TABLOUL 54

PRÂSLEA: Satul nu se schimbase prea mult, cel puţin la prima vedere. Copacii da, crescuseră, se înălţaseră mult peste acoperişuri. Erau în general salcâmi, cu tulpini ridicole, umflate ici şi colo. Abia spre vârf, mai mult o coamă, decât o coroană; frunze verzi, la fel de ridicole, un fel de monezi verzi şi tremurătoare; un copil se jucase încercând să le taie, cu foarfeca, rotunde; nu reuşise şi rămăseseră aşa, ovale, aşezate pedant şi simetric, pe o crenguţă atât de subţire, încât n-o vedeai nici de la doi paşi. Intrarea în sat se făcea dinspre sud: drumul însă îl atingea întâi în partea sa dinspre răsărit. Un drum lutos, scobit pe jumătate, aşa încât, odată intrat în acest drum, nu mai vedeai nimic în jur; doar cerul deasupra – întotdeauna albastru. Lutul era uscat, se sfărâma în grăunţe nerotunjite. Îţi trebuia o oarecare forţă să striveşti acele grăunţe între degete: erau tari ca piatra. Apoi drumul se ridica la înălţimea malurilor sale, inundat fiind acum, pe margini, de o iarbă uscată chiar în martie; niciodată verde, totdeauna în smocuri alunecoase, pe care nu le păşteau nici caprele. Se intra în sat ocolindu-se o casă; abia atunci îţi dădeai seama că drumul e bifurcat ca o limbă de şarpe; treceai de pe o bifurcaţie pe alta. Intrarea în sat era solemnă: doi nuci uriaşi străjuiau drumul, de o parte şi de alta, nelăsând să se întrevadă decât în stânga, abia ghicit, albul unui zid. Drumul era acum pietruit pe vreo două sute de metri; după aceea, solul era atât de pietros, încât era inutil să-l mai pietruieşti; rezista parcă mai bine aşa. Pe neaşteptate te întâmpina o răscruce perfectă: dacă urmai drumul înainte, ajungeai la biserică; dacă o luai spre apus, dădeai, peste câteva minute de mers pe jos, de luncă şi apoi de râu; spre răsărit, drumul urca între două dealuri cu case frumoase – de o parte şi de alta, în spatele unor livezi de pruni şi de meri. Ca să ajung acasă, trebuia să o iau spre apus, să urmez vreun sfert de ceas firul apei; era un fel de scurtătură, o coardă a unui arc, pentru că, ceva mai sus, drumul ăsta se întâlnea cu drumul ce venea de la biserică. Drumul urca acum repede; în stânga lui, peste râu, se zărea pădurea, neagră, de molid şi apoi, pe neaşteptate, o pată albă, atât de albă, încât nu puteai să crezi că în natură poate exista un asemenea alb, atât de violent (şi care să nu fie creaţia omului): cariera de calcar. În dreptul ei părăseam drumul principal şi, după nici trei sute de paşi, întâlneam, pe stânga, poarta casei. Ştiam că mama înălţase o casă nouă pe locul celei vechi, „cu o odaie pentru fiecare dintre voi”; mărturisesc însă că nu mă aşteptasem să fie atât de impunătoare. Am fluierat de mirare. De foarte aproape, de după gard, dintr-o tufă de soc, am auzit glasul batjocoritor al lui Petre.

PETRE: De-acum ţi-e lene şi să vorbeşti? Fluieri, hai? Ţi-e lene să apeşi pe clanţă? Sau ţi-e silă? Da, miroase a ţăran; am pus şi eu mâna înainte şi poate n-am apucat să mă spăl, că am cărat în grădină bălegar, adică gunoi de grajd, cum îi ziceţi voi acum.

PRÂSLEA (râzând): Măi, Petre, se vede că s-au schimbat multe pe aici. Stam şi te ascultam şi nu-mi venea să cred: eu lăsasem acasă un bărbat în putere şi regăsesc acum o babă cârtitoare, ce se vaită de muncă şi de şele şi „de toate cele rele”. Aşa îţi întâmpini tu fratele iubit, pe care nu l-ai văzut de atâta timp? Cât despre ruşine şi despre mirosuri, aruncă-mi mâna dreaptă mai repede, să ţi-o pot strânge mai puternic.

PETRE: Ei, da, se vede că n-ai uitat să vorbeşti pe acolo pe unde te-ai dus. Ba ai venit cu limba şi mai ascuţită. Uiţi când te târnoseam prin fundul grădinii, după ce te luam de centură şi nu mai ştiai, dacă eşti sac de nuci sau nu, aşa îţi sunau oasele.

PRÂSLEA: Măi Petre, asta a fost odată, dar de ce te lauzi cu ce a fost? Uite, mâine dimineaţă, te poftesc în grădină, să-mi mai arăţi o dată, cum îmi făceai tu mai demult… Eu zic că au cam trecut vremurile acelea. Şi te mai întreb o dată: Dai drumul la poartă sau o scot din ţâţâni?

PETRE (bombănind): Lasă că am mai văzut eu broaşte umflate, de au crezut că…

PRÂSLEA: Totuşi deschise repede poarta. Îl prinsei repede de subţiori şi-l strânsei atât de puternic, încât îl văzui că se învineţeşte. Nu se supără.

PETRE: Măi, flăcăule, da` ai dreptate, ai ajuns mai tare ca un taur, ba, ca un urs, am vrut să spun.

PRÂSLEA: Ba ca un bou, recunoaşte.

PETRE: Fie şi bou, numai să nu te superi. Că drept să-ţi spun, ţi-am cam luat frica.

PRÂSLEA: Vorbea aproape serios. Intră în casă şi se întoarse cu o cană mare de lut, plină cu apă.

PETRE: Ţi-am adus să te speli pe mâini. Nu se intră în casă nouă cu mâinile murdare. Aşa, răcoreşte-te şi pe faţă. Şi acum poţi să şi bei.

PRÂSLEA: Ultimul şuvoi mi-l turnă după ceafă. întrebai, ca într-o doară: „Singur eşti?”

PETRE: „Ba. Au venit alaltăieri şi frate-tu cu soră-ta.” Mai spuse pieziş, fără ură însă: „Acum dacă e gata casa, om începe şi noi să ne înmulţim.”

PRÂSLEA: Mărturisesc că în prima clipă nu l-am înţeles. Credeam că se referă la mine şi la fraţii mei. Când am văzut însă pântecul rotunjit al Mariei, am înţeles cu adevărat vorbele lui Petre. Am întrebat-o: „Şi mama?” Ştiam că e moartă. Nu ştiu de ce, de unde îmi venea această certitudine, dar ştiam că aşa era.

FATA: S-a stins după ce-am ajuns. Ne-a recunoscut, a schimbat cu noi câteva vorbe. A vorbit şi de tine.

MAMA: Să-i spuneţi că n-am mai putut să-l aştept. Aş fi vrut să-l văd şi pe el, dar nu mai am putere. Ştiu că o să ajungă, până nu mă veţi îngropa. Şi asta e bine. Îl iert şi să mă ierte. Apoi a cerut apă. A băut-o toată. „Tot mi-e sete, dar nu mai beau. Nu mi-e sete de apă. De altceva mi-e sete.”

FATA:„De ce ţi-e sete, mamă?” A dat să răspundă, dar n-a mai putut. A mai oftat o dată adânc şi apoi de două ori repede. Apoi… n-a mai oftat deloc. Nici nu mi-am dat seama când a murit. „Du-te s-o vezi. E în camera din mijloc. A, era să uit: înainte de a muri, mi-a pus mâna pe pântec. Avea o mână rece şi eu m-am speriat. M-a certat.”

MAMA: Nu trebuie să te sperii. Am vrut, doar aşa, să ghicesc ce va fi, băiat sau fată.

FATA: Şi ce va fi, mamă?

MAMA: Băiat va fi, fata mea. Şi asta e bine.

FATA: Asta e tot.

PRÂSLEA: Am intrat în camera unde se găsea mama. Cu sfiala cu care intri într-o biserică, aşa am intrat. Nu mai intrasem demult într-o biserică, tocmai pentru că nu vroiam să mă încerce acel sentiment de sfială care mă arunca în copilărie. Acum însă trebuia să intru. Mama era aşa cum o ştiam. Poate ceva mai severă. Luminile din jur au început să-mi joace în priviri. Trupul mamei deveni imens. Abia acum înţelegeam. Poate din cauza lumânărilor şi a candelei. Cerul mi se părea acum prea strâmt; trupul mamei, uriaş, îl cucerise, negru; într-o superbă şi supremă expansiune. „Vezi, mamă – îmi venea să strig şi să-i strig – abia acum îmi dau seama cine eşti. Tu eşti răzvrătita, cea care, sprijinită în copii ca într-un toiag, ai sfidat cerul. Acum nu mori, ci te împlineşti. Mamă a mamelor lumii, cea mai veche mamă a noastră, dă-mi voie să mă închin ţie, singura zeitate în faţa căreia mă pot închina.” M-am ridicat, cu ochii înlăcrimaţi. Mi s-a părut, pentru o clipă numai, că un zâmbet trecuse pe faţa mamei, ca un fulger. Poate că nu fusese decât o părere a mea. Nu puteam să plâng, nu vroiam să plâng. Nu plângeam. Eram convins că, iată, mama urcă spre ceruri. Nu pentru a se întâlni cu Dumnezeu, ci pentru a alunga zodiile. Trupul mamei era însuşi cerul. Am ieşit cutremurat de acest adevăr şi m-am repezit în grădină. Gâfâiam ca după o alergătură bună. Am închis, pentru clipe lungi, ochii, să mă liniştesc. Când i-am deschis din nou, mi s-a părut că vederea mea a devenit dintr-o dată neaşteptat de ageră. Sau poate că stelele erau mult mai aproape de mine. Târziu, după miezul nopţii, m-am strecurat în casă. Am adormit, aşa îmbrăcat cum eram. Cineva, probabil Maria, m-a învelit apoi cu o pătură călduroasă şi aspră.

(va urma)

Lucian Strochi