(18+) un text nerecomandat minorilor

Draga mea,

Îţi scriu acum, la câteva zile după întâlnirea noastră cosmică, în aşteptarea rândurilor tale. Mă simt asemenea unei funii de oţel, formată din câteva zeci de fire: elastice, rebele şi totuşi domesticite prin torsiune, prin răsucire.

Mă încearcă mai întâi de toate un sentiment de vină absolută. Ştiu, am toate argumentele să mă simt absolvit de această vină: acceptarea ta, dorinţa ta, provocarea ta, bucuria ta, faptul că nu am jucat rolul unui seducător, că nu ţi-am făcut promisiuni pătimaşe, pe care să le fac apoi uitate. Mai ştiu şi că, împreună, alături de mine ai simţit, ai trăit marea trecere, cea de la fecioară la femeie, şi că, sunt sigur de asta, alături de altcineva această trecere ar fi fost mult mai brutală, mai tulbure, mai dramatică.

Nu încerc să mă justific: ar fi o prostie, o negare a tot ceea ce a fost frumos, firesc şi formidabil atunci.

O retrăire a acelei ore astrale, tu ai numit-o aşa, se impune totuşi. Vezi, scriu greu, sincopat, cu ezitări, practic nu ştiu cum să încep, cu siguranţă că îmi voi găsi însă ritmul şi tonul firesc pe care trebuie să-l aibă aceste rânduri, dacă scrisoarea va ajunge la tine.

Acum pot să-ţi spun: te-am remarcat din prima clipă. Stăteai în rândul doi al amfiteatrului, într-o poziţie pe care ţi-o doreai strategică. Erai frumoasă şi perfect conştientă de acest lucru. O poziţie mai degrabă incomodă, dar care te punea perfect în evidenţă. Curgeai, acesta e cuvântul, privirea mea nu întâlnea nicio oprelişte, erai îmbrăcată în galben, de fapt o combinaţie de galben, bluza de un galben sulf, iar fusta de un galben citron. Piciorul drept se sprijinea leneş pe o treaptă a amfiteatrului, nu ştiu dacă era ceva calculat în poziţia ta, părea naturală, nimic afectat, nimic provocator; părul, potrivit de lung, îţi acoperea totuşi umerii, surprinzător de bronzaţi pentru o blondă, curgea şi el, astfel că privirea mea nu găsea în el nicio împotrivire. Doar ochii, de un albastru incredibil, de la un albastru ceruleum de peruzea până la un albastru ultramarin, imens şi intens;  mă priveai cu uimire, cuvintele mele păreau că te surprind, erau momente când nu erai de acord cu afirmaţiile mele, atunci gura se deschidea uşor, a protest, a răspuns, a uimire – nu ştiu – şi buzele aveau ceva din fragilitatea zmeurei, roză de parcă era gura unui copil, un copil răsfăţat care, iată, nu primea pe loc tot ce îşi doreşte, era contrariat de acest lucru, ar fi vrut să reacţioneze, nu erai un copil, altfel sunt sigur că ai fi izbucnit în plâns.

Am dus cursul până la capăt, sunt sigur că am patinat de vreo două ori, vorbeam bine, numai că trăiam prea mult ceea ce spuneam, nu mă controlam, nu ştiam exact ce spuneam, după curs mi-ar fi fost aproape imposibil să reproduc ceea ce spusesem, eram sigur că mă vei opri, că îmi vei pune o întrebare, n-ai făcut-o însă, te-ai dus la o colegă brunetă, Alina parcă, şi i-ai spus ceva, Alina te-a privit uşor uimită, a ezitat să-ţi răspundă, ai insistat, s-a hotărât brusc şi te-a luat de mână şi aţi ieşit împreună, în timp ce eu răspundeam unei pistruiate ochelariste, ambiţioase, probabil tocilare, da, joi de la 13 la 15, era vorba de consultaţiile de la catedră; când am ridicat privirea, dispăruseşi.

Cursul meu se intitula Teoria şi practica presei, un curs special, deci opţional şi faptul că erai înscrisă la el m-a bucurat mult.

Abia am aşteptat ziua de miercuri, eram hotărât să aflu cât mai multe lucruri inedite despre tine, mă întrebam dacă aveai să fii prezentă sau nu la curs, era totuşi un curs opţional şi profesorii mai închideau ochii la prezenţă, mai ales că teoria alterna cu practica şi era destul de greu să ţii o evidenţă strictă şi apoi ce rost avea.

Erai prezentă, mi-ai aruncat o privire rotitoare, spiralată, cercetătoare, uşor severă, uşor nedumerită, uşor amuzată. Stăteai alături de Alina, comunicaţi prin bileţele, apoi vorbeaţi în şoaptă, în mod normal nu m-ar fi deranjat acest lucru, acum credeam că o faci intenţionat, mă provocai, vroiai să am o reacţie oarecare, chiar un reproş, o ironie, o observaţie acidă, oricum un început de comunicare.

Am înţeles jocul tău şi atunci am reacţionat şi eu, uşor amuzat, privind în altă direcţie, adresându-mă parcă altora, căutam o altă imagine, un alt chip, care să-l contrazică, să-l ecraneze sau măcar să-l estompeze pe al tău.

M-am întors relaxat spre tine, nu găsisem nimic asemănător,   te-am privit pe îndelete, vorbeam şi în acelaşi timp te priveam, erai îmbrăcată tot în galben, numai că acum bluza era de un galben citron, iar fusta de un galben sulf, părul părea neatins, nicio şuviţă nu era altfel ca săptămâna trecută, mi se părea un interval nedrept de lung o săptămână, ai zâmbit, ai înţeles că ai câştigat, numai că, paradoxal, nu erai bucuroasă, mai degrabă tristă, cursul a fost formidabil, am vorbit în transă, cineva a încercat timid câteva aplauze, apoi au aplaudat şi ceilalţi, inclusiv tu, te-ai apropiat de mine şi m-ai întrebat de consultaţii, am răspuns mecanic, da, joi, de la 13 la 15, cum te cheamă, asta ca să te pot nota, Ecaterina, e nume egiptean, înseamnă coroană, ca şi Ştefana, de altfel.

Ai înclinat din cap, da, ştiai, mi-ai zâmbit, apoi, după o foarte scurtă ezitare, mi-ai întors spatele şi mie ziua mi s-a părut nu ştiu de ce mult mai luminoasă, afară plouase torenţial, acum strălucea un curcubeu, ba nu, două curcubee, primul perfect individualizat pe cer, clar, celălalt mai în dreapta, ceva mai şters, totuşi curcubeu, m-am gândit că era un semn, un semn bun, fără îndoială.

A urmat, decisivă, întâlnirea de la catedră, ştiam amândoi că întrebarea ta era un pretext pentru alte întrebări care nu aveau nicio legătură cu cursul, vorbeam pe rând, parcă nesăturându-ne să vorbim şi să ne ascultăm, de parcă nu ne văzuserăm de zeci de ani, fuseserăm prieteni foarte buni,  dar  spaţiul şi timpul ne despărţiseră, acum recuperam, eram şi nu eram îndrăgostiţi, ne adulmecam flămânzi, eram pradă şi prădător deopotrivă, până la urmă te-am invitat în parc la o cafea sau o bere, sau o băutură răcoritoare, ai ales o băutură răcoritoare, aveai dreptate, afară era năduşeală, iar sângele fierbea şi el în noi, aşa că am luat şi eu o citronadă, am continuat, la fel pasionaţi, discuţia, la un moment dat ai spus, parcă am fi într-un compartiment de tren, ştim că vom ajunge curând la destinaţie, aşa că ne grăbim să ne spunem cât mai multe, multe lucruri intime, numai în tren se întâmplă asta, de parcă am presimţi o primejdie de moarte şi cineva ar trebui să ştie, să reţină lucrurile pe care ni le spunem, viaţa e ca un desen cu linii care nu se pot şterge niciodată, nu sunt permise retuşurile, mărturiseam şi ne mărturiseam, ne spovedeam, ne spuneam vrute şi nevrute, complici şi prieteni, fără ca măcar o nuanţă  de erotism să poată fi percepută, deşi era evidentă atracţia reciprocă.

Mă întrebam dacă iubiseşi la viaţa ta, dacă mai eşti sau nu fecioară, dacă nu, atunci ar fi fost mai simplu, gândul acesta oarecum cinic mi-a trecut prin minte, dar îl găseam străin, mărturisesc că te credeam virgină, neîncepută, nu ştiu de ce, miroseai a vestală, a fecioară, deşi trupul tău părea împlinit, copt, gata să cedeze unei iubiri, pe de altă parte citeam în ochii tăi întrebarea ai iubit multe femei, ce   să-ţi răspund, pentru situaţia de acum aş fi vrut să fiu şi eu neînceput, fecior, virgin, dar adevărul era altul, în primul rând eram căsătorit şi tu ştiai asta, purtam chiar verighetă, regulamentar, pe inelarul mâinii stângi, te examinam pe îndelete, erai cu adevărat frumoasă, o frumuseţe liniştitoare, sanitară, totul mirosea a proaspăt, nu doar trupul, ci şi sufletul şi gândurile, nu erai naivă, dimpotrivă, erai de o luciditate care ar fi trebuit să mă sperie, erai cel mai periculos gen, acela de femeie camaradă, prietenă de o viaţă cu care poţi face din când în când şi dragoste, gândurile tale erau piezişe şi haşurate, până la urmă ai vorbit tu, rezumând într-un fel discuţia de până atunci, care devenise totuşi paralelă cu adevăratele noastre gânduri, dacă tu mă vrei, să ştii că şi eu te vreau la fel de mult, apoi ai pus un deget delicat pe buze, semn că-mi cereai tăcerea şi complicitatea şi ai vorbit doar tu, ceva mai mult de o jumătate de oră, dar care mie mi s-a părut un timp infinit şi aproape insuportabil, da, te iubesc din clipa în care te-am văzut, ştiu că vei fi bărbatul vieţii mele, că mă vei deflora şi înflora, că nu are nici un rost să mă mint, să mă împotrivesc unui lucru atât de evident, recunosc că eşti foarte frumos şi fizic, un Apollo, chiar dacă, adaug cu maliţie, eşti un Apollo cu ochelari, m-a fascinat discursul tău, vorbeşti perfect, dar nu găunos, ca să te asculţi, îl obligi pe celălalt să plece cu tine într-o călătorie, într-o iniţiere prin cuvânt, alegând cu grijă, mituri şi locuri comune. Fixează tu locul şi timpul faptei, voi fi acolo, dar până atunci nu mă săruta, nu încerca să fii politicos, voi fi a ta atunci, fără nicio rezervă. La revedere…

Te-ai ridicat brusc, de parcă ne-am fi certat, eu am rămas pironit pe scaun, chelnerul s-a apropiat complice, se mai întâmplă, domnule, mai sunt şi rateuri, prostia lui m-a făcut să mă simt bine, aşa că i-am dat un bacşiş consistent, mult mai mult decât făcea consumaţia, strângând în palmă un carton tăios pe care era scris numărul ei de telefon, am aşteptat două ore, apoi am sunat, fixând împreună, locul şi timpul faptei.

Alesesem foarte bine locul: destul de retras, destul de aproape totuşi de oraş, un motel având toate utilităţile, în primul rând apă caldă. Am luat camera pe numele meu, singurul apartament matrimonial. Zâmbetul complice al recepţionerului nu m-a deranjat, pentru el lucrurile erau foarte clare, doi tipi vor să facă dragoste şi îşi aleseseră un loc discret, fără prea multe priviri curioase, era o oarecare diferenţă de vârstă între cei doi, dar, dacă pe ea nu o deranja, era perfect, probabil tipul are ceva bani, poate că e un prosper om de afaceri, un întreprinzător, ea probabil o contabilă, o secretară la aceeaşi firmă, poate chiar o studentă; cu siguranţă el e căsătorit, dar ea acceptă situaţia etc., etc. Nu era departe de adevăr într-un fel, deşi între noi era cu totul altceva. În primul rând nu eram deloc sigur că ceea ce vroiam amândoi să se întâmple, se va întâmpla cu adevărat. Şi, culmea, nu din cauza ta. Eu eram nehotărâtul, nu pentru că nu te-aş fi dorit imens, ci tocmai de aceea, nu ştiam cum vei reacţiona şi cel mai grav lucru care     s-ar fi putut petrece era acela de a te pierde.

Recepţionerul a rămas mirat când i-am spus că vreau camera pentru două zile, mai exact două nopţi; de obicei lucrurile se rezolvau mult mai repede, câteva ore erau arhisuficiente. M-a privit cu îndoială, adică să nu fie aşa cum îşi imaginase el, experienţa sa să fie atât de brutal contrazisă, a dat chiar să spună ceva, dar a renunţat în ultima clipă. Ne luasem amândoi rucsacuri, fără să ne fi vorbit anterior, ca şi cum urma să urcăm pe un munte. Şi poate că, într-adevăr, urma să urcăm pe un munte.

Te-am zărit mai întâi ca o umbră. Aşa şi erai, decupată prin geamul aproape mat al băii unde te refugiaseşi. Formele erau perfecte şi o clipă am crezut că vroiai să mă provoci, să mă seduci prin formele tale fizice. Ai ieşit apoi din baie,  învelită într-un prosop imens, roz, aproape o prelungire a pielii tale, mirosind frumos a levănţică şi parcă a ceva exotic, floare de lămâi sau altceva ce nu cunoşteam, dar îl identificam ca fiind străin între alte parfumuri ştiute. Te-ai lăsat uşor pe spate, aburindă, aşteptându-mă, a trebuit să fac un oarecare efort să-mi revin, să intru şi eu în baie, îmi tremurau buzele de emoţie, aş fi vrut să cânt ceva de bucurie, dar cu siguranţă că glasul m-ar fi trădat, aveam mai mari emoţii decât cele încercate la prima mea întâlnire fizică avută cu o femeie şi care se sfârşise brusc, dar neclar, cu transformarea mea în bărbat, rămăsese atunci o nedumerire: asta e tot, da, asta fusese tot, acum era altceva, ştiam că eşti fecioară, ştiam că, dintr-un motiv sau dintr-un instinct ştiut doar de tine, aveai să mi te dărui mie, doar mie, nu eram mândru de asta, eram sincer îngrijorat, aveam, curios, o responsabilitate pe care o simţeam enormă, te-am copiat, am ieşit şi eu din baie învelit în prosop, al meu era bleu, şi în aburi, m-am aşezat şi eu pe spate, apoi m-am întors spre tine şi atunci    m-am prăbuşit în imensitatea ochilor tăi albaştri, uluitor de adânci şi de frumoşi, traversaţi din când în când de nori transparenţi de nelinişte.

Timpul mă strângea dureros, sufocându-mă. Trecutul şi viitorul se scurgeau în prezent, presau asupra lui, nu trăiam decât acele clipe, nu mai aveam analespe şi prolepse, uitasem toate experienţele mele erotice anterioare şi, în acelaşi timp, nu-mi puteam da drumul niciunei fantezii. Erai atât de fierbinte, încât mâna mea, alunecând pe trupul tău, tresărea, încerca să se îndepărteze de dogoarea aceea imensă, incredibil de fierbinte, totuşi plăcută, erai acoperită de pete roşii, apoi de dungi ca o pisică uriaşă, vărgată, o tigresă, mă clătinam într-un delir ce nu părea totuşi al meu şi am simţit nevoia imperioasă să adorm, să dorm şi apoi să mă trezesc într-un alt timp şi alt spaţiu, trupul tău rămăsese singura ancoră a acestei realităţi, ţi-am cercetat cu buzele sânii grei, elastici, ce păreau plini de lapte şi am început să sug, curios, din ei se scurgea uşor un lichid aproape transparent, semănând uluitor cu ceaiul de mesteacăn, la fel de transparent, atunci nu mi-a mai fost frică de tine, pentru tine şi am pătruns leneş între coapsele tale, nu-mi doream o posesie, ci un cuib de linişte, eram excitat şi surescitat, mă primeai fără împotrivire, deşi în ochi se ghicea un abur de spaimă, neguros ca o pleoapă străină, n-am vrut să te penetrez, mă mulţumeam să mă adăpostesc în tine, n-aş fi vrut sub nici un motiv să-ţi pricinuiesc nici cea mai mică suferinţă, ai dat din cap a înţelegere, da,  e perfect şi aşa, buzele mele alunecau fără oprelişti pe trupul tău, erai cu adevărat imensă, mărturisesc că, pentru câteva clipe lungi, mi-a fost frică de tine, erai imensă ca o poiană cu mesteceni, închisesem ochii şi asta îmi înflorea sub pleoape, apoi mi-ai dat drumul cu adevărat, am intrat în tine fără să mai întâlnesc vreo rezistenţă, buzele mele percepeau un gust uşor amărui, aproape sălciu, m-am cuibărit în tine şi atunci am văzut că deveneai femeie fără regrete, ba chiar cu un strigăt nestrigat, de biruinţă, sunt sigur că atunci ai fi vrut să cânţi o odă a bucuriei, un imn al triumfului, jubilai, degetele tale au intrat tăiose în muşchii mei fesieri, mă vroiai cu totul, îţi părea parcă rău că o parte din mine rămânea în afară, îmi părea rău de deflorare, nu am surprins exact momentul de bucurie şi tristeţe, unic, a fost ca un salt, începeam să redevin lucid, vroiam să ejaculezi înainte mea, meritai acest lucru, dar am simţit o erupţie formidabilă, o enormă presiune eliberată dintr-o dată şi bărbăţia mea risipindu-se în tine, iar tu, foarte bucuroasă,      primindu-mă fără vreo ezitare, apoi, şi mai fierbinte, lichidul din tine încercând zadarnic să mă protejeze, culmea, eu eram cel care trebuia protejat, am continuat acele mişcări ondulatorii, intraserăm perfect în rând şi ai mai fost a mea o dată şi încă o dată şi eu, la rândul meu, al tău, o dată şi încă o dată.

Ai dispărut în baie şi mi s-a părut că stai acolo nefiresc de mult: plângeai, regretai totul, te temeai să nu rămâi gravidă şi te spălai cu toată atenţia ca nu cumva, gândurile mi se zbăteau înnebunite ca bondarii într-un borcan închis şi transparent. Apoi te-ai întors, ţi-am sărutat mâna, stânga, mâna inimii şi mi-ai sărutat şi tu mâna şi a reînceput acel dans ciudat, acea intrare perfectă într-un ritm cosmic, în marea taină ce împleteşte trupuri şi suflete, curios nu era vorba de o cucerire, de o descoperire, ci mai curând de o regăsire, de un joc al trupurilor şi mai ales al simţurilor, îmi ardeai privirile, mă asurzeau tăcerile, mă îmbătau mirosuri tari, exotice, de flori sălbatice, cărnoase, degetele alergau îngrozite, de parcă am fi făcut dragoste pe un pian, iar buzele tale aveau gust de migdale, de vanilie şi de cuişoare.

Mă încercau două sentimente contradictori: pe de o parte eram conştient că intrasem în mit, într-un anume mit, cel al întemeierii şi eu eram ţăruşul ce hotăra hotarele, trebuia doar să-l înfig în pământ şi al doilea sentiment era acela al unei nostalgii insuportabile, cu tine preschimbată în fecioară, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, erai la fel de pură ca o petală de floare şi la fel de imaculată ca veşmântul unui înger.

Am îngenuncheat lângă pat şi mi-am culcat capul pe trupul tău. Erai aurie: pântecele, sexul, braţele erau acoperite de un puf fin, abia vizibil, mi-era aproape frică să te ating, aveam convingerea că te-ai fi putut risipi în azururi. Nu încercam, repet, niciun regret, nu avea senzaţia unei maculări oarecare, păreai neatinsă, precum o statuie, la fel de inaccesibilă. Ţineai ochii închişi şi aş fi dat orice să aflu la ce te gândeai atunci, dacă erai aproape sau departe de mine.

Am închis şi eu ochii şi am retrăit aievea şi mitul minotaurului: tu erai Ariadna, îmi dăduseşi ghemul şi firul mă urmărea pretutindeni, abia vizibil, mai mult ca o dâră frumos mirositoare; nu firul mă urmărea, ci dragostea ta, miroseai a femeie şi a copil, a lapte dulce, a miere neîncercată încă de buze, eram răscolit, te doream din toată fiinţa mea, îmi simţeam coardele sufletului, totul se strângea în mine, dureros, dar durerea era plăcută, nemaiîncercată încă.

Refăcusem pentru destule clipe şi mitul androginului. Da, Platon avusese dreptate, erai jumătatea mea ideală, răstignită, ca o explozie blândă, ce încerca să cucerească, ca o oglindă imposibilă, ca o rădăcină a unui copac străveziu spaţiul şi timpul, un timp care se cuibărea în piepturile noastre, cutremurat de spaimă.   

Aşa a fost şi sunt sigur că lucrurile trăite atunci, încercate pentru întâia oară, nu aveau să se mai întoarcă vreodată, că acele clipe fuseseră unice, că ne-am iubit ca la începuturile lumii, primitiv şi sublim, cum puţin oameni au reuşit asta vreodată. Şi pentru asta îţi sărut încă o dată mâna, iubita mea…