TABLOUL 55

MAMA: Eram spre sfârşitul vieţii. Ştiam asta prea bine şi nu încercam nici o spaimă. „Spaima nu e decât rapida amintire a morţii la timpul prezent” – îmi spuneam şi cu aceste cuvinte am intrat în ceaţă. Până atunci fusese lumină, o lumină puternică, orbitoare, de martie: cu zăpezi fulgerând albe, despicând sau unind pământuri negre; cu un soare de aur, poleind cerul, copacii, dealurile, apele. Intrasem fără veste în ceaţă şi în pădure. Era spre amiază; soarele încălzise puternic pământul şi fuioare groase de abur se torceau până la înălţimea arborilor. Apoi îngheţau: aerul era încă rece, iarna nu se dădea încă bătută şi de aici ceaţa. Doar în pădure. Ce căutam eu în pădure? Trebuia să ajung în satul vecin. Era mai aproape, dacă o luai pe drumeagul de lângă pădure. Pădurea se înălţa pe măguri; în vale, departe, dar clar, se vedea satul vecin, răsfirat de-a lungul râului, cu case mici, dar albe, orbitoare şi ele, de var, în lumina soarelui. Numai că acum era ceaţă şi, curios, deşi era aproape imposibil să te rătăceşti, mă rătăcisem. Intrasem în pădure şi acum copacii îmi apăreau brusc, fantome negre şi deznădăjduite, la doi paşi în faţă, în stânga sau în dreapta. Nu încercam nici o spaimă. Ştiam doar atât: că trebuia să cobor. Trebuia să cobor, dacă vroiam să ajung în sat. Coboram şi mi se părea că aud voci, voci de femei, numai de femei, destul de aproape de mine. M-am trezit brusc într-o odaie uriaşă (bănuiesc că era încăpere; era atât de mare, încât nu-i vedeam nici pereţii, nici tavanul). Erau sute de femei, îmbrăcate în negru, unele – tinere, cu sânii jucând rotunzi, copţi şi grei, sub pânza uşoară de in; altele – bătrâne, rigide, mişcându-şi mâinile silnic, ca nişte păpuşi mânuite neîndemânatic. Păreau foarte preocupate de ceva, important şi grav de bună seamă, că nu mi-au răspuns nici la salut, nici la întrebarea ce fac. Păreau că torc: atâta doar că nu vedeam nici un fir de lână. Păreau că vorbesc între ele: nu auzeam nici un sunet, de parcă urechile mele ar fi fost înfundate cu ceară. Altele ţeseau: atât de firească era mişcarea lor, figura lor atât de încordată şi de preocupată, privirea atât de concentrată şi de atentă să nu se amestece cumva culorile, să se rupă vreun fir sau să se greşească modelul, încât am zâmbit pentru o clipă. Apoi, străfulgerată de un gând, am rămas cu zâmbetul îngheţat pe buze şi cu lacrimi (sau, poate, picături de sudoare), tot îngheţate, pe obraz. Nu se vedea nici pânza, nici oile (sau caprele) pe care altele încercau să le mulgă; nici laptele pe care îl cărau cu spinarea îndoită de greutate; nici laptele (sau altă băutură – poate apă) pe care însetate încercau să-l bea. Încercam să vorbesc cu ele, dar se vede că devenisem şi eu străvezie, căci ele nu mă vedeau şi nu mă auzeau…

Nici odaia nu mai era şi nici nu fusese vreodată: claca se făcea afară, într-o curte de gospodar, dar nici curtea, nici casa gospodarului, nici gospodarul însuşi nu se zăreau. M-am îndepărtat de femei şi mi-am dat seama că intrasem de mult timp în sat (ceaţa se ridicase fără veste); nu ştiam dacă era sau nu satul pe care îl căutam, dar ajunsesem oricum printre oameni. Şi mie îmi era greu să vorbesc, aşa cum ţi-e greu să vorbeşti în vis. M-am îndreptat spre râu; dinspre râu venea un fum gros, negru-vânăt; mai târziu am zărit chiar focuri. Femeile (tot cele pe care le văzusem mai devreme, sau poate altele – oricum, tot îmbrăcate în negru), legate între coarnele taurilor, se zbăteau să scape. Ajunşi într-un ţarc, taurii erau înjunghiaţi şi femeile eliberate într-o clipită. Apoi, femei şi bărbaţi erau jupuiţi de vii, cusuţi pe urmă în pieile încă mustind de sînge, sărate, ale vitelor. Pieile oamenilor erau strânse în neorânduială, aruncate una peste alta. Cine şi de ce poruncise lucrul acesta teribil? Oamenii se zbăteau în pieile prea groase, prea largi, prea dureroase pentru carnea lor tremurândă. Gemeau fără sunet: din gură le ieşea aburi groşi, roşietici, ca limbile focurilor ce ardeau ceva mai încolo. Nu fusesem văzută, aşa că m-am retras în grabă, doi-trei paşi, cu spatele, apoi întorcându-mă brusc şi alergând cât puteam de repede, uitând de dureri şi de bătrâneţe. Nimerisem într-o uliţă mai largă. Oameni în pielea goală, la fel de tăcuţi, doi câte doi, de plimbau nepăsători, gesticulând. Abia când mi-am purtat mai aproape paşii, am văzut că erau lipiţi unul de altul, că aşa se născuseră (sau poate cineva, un monstru, îi lipise aşa pentru plăcerea lui. Aşa s-ar fi explicat poate şi tot ce se întâmpla la râu. Cine putea să ştie) şi că puţin le păsa de asta. Unii erau lipiţi spate în spate; alţii – faţă în faţă; alţii – lateral. Cei lipiţi lateral nu aveau decât două mâini (deşi aveau două capete şi patru picioare). Cei lipiţi faţă-n faţă păreau că se drăgostesc pătimaş, îmbrăţişaţi, fără ruşine; cei lipiţi spate-n spate (cei mai fericiţi – erau şi cei care mergeau cel mai mult) aveau, unul o figură blândă, visătoare, calmă, aproape fericită (cel care umbla cu faţa); celălalt o faţă întunecată, plânsă, disperată. Nu ştiu dacă aşa umblau mereu sau dacă făceau cu schimbul. Mă ascunsesem după un copac bătrân şi gândurile mele mi se zbăteau în ţeastă, furioase şi galbene, ca nişte viespi sub un clopot de sticlă. Dar gândul care le biruia pe toate celelalte era acesta: să nu mă vadă, să nu mă prindă. Retrăgându-mă, cu multă băgare de seamă, am dat din nou peste râu (cred că era acelaşi râu). Numai că acum râul era verzui, foind de mii de raci uriaşi. Erau atât de mulţi, încât oamenii îi prindeau, culegându-i cu mâinile goale. E drept că racii le prindeau degetele cu cleştii lor necruţători, dar oamenii îi aruncau pe malul nisipos într-o clipă. Alţi oameni îi culegeau şi se grăbeau spre alt loc unde, cu pântecele sfârtecat, îi aşteptau resemnaţi, bărbaţi şi femei. Racii erau înghesuiţi printre intestine, apoi pântecele era cusut la loc, în mare grabă. Oamenii păreau că se liniştesc o vreme, apoi (se vede că racii îşi începeau lucrarea) se zvârcoleau în chinuri groaznice, fără să scoată vreun sunet însă. Dincolo de malul nisipos se întindea o pădurice de sălcii, de arini şi de aluni; m-am ascuns acolo. Păduricea era în mijlocul unui luminiş; în neorânduială, erau aruncate, asemeni buştenilor surprinşi de vreo revărsare de ape sau de vreo furtună puternică, trupuri de oameni. Golite de viscere, erau lăsate la soare, invadate de milioane de muşte înnebunite. Mai departe, ca dintr-o grotă sau dintr-o groapă uriaşă, se auzeau răgete de lei. Atât de puternice, încât strigătele oamenilor (trebuie să fi fost şi strigăte) păreau doar nişte suspine abia auzite. Sub colţii fiarelor, oasele frânte păreau crengi uscate, rupte de un pas neatent sau nepăsător de drumeţ. M-am retras din nou, deschizând cu spatele o portiţă ce dădea într-o grădină de flori (cu irişi şi trandafiri), apoi privirea a alunecat mai departe într-o livadă de pruni aproape sălbăticiţi şi de meri piperniciţi şi răpănoşi, cu trunchiurile de un verde-cenuşiu, năpădite de licheni. Aici, bărbaţi goi chinuiau fecioare: le puneau să alăpteze prunci flămânzi, care urlau încontinuu. Nu aveau, bineînţeles, lapte, dar pruncii sugeau cu încăpăţânare, încercând zadarnic să stoarcă din sânii plini, dacă nu lapte, atunci măcar o picătură de sânge. Chinul fecioarelor nu se putea compara cu nimic: închideau ochii, ca la o mare plăcere, dar, de fapt, durerea adâncă era cea care le închidea ochii. Lacrimile le curgeau fără oprelişte pe obraji, pe sâni, pe trupurile goale. Într-un târziu, fecioarele erau închise în saci, murdari de ulei rânced şi de cărbune, împreună cu pisici. Bărbaţii biciuiau apoi sacii: sacii se mai agitau o vreme, apoi se potoleau. De sub ei se întindeau dâre negre, de sânge. Îmi era groază să nu fiu descoperită: fără voia mea însă, am scăpat un suspin adânc. Un bărbat a întors spre mine o privire cruntă. M-a văzut, fără îndoială, dar nu s-a îndreptat spre locul unde mă aflam: se vede că avea ordin să chinuie doar fecioare, nu şi femei mai în vârstă. Mă întrebam ce să fac, încotro să o iau, unde să mă ascund; întreg satul părea inundat de scene atroce, pe care doar mintea unui nebun le-ar fi putut scăpa într-un delir. O ciudată oboseală mă cuprinsese: dacă aveam să fiu prinsă, nu mai aveam scăpare, puteam să fiu prinsă oricând. Până şi torturile nu mă mai înspăimântau; văzusem prea multe, ca să mă mai impresioneze ceva, chiar propria mea tortură sau propria mea moarte. Aşa că am pornit-o prin mijlocul uliţei şi nu m-am oprit decât în mijlocul unei pieţe, unde bărbaţi tineri, aproape adolescenţi, erau spintecaţi, li se smulgea cu brutalitate organe (plămâni, ficaţi, rinichi, inimi), cântărite, cu o ciudat de mare grijă, cu o balanţă cu talgere de aramă, pentru ca apoi să fie aruncate în grămezi uriaşe: inimi peste inimi, ficaţi peste ficaţi, plămâni peste plămâni. Grămada de inimi părea vie: mii de inimi băteau, fiecare în alt ritm, dar, în final, grămada părea un monstru necunoscut, scăpat din cine ştie ce beznă a omenirii, care respira grăbit şi egal. Tinerii, goliţi de organe, erau traşi apoi în ţeapă; mureau repede, căci ţeapa nu ocolea nici şira spinării, nici creierul. (Pentru că, în ciuda faptului că oamenii nu mai aveau organe, continuau să trăiască, până când erau traşi în ţeapă). Am traversat piaţa şi am intrat într-un fel de hambar din lemn, smolit, dar cu scânduri subţiri şi vechi, aproape putrede. Aici, sute de oameni păzeau focuri şi mai ales fierturile puse la foc în cazane uriaşe. Plutea peste tot un abur gros şi greu, mirosind a săpun de rufe. Oamenii adăugau din când în când un praf alb şi priveau cu atenţie cazanele care bolboroseau, învrăjbite. Fiecare dintre oamenii aceia ţineau în mâna stângă o cană înaltă, cu capac cu un ţugui metalic, strălucitor, semănând cu o gheară de argint. Beau cu încântare din lichidul pe care tot ei îl preparaseră, apoi, după câteva înghiţituri, aruncau din mână cana şi se zvârcoleau, trântiţi pe pământ, cu dureri infernale. Dar, din nou, nici un sunet nu ajungea până la mine. Am înţeles până la urmă că oamenii aceia preparau o otravă puternică, pe care apoi o beau. Dar de ce făceau asta, era peste puterile mele să aflu sau să înţeleg. Am plecat mai departe: mi se făcuse brusc sete şi mie. Ştiam că prin apropiere curge un pârâu căruia oamenii îi spuneau Puturosu. N-am aflat niciodată de ce-i spuneau aşa: unii spuneau că se numea astfel pentru că era atât de leneş, încât părea că nici nu curge la vale; alţii credeau că se numea aşa din cauza sulfului care s-ar fi găsit în apele sale. Mi-am adus aminte de toate acestea şi mi-a trecut cheful să beau apă din pârâu, cu toate că setea îşi înfipsese adânc ghearele în gâtlejul meu. În curând am văzut oameni goi, înspăimântaţi, urmăriţi de fiare sălbatice: de pantere, hiene, lupi. Fiarele muşcau din trupurile goale, trupurile se zvârcoleau o clipă, apoi îşi continuau goana. Când s-au apropiat mai mult de mine, am văzut că oamenii aceia erau de fapt centauri. Aveau arcuri cu săgeţi în mâini, numai că, în loc să săgeteze fiarele, se săgetau pe ei înşişi, pentru că ţineau invers arcurile. Centaurii erau puternici, nu se prăbuşeau după prima săgeată; continuau să alerge aşa, cu câteva săgeţi înfipte adânc între coaste, până când, fiarele sau poate tot săgeţile, îi doborau. Îi urma, la mare distanţă, un ţap uriaş, jupuit de viu, rumegând spini. Spinii erau atât de duri, încât din limbă, din buze şi din gâtlej, se scurgea, neîntrerupt, o şuviţă de sânge. O vreme, valea păru a se linişti dar, în curând, acoperiţi de blănuri prost jupuite de capră, am văzut un grup de bărbaţi, rumegând aceiaşi spini lungi şi foarte duri. Mă hotărâsem să urc cu orice preţ până în deal (nu ştiu de ce: ca să ajung la izvoarele pârâului? Sau să scap de primejdia morţii care mă înconjurase? Sau poate pentru a vedea mai bine tot ce se întâmplă în sat? Cine mai ştie!?!). Alergam ca o fiară, fără să mă mai cruţ, cu genunchii aproape atingându-mi gura. Când am ajuns în sfârşit în vârful dealului, am văzut că nu eram singură: am nimerit în mijlocul unor bărbaţi atât de vlăguiţi, încât abia mai aveau puterea să întindă o mână, să cerşească. Erau însetaţi: buzele le erau arse, numai o rană. Obrajii plesniseră şi ei, răscopţi, de parcă oamenii aceia ar fi stat, zile întregi, goi, fără nici o palmă de umbră, fără nici o pală de vânt, fără vreun strop de apă, sub un soare nemilos. Un singur bărbat, puternic, stând în picioare, vărsa dintr-un soi de burduf uriaş smoală topită peste nenorociţii aceia, care nu mai aveau puterea să se ferească, răsucindu-şi sau rostogolindu-şi trupurile. Apoi bărbatul turnă peste ei apă îngheţată (de unde o avea, cum o adusese, cum de reuşise să păstreze apa atât de rece, de ce făcea toate astea – toate întrebările mi se zbăteau sub tâmplă, undeva în creieri, odată cu sângele, aproape portocaliu, fierbinte). Apoi bărbatul puternic aduse singur un cazan uriaş (era într-adevăr un bărbat foarte puternic: în mod obişnuit, vasul nu putea fi cărat decât de trei-patru oameni viguroşi). deşertă în el trei saci cu ochi (ochi de om, de toate culorile: păreau o apă ciudată, cu mii de nuanţe. Am simţit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, că inima, zbătându-se puternic, îmi sfărmase pieptul, apoi, biruită de efortul uriaş pe care îl făcuse, se oprise şi ea). Bărbatul luă un mai, terciui ochii, până când din ei nu mai rămăsese decât un lichid sleit, gros, negru-albăstrui, lipicios; apoi, cufundând în cazan o cană smălţuită, o scoase aproape plină şi îl îmbie pe primul dintre oamenii întinşi la pământ, să bea. Omul bău lacom, cu sughiţuri, lichidul şi fu imediat doborât de o tuse groaznică. În cele din urmă muri, după ce dădu pe gură un val de sânge. Bărbatul cel puternic se opri atunci, se îndreptă spre mine, fulgerător (am rămas pe loc, împietrită de spaimă, fără să mai pot face nici o mişcare. Dar nu: bărbatul nu mă căuta pe mine). Alerga din toate puterile. A trecut la câţiva paşi de mine şi atunci eu l-am văzut, la fel de puternic, dar cu venele tăiate. Am alergat şi eu în vale (de unde mai aveam în mine puteri, nu ştiu) şi am ajuns acolo unde pârâul întâlnea râul. Nu mai zăream nici un om. Doar peşti: peşti uriaşi, crapi care păreau că se sufocă de prea multă apă, înecaţi. Peşti pe care râul îi aruncase la mal şi care, după o clipă de nedumerire, începeau să se zbată pe nisip, ca nişte săbii sau pumnale vii, de aur şi de argint, de oţel şi de bronz. Râul părea să aibă acum pietrele încinse; fumega şi peştii săreau din el, căutându-şi scăparea pe maluri. Am văzut apoi peşti răpitori, care înghiţeau peşti mai mici, dar atât de lacom, încât se înecau cu ei şi, nu o dată, peştele mai mare murea; mai rămânea pentru o vreme, înghiţit, dar viu, peştele mai mic. Apoi, înainte de a muri sau de a adormi, am văzut, am mai văzut, peşti uriaşi: ştiuci, somni (dar şi crapi, şalăi şi lostriţe) înghiţind oameni încă vii. Înghiţindu-i pe jumătate.

(va urma)

Lucian Strochi