(18+) un text nerecomandat minorilor

Se făcuse deja noapte; cabanierul mai puse câteva găteje pe foc, în vreme ce oaspeţii săi se grăbiră spre priciuri, căutându-şi fiecare un loc cât mai bun pentru dormit.

Afară se auzea, bătând într-o tobă mare, depărtată şi înfundată, ploaia.

Ceru o lampă, pe care cabanierul i-o dădu greu, îndoit, de parcă ar fi fost un lucru de mare preţ. De fapt, chiar era un lucru de preţ. Nu mai aveau curent, căzuse un transformator, poate că se prăbuşise vreun stâlp şi se rupseseră firele electrice, aşa că lampa cu petrol lampant era ultima sursă de lumină pe timpul nopţii. Şi nu se ştie câte nopţi fără curent electric nu vor veni de acum încolo. Tăcuse tot timpul, doar ea şi cei veniţi dintre ape nu vorbiseră încă şi acum simţea o nevoie aproape fizică să scrie. Să-i scrie. Era prima scrisoare de când se despărţiseră; de fapt îi mai scrisese câteva scrisori, dar în gând. Îi trecu o clipă prin minte să copie acum acele gânduri răzleţe, fragmentate, întrerupte mereu; nu ştia cum să înceapă, trebuia să-i scrie, simţea fizic această nevoie, aşa cum simţi la un moment dat că   ţi-e foame sau ţi-e sete, că trebuie atunci, pe loc să bei un pahar de apă şi să îmbuci un coltuc de pâine, să muşti    dintr-un fruct, orice, pentru ca gura şi mai apoi stomacul să fie mulţumit. Începu să scrie, nu pusese nici un titlu rândurilor, nu-şi dată scrisoarea, deşi ar fi trebuit să facă acest lucru; nu, mai bine nu, ar fi semănat cu o cerere sau un proces-verbal, ar fi fost prea pedant, începu invers, adică tocmai cu momentul scrierii, adică plecă din prezent, timpurile verbale se încovoiau uşor,  împotrivindu-se, cedând totuşi în faţa încăpăţânării ei, întâi prezentul, apoi imperfectul, apoi perfectul simplu, pe care îl folosea prea rar şi oarecum nesigur, apoi perfectul compus, sfârşind cu mult prea încăpătorul şi liniştitorul mai-mult-ca-perfectul.

           „ …ceea ce se petrece între noi ţine de un anume miracol. Mă feresc de vorbe mari, se tocesc repede, pot fi şi semnul unei exaltări, paradoxal, superficiale.

    Îţi scriu acum, când toţi s-au retras să doarmă, când plouă în neştire, iar cabanierul s-a retras şi el într-un colţ, poate gândindu-se că mişcările lui, chiar lente şi tăcute, mă pot stânjeni.

    Dragostea cu tine mi-am dorit-o din tot trupul, din tot sufletul, din toată fiinţa mea.

    Aveam senzaţia, mai mult – certitudinea – că am febră, că trupul meu s-a acoperit de pete roşii, ca de pojar, mai mari, ca de felină.

    Te doream şi tu ştiai asta. Eşti căsătorit şi ai vrut să eviţi orice complicaţie. Nu pentru a te proteja pe tine, ci pe mine; să nu-mi fac iluzii. Asta spuneau ochii tăi, te simţeai încolţit, căutai un refugiu, începeai să regreţi că eşti doar cu mine, că am rămas singuri.

    Puteai crede orice despre mine, că sunt o gâsculiţă sentimentală, cedând uşor, mult prea uşor farmecului tău de bărbat matur, sigur pe el, prea sigur pe el; sau că pot fi chiar o vampă debutantă, care îşi propunea o experienţă inedită cu un universitar.

    Că îţi admir, fără rezerve, cu fervoare, jocurile minţii tale, spectaculoase, periculoase doar pentru un privitor, aşa cum pot părea loopingurile, căderile în vrie, balansurile, când pe o aripă, când pe alta, ale unui pilot experimentat la un miting aviatic.

    Tăceai monstruos, primitiv, erai mut, aproape paralizat, nu ştiu dacă ai vrut să protestezi sau nu; oricum eu eram hotărâtă, mult prea hotărâtă, simţeam că acum e ora mea astrală, o oră comprimată, poate de douăzeci-treizeci de minute, momente unice, urmând să năpârlesc, să trec într-o altă stare, poate de fluture; ai cedat insistenţelor mele, uluit, deloc convins, ai fi vrut să-mi spui multe lucruri, să mă avertizezi, să mă determini să renunţ, de parcă aş fi fost într-o reală primejdie şi tu jucai rolul unui salvator generos, ce întinde mâna unei tinere gata-gata să se înece într-o mlaştină verde, necruţătoare.

    Mi-am dorit atunci să fi fost femeie şi nu fecioară, să fi fost a altcuiva înainte şi totuşi să fi făcut pentru prima oară dragoste cu tine; ar fi fost poate mai firesc, dar poate nu atât de tandru; nu ştiu de unde aveai totuşi certitudinea că eram neatinsă, că încercam pentru prima oară o asemenea experienţă şi ai vrut şi ai reuşit să transformi acele momente unice în momente astrale. (Ştiu că mă repet, dar asta e situaţia, uneori gândurile se întorc, îţi dau târcoale, nu ai cum să le ocoleşti).

    Mă sărutai stângaci, îmi trezeai sentimente materne, îmi venea să râd, să râd sănătos, deşi inconştient, cu toată gura, din toată fiinţa, nu un râs chicotit, de parcă m-ai fi gâdilat şi eu ţi-aş fi răspuns cu epiderma.

    Mi-ai sărutat sânii şi ei au înflorit imediat; am simţit chiar că se umplu cu lapte, de parcă ai fi fost un copil, copilul meu, care caută nesăţios gurguiul sânului, acea pecete de durere şi de bucurie imensă.

    Apoi m-ai purtat pe braţe spre pat: deveniseşi brusc puternic,     m-am gândit pentru o clipă că, dacă aş fi vrut să renunţ atunci, mi-ar fi fost imposibil; în clipele acelea mă dominai.

    Nu încercam nicio curiozitate, deşi până atunci nu văzusem niciodată un bărbat absolut gol, nici măcar în albumele de arte, în sculpturi, în filme sau pe plajă. M-am bucurat că nu aveai păr pe piept; mi s-ar fi părut nu un semn de masculinitate, ci de animalitate.

    Vroiam, la rândul meu, să te mângâi şi nu aş fi dorit ca degetele mele să întâlnească nici cea mai mică împotrivire.

    Tăceam şi eu monstruos şi primitiv, intram într-un mit, ca într-o peşteră şi nu aş fi vrut să sperii sau să trezesc nicio fiinţă din jur.

    Totul trebuia să fie aşa cum era, mă bucuram că eram în pat şi nu undeva în natură, faptul că aş fi strivit câteva fire de iarbă m-ar fi deranjat, aşa cum m-ar fi deranjat şi imensitatea senină a cerului; şi aici era o imensitate, dar era a noastră, dilatasem spaţiul şi timpul şi, pentru clipe bune, mi s-a părut că trec printre galaxii, că totul e imens, că timpul era suspendat sau că, învins, plecase dintre noi.

    Mă sărutai aproape cast pe buze, dar şi mie îmi era frică să te sărut aşa cum aş fi vrut, adică pătimaş, până când mi-aş fi pierdut respiraţia; a fost însă singurul meu moment de stânjeneală, tu trebuia să înţelegi că eram foarte hotărâtă, că îmi doream imens să fac dragoste cu tine, că nu aveai nicio scuză, niciun drept să mă refuzi, buzele tale ezitau, bâjbâiau, îmi căutau lobul urechii, alunecau pe gât, mi-ai sărutat din nou sânii şi atunci m-am bucurat pentru tine că am sâni frumoşi, plini, nu prea mari, elastici, fermi, că am o piele incredibil de curată, fără vreo aluniţă, fără vreun semn din naştere, mâinile mele te căutau, alunecau pe trupul tău, acum gol, îmi venea să strig de bucurie, acum nu te mai puteai răzgândi, ar fi fost dramatic pentru amândoi, dragostea mea pentru tine era una aproape lucidă, limpede, nimic tulbure, nimic contradictoriu, nicio ameţeală, nicio clătinare, doar un freamăt de frunză de plop, dar freamătul venea dintr-un vânt interior, nu ştiu cum să spun, nedetectabil de nicio giruetă, mâna mea te căuta orb, nu era, cred, nicio curiozitate, vroiam să te ştiu, tot dintr-o dată, ca într-o imposibilă oglindă, te-a întâlnit, în ceea ce era mai bărbat din tine şi mâna a alunecat firesc în jos, ca un gât de lebădă, iar tu ai intrat în mine uşor, animal tânăr într-o vizuina ce nu era a lui, ezitând, temător, cercetând toate cotloanele, de parcă s-ar fi temut de o primejdie nevăzută.

    Apoi ai pătruns cu totul în mine, cel puţin asta simţeam, te simţeam imens, mă bucuram de bucuria ta, îmi venea să strig, un strigăt de biruinţă, dar mi-am muşcat buzele instinctiv, ştiam că avea să urmeze ceva dureros, poate şi o hemoragie şi îmi părea rău, nu meritai asta şi din nou mi-am dorit să nu fi fost fecioară, apoi cerul s-a spart, am închis ochii, stelele nu mai plouau, se opriseră şi ele din curgerea lor, am simţit că şi ultima mea rezistenţă cedase, abia acum intrai tot în mine, eram uşor confuză, asta a fost, am renunţat la orice pudoare încercând cu degetele înfipte în coapsele tale, în fesele tale să te fac să intri cu totul în mine, ca într-o naştere inversă, acum eu eram cea imensă şi îmi era frică să nu te scap cu totul în mine, căci nu ştiam cum aveam apoi să te nasc. Mă inundau mirosuri ciudate, necunoscute, mi le imaginam doar: miros de floare de lămâi, de floare de hiacint, de floare de migdal, de iasomie, de mosc, de ambră, de fructe dulci, pe care le vedeam aievea, dar cărora nu le ştiam numele:  poate rodii, poate curmale, poate citrice.

    N-a fost nimic dureros sau, mă rog, durerea era aproape insesizabilă, semăna cu durerea pe care o resimţi când te-ai tăiat superficial la un deget şi te speli cu apă şi săpun; o durere caustică, dar şi o bucurie imensă, pentru că era dublă: simţeam, aveam certitudinea că suntem o singură fiinţă, un androgin perfect, intrând într-un ritm cosmic, perfect. Eram pământul, Geea, generoasă, binevoitoare, primind bucuroasă copacul care erai. Căci aşa te simţeam: un copac cu rădăcini puternice, cuprinzându-mă toată. Apoi s-a produs cutremurul sau miracolul: sămânţa ta fierbinte m-a inundat toată şi singurul meu gând acum era să nu te risipesc, mă simţeam o floare care era atunci polenizată, îmi venea să cânt, să plâng, de bucurie; am simţit apoi un alt lichid, de data asta al meu, înconjurându-ţi seminţele, mai puţin greu, dar la fel de lunecos, de fluid, apoi m-am inundat încă o dată şi încă o dată, ca o cascadă; nu ştiu când te-ai retras, învingător şi învins, şi te-ai aşezat uşor lângă mine, cu o mână sprijinindu-mi capul, am stat aşa o vreme, treceau peste noi lumi întregi, ca nişte nouri străvezii, mai străvezii decât însuşi aerul care ne înconjura. Mi-ai sărutat mâna stângă şi ochii, uşor, pe pleope, iar buzele tale păreau aripi de fluturi.

Apoi, convertită în femeie, m-am dus la baie şi m-am spălat îndelung, mă vroiam pură, nu ştiu dacă înţelegi asta, nu eram maculată, dar mă vroiam din nou pură şi neîncepută, deşi îmi doream, cu o intensitate pe care cu siguranţă nu o voi mai avea vreodată, să fac din nou dragoste cu tine, eram acum atât de departe de tine şi totuşi aproape, ai dispărut şi tu în baie, mi-aş fi dorit mai mult ca orice să aflu ce ai gândit atunci despre mine, despre noi, te-ai întors, pentru prima oară zâmbind, tandru, atât de tandru cât poate fi un bărbat care primeşte din partea unei femei dovada supremă de dragoste; a doua oară a fost extraordinar, pentru că nu mai aveai inhibiţii, eram egali şi singuri, pe o insulă pustie, o plajă cu nisip fin, printre palmieri, cu ape incredibil de albastre, cu valuri supuse, abia foşnind.

    M-ai făcut atunci sclava ta, apoi am fost şi eu patriciana şi tu sclavul, mă gândeam că vom muri de epuizare, că vom face dragoste până când vom intra  într-un somn lung pe care alţii, descoperindu-ne, îl vor confunda cu o moarte.

    Eram mândră de corpul meu, până atunci nu mă gândisem dacă eram sau nu cu adevărat frumoasă, acum eram sigură că sunt, trupul meu curgea, unduia, vibra, se descătuşa, îţi răspundea celor mai neauzite chemări, intuia viitoarele tale mişcări, după cum şi trupul tău răspundea perfect mişcărilor mele, unele riscante, altele fireşti, eram inventivă, încercam poziţii şi mişcări noi, iar tu îmi răspundeai imediat, la fel de inventiv şi de firesc.

    Aveam senzaţia că ne iubeam de multă vreme, că acum doar copiam acele mişcări perfecte, din nou m-am simţit inundată de sămânţa ta, pe care am primit-o ca pe o ploaie caldă, fertilă, binecuvântată, mi-am dorit atunci cu ardoare să rămân însărcinată, fără să mă gândesc la alte consecinţe, vroiam să rămână în mine, concentrată, întreaga bucuria ta, unindu-se într-un perfect aliaj cu bucuria mea, mă ardea pielea ta, aerul însuşi, de parcă aş fi fost urzicată, hotărâsem să te păstrez, prin sămânţa ta, întreg, poate că eram egoistă, sigur inconştientă, aveam ciudatul sentiment că sunt mai pură ca oricând, pielea mea devenise trandafirie; te-am învins, fiind acum deasupra ta, căpătându-mi, doar pentru câteva clipe, o luciditate ciudată, controlând fiecare mişcare, fiecare reacţie; doar ochii tăi strălucind himeric, aproape nefiresc, încercau să-mi spună ceva, aş fi vrut să-ţi spun şi eu ceva, dar am simţit că îmi era imposibil, ce să-ţi mai spun, când totul se spunea fără vorbe, pluteam deasupra ta, acum nu mai eram glia, ci un petic de cer, iar tu încercai să mă pătrunzi ca o tulpină de floare rară, exotică, oricum nemaivăzută, te simţeam bărbat, puternic, vârtos, uite că nu roşesc la aceste cuvinte, aş fi dorit să fiu învinsă, să mă joc cu tine, să te mângâi, să-ţi cer iertare, aveam, nu ştiu de ce, senzaţia că tu erai rănitul, eram acum lângă tine, plutind curios pe spate, cu ceruri dedesubtul şi deasupra noastră, îmi doream o vulgaritate oarecare, un gest nepotrivit sau un cuvânt greu, care să mă readucă în lumea reală, aveam senzaţia că eram perfect egali; aceeaşi dăruire, patimă, inconştienţă, bucurie, tristeţe, toate cuvintele acestea îmi atârnau de gânduri, ca nişte mărgele sau mătănii.  

Şi mai e ceva: ţi-ai dat jos ochelarii, erai miop şi asta ţi-a dat la început un aer rătăcit, adolescentin, mi se părea atunci că sunt mai bătrână decât tine; în timp ochii s-au limpezit, rămânând totuşi cu o expresie stranie, curios, nu de nesiguranţă, ci, dimpotrivă, de dârzenie şi de încredere. Mărturisesc că te-aş fi dorit cum erai la început, adolescent rătăcit, pe care eu, femeie până în vârful unghiilor, expertă din instinct,   l-ar fi condus discret şi ferm spre întâia întâlnire cu dragostea, să fi rămas virgin, aveam un ciudat sentiment matern, o înduioşare pe care nu mi-o puteam explica atunci, după cum nu mi-o pot explica nici acum. Nu vreau să-mi recitesc rândurile, vreau să retrăiesc fiecare clipă de atunci, fiecare gând, fiecare senzaţie, îmi dau seama că am făcut câteva comparaţii pe care le cred inutile, dar îmi promit să nu şterg nici un rând, să-ţi trimit scrisoarea aşa cum o scriu, un jet de imagini şi de trăiri, de stări, de extaze mistice şi mitice.

           Ce a urmat, ştii şi tu prea bine, o lungă, interminabilă discuţie despre ce va fi, despre viitorul meu, nimic despre tine sau despre noi, nu pentru că te temeai de consecinţe sau de eventualele mele pretenţii de amantă, ci pentru că erai sincer preocupat acum de ce voi fi în viitor, îmi vorbeai de licenţă, de reportaj, de munte, îmi erai mentor, tutore, părinte, profesor, căutai, poate din instinct, să stabileşti cu mine dacă nu o relaţie de subordonare, atunci măcar o relaţie oblică, îmi venea să râd, zâmbeam doar, destul de discret, te auzeam, dar nu te ascultam şi totuşi iată-mă acum în creieri de munte, aplicând întru totul, punct cu punct, cerinţele tale, speranţele tale, aspiraţiile tale.

          Un singur lucru nu ai luat în calcul: că aş putea întâlni aici pe cineva care să mă dorească la fel de mult ca tine, mai aproape de vârsta mea, fără vreo obligaţie, care să-şi dorească o relaţie pasageră sau chiar consensuală sau maritală cu mine. Ei bine, există o asemenea persoană, e doctorand la istorie, mă doreşte mult, spun asta, deşi nu mi-a adresat încă direct niciun cuvânt, dar tot ce spune e pentru mine, îmi caută insistent privirea, vrea să vadă dacă îl aprob sau nu, dacă îl consider inteligent, cult, pasionat etc., dacă se poate apropia de mine. Îl privesc intenţionat cu ochii goi, adică lipsiţi de orice expresie şi asta îl derutează şi poate îl enervează la culme. Dar fii liniştit: nu mă interesează deloc, deşi, în alte circumstanţe, l-aş fi găsit agreabil şi aş fi încercat câteva plimbări pe poteci de munte. În rest, plouă cu îndârjire, aşa că nu ştiu când vor ajunge aceste rânduri la tine, dacă vor ajunge vreodată, dacă nu mă voi hotărî să nu ţi le mai trimit, dacă nu cumva îmi vei trimite tu o scrisoare şi, într-un fel, aceste rânduri vor deveni inutile. Mă pregătesc cu emoţie să închei, aşa cum m-aş pregăti să închei cu tine o partidă de amor (vezi că deja pot vorbi degajat despre asta!) şi îmi dau seama că nu am folosit aproape deloc până acum izbăvitorul mai-mult-ca-perfectul. A mea şi a ta, …”

Luă scrisoarea, o privi câteva clipe fără s-o citească, apoi o puse pedant într-un plic dinainte pregătit, îşi trecu buzele peste lipiciul plicului, se aşteptase ca gustul lipiciului să fie neplăcut, nu fu aşa, dimpotrivă, lipiciul avea un gust uşor sălciu şi dulce, bătu cu palma plicul pentru a se lipi mai bine, îl sărută tandru, înapoie lampa şi se duse şi ea la culcare. Adormi senin, fără vise, cu un zâmbet subţire pe buze.

Lucian Strochi