, dar, ia încearcă! Cred că i-ar pune cu umerii la pământ pe toţi fraţii. Are părul castaniu şi ochi de fontă proaspăt ruptă. „Ce mai faci, mamă?” (Mă întreabă, de parcă abia ar fi ieşit până afară şi mă întreabă cum mă simt, aşa, ca să spună ceva…); „…aşa, trup de ibovnic?!? Iacă, te aştept să-mi spui ce isprăvi ai mai făcut, ce copile ai mai înşelat, ce neveste ai lăsat plânse şi ce văduve în doliu?” Toma mă priveşte, uimit o clipă, apoi îmi înţelege jocul şi intră şi el în horă; pleacă ruşinat privirea în jos, ca o mironosiţă şi, cu voce prefăcută, îmi spune morocănos, dar abia ţinându-şi râsul: „Ei, şi tu, mamă!” „Popă nu sunt, e drept, dar sunt mamă şi mă gândesc că într-o bună zi… sau noapte, de, ţi-o frânge unul spinarea şi atunci să vedem ce-o să mai zici…” „Cu spinarea frântă sau cu gâtul frânt, nu cred că aş mai zice ceva. Dar ştii, mamă… (se apleacă şi-mi şopteşte râzând la ureche)… să ştii că n-o să-mi pară rău că mor.” „Asta o spui acum… să vedem ce o să spui, când o să mori cu adevărat… Şi calul unde ţi-i?” „Am vrut să sar cu el pe fereastră, dar mi-a fost teamă să nu te supăr sau… (se îndreaptă, şugubăţ, depărtându-se de mine, de parcă s-ar fi temut să nu-l ating)… să nu te sperii.” „Nu mă sperii eu aşa de uşor. Nu m-am speriat eu de zece copii ca tine şi o să mă sperii de-o mârţoagă ca a ta? Mai bine apropie-te şi sărută-mi mâna, care te-a legănat, te-a hrănit şi te-a mângâiat…” „Uneori cam tare…” „Şi n-ai meritat-o?” „Ce e drept, e drept: am meritat-o întotdeauna. Asta, cam aşa e.” Se apropie şi-mi sărută sfios mâna: „Să trăieşti încă mulţi ani, mamă!” „Am trăit destul. Mă bucur că am mai trăit, să vă văd încă o dată, înainte de a muri.” Am rămas singură în cameră. Unde sunt ceilalţi? De ce nu vin şi ei? Măcar Petre, dacă ceilalţi n-au ajuns încă. Deşi ar fi trebuit să fi ajuns până acum. Plâng. Plâng cu nădejde. Lacrimile mi se înnoadă în bărbie. „Nebună bătrână. Chiar credeai că vor veni. Ştiai că n-o să vină. Ştiai că n-o să vină, pentru că au murit deja… cei care au murit. Cei care au murit n-au cum să vină, cei care trăiesc încă, vor ajunge prea târziu.” „Aşa e. Am citit semnele. Şi semnele nu mint niciodată.” „Semnele nu mint, dar eu mă pot înşela. Uite, aud scârţâind uşa de la intrare. Şi nu e Petre.” „Săru` mâna, mamă. Am întârziat puţin. Am descărcat nişte peşte afumat. Ştiu că-ţi place.” „Îmi place, e drept, dar nu trebuia. Acum mănânc mult mai puţin.” „Lasă, mamă, eşti acum puţin bolnavă, ai muncit prea mult cu casa, nu trebuia la vârsta ta să te mai apuci de aşa ceva…” „N-am ridicat-o singură.” „Ştiu, dar, oricum, a fost prea greu. Apoi te-au mai slăbit şi emoţiile. De când nu ne-ai mai avut pe toţi lângă tine?” „De mai bine de zece ani… ba nu… chiar paişpe.” „Ei, vezi?”„Ce să văd? Emoţiile nu slăbesc, emoţiile întăresc omul. Aşa să ştii.” „Bine, mamă, aşa o fi, dacă aşa spui tu.” Îmi sărută mâna, după ce mi-a luat-o în mâinile lui. Are mâini aspre, roase de frânghii, de solzi şi de sare. Are ochii mari, liniştiţi şi verzi. Barba îi miroase frumos, a trestie înflorită şi a nuferi. Din piept îmi iese, fără voie, un suspin. Închid ochii: „Acum lasă-mă, te rog, câteva clipe singură. Spune-i şi fratelui tău că poate să intre.” Rămân singură. Nu l-am auzit când a ieşit. Are pasul uşor, să nu-l simtă nici peştii. Am ochii închişi. Pleoapele îmi tremură uşor. „Oare am puterea să uit? Să uit şi să iert.”N-a bătut la uşă. A intrat totuşi. Mai uşor ca o pală de vânt. Nu îndrăzneşte să-mi vorbească. Şoptesc: „Ai venit totuşi?” „Am venit. Aşa am crezut eu că e mai bine.” „Ai avut dreptate: e mai bine că ai venit.” „Am venit să-mi cer iertare, să-ţi cer iertare, să-ţi cer să mă ierţi.” „Parcă iertarea poate ierta.” Îmi sărută şi el mâna. Are buzele reci şi umede, de înecat. Încerc să-mi deschid pleoapele, dar pleoapele nu mă ajută. „De ce nu mă priveşti, în ochi, mamă?” E aplecat încă deasupra mea. Încerc să-i mângâi capul, dar mâna mea nu întâlneşte decât aerul. „Unde eşti?” „De ce nu mă priveşti, mamă? Nici atâta nu merit? ” „Iartă-mă, dar chiar n-ai înţeles?” „Ce să înţeleg?” (Mă întreabă în şoaptă, de parcă s-ar teme să nu risipească o taină, să nu piardă o vorbă, din tot ce-i voi spune). Rostesc greu (şi eu sunt încă uluită, vreme de câteva clipe cred că mi-am pierdut minţile): „Odată cu intrarea ta în casă, am orbit eu.” „Nu se poate. Nu te cred. Mi-ar fi spus-o ceilalţi.” „Linişteşte-te. N-ai înţeles? Am orbit când ai intrat tu în odaia mea.” „Nu se poate. Nu e drept. Trebuie să mă priveşti măcar o dată în faţă.” „Aş dori şi eu asta. Dar înţelege că nu se poate. Blestemându-te, m-am blestemat pe mine. Acum tu te-ai eliberat de blestem şi blestemul a rămas doar în mine. N-am avut dreptate, atunci când te-am blestemat. Acum sunt pedepsită pentru nedreptatea mea. Vino lângă mine, mai aproape, să te mângâi, să te strâng în braţe.” Aud un suspin uşor. Mâinile mele nu întâlnesc, în drumul lor, decât aerul. „Semnele n-au minţit. Semnele nu mint niciodată. Ca mamă, aş fi vrut totuşi, ca măcar o dată, semnele să mă mintă. Sau să mă înşel. Dar semnele sunt mai puternice decât noi. Tocmai pentru că au puterea să nu mintă niciodată. Pe nimeni.” Ştiam că fiii mei care mă vizitaseră erau morţi, dar nu ştiam ce înseamnă asta. Rămăsese în viaţă Petre, apoi „Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului” (îmi interzisese să-i rostesc numele: „…am plecat în căutarea numelui meu. Dacă îmi rosteşti numele cel vechi, vraja se risipeşte…”) şi Prâslea. Mai rămăsese în viaţă şi Maria. Timpul fusese nemilos; cerul de asemenea. Pentru cei rămaşi în viaţă, lucrurile aveau să se petreacă simplu după moartea mea. Petre avea să rămână cu casa (ceilalţi fraţi nu aveau astâmpăr, n-ar fi stat, nici să-i pici cu ceară, aici); Maria avea să se întoarcă la casa ei. Petre avea să se însoare târziu, cu o femeie trupeşă, care să-i facă doi copii (nu mai mult; Petre iubea prea cu patimă pământul, ca să-l vadă împărţit de prea multe ori), dintre care primul trebuia să fie băiat şi să-l cheme tot Petre. (Poate că sunt rea, dar un gând mi s-a scurs din creieri pe ochi şi apoi pe buze, într-un surâs ironic: „Petre inaugurează o dinastie de bolovani”). Pentru celălalt frate, altă cale de ales nu exista: avea să rămână logodit doar cu cuvântul. Cât despre Prâslea, acesta prea semăna cu toţi, ca să semene numai cu el. Aşa că nu puteam şti ce avea să facă mai departe. Mai rămânea Maria. Cu ea nu aveam de ce a mă teme: era iubăreaţă, aşa că urma să aibă copii mulţi. Neamul nostru nu avea să se stingă, chiar dacă ar fi rămas numai ea. De asta nu aveam nici o grijă. Am găsit acum câteva zile o carte. Fără coperţi, fără titlu, fără să-mi pot da seama de cine a fost scrisă. Am citit o povestire, „Bătrâna”, care mi-a plăcut foarte mult. Semănam cu personajul, chiar dacă ea, bătrâna, părea (fără să fie!) mult mai în vârstă decât mine. Şi mult mai rea. Sau cel puţin aşa părea ea celor care se osteneau s-o privească. Lupta ei cu viaţa şi cu moartea era teribilă. Vroia mereu să păcălească moartea şi, în cele din urmă, a reuşit: s-a ascuns în nebunie. Iar atunci când moartea a venit în sfârşit, bătrâna nu mai era, de fapt, de multă vreme, printre cei vii. Semănam mult cu bătrâna aceea. Numai că bătrâna era mult mai săracă decât mine. Nu avea, mi se pare, decât o singură fată.
(va urma)
Lucian Strochi