Geografie lirică: Olanda (12)
Doar câteva observaţii: la Köln am prins cel mai mare ambuteiaj pe care l-am văzut, cu mii şi mii de maşini captive timp de mai bine de două ore şi jumătate, timp în care ne-am târât cam un kilometru. Nici elicopterele poliţiei nu au putut face mare lucru, iar la radio devenisem un eveniment naţional…
Un episod amuzant în Ungaria, la hotelul Angela. Ultima dată când fusese aici, Henk se înţelesese bine cu un chelner în engleză şi în germană. Acum era alt chelner, dar Henk îi vorbea acestuia tot în engleză şi germană, uneori chiar în olandeză, chelnerul neştiind decât maghiara şi ceva croată. A urmat apoi un dialog incredibil, ambii încercând să intre în voia celuilalt, Henk inventînd maghiaro-croato-engleza cu figuri, iar chelnerul vorbind englezo-germono-maghiara cu icnituri şi zâmbete. Dar esenţialul a fost realizat: am mâncat şi am dormit bine. Numai că minunaţii cârnaţi de Braşov semănau suspect de mult cu cârnăciorii olteneşti…
Alt episod, de data asta la vama de la Borş. Suntem înconjuraţi de un comisar şef de poliţie şi de vreo 12 poliţişti mai tinerei. În jur lumea începe să ne privească cu suspiciune. După aproape 2.000 de kilometri nu prea aveam prospeţimea unor VIP-uri, dar nici a infractori periculoşi, căutaţi prin Interpol, daţi în consemn la toate vămile, nu arătăm.
Comisarul şef este amabil, ni se spune că totul e în ordine, nu e vorba de a se căuta droguri, dar, pentru că maşina noastră e una deosebită, vrea să le arate mai tinerilor săi colegi unde trebuie să caute seriile de la caroserie, motor, cauciucuri, geamuri etc.
Asta, bineînţeles, cu consimţământul proprietarului…
Mândru că maşina sa e atât de apreciată, Henk acceptă şi o jumătate de oră stăm în vamă în postură de material didactic, întorşi pe toate feţele, cercetaţi prin toate „cusăturile”.
Şi un ultim aspect: drumul de la Oradea la Cluj-Napoca, un drum cum greu se poate imagina, o „brazdă lungă şi adâncă”, un drum care, din orizontal tindea să devină pe alocuri vertical, bun pentru zidul morţii, dar nu şi pentru nişte maşini paşnice.
Ajungem pe înserat la Piatra Neamţ şi abia mai avem puterea să ne îmbrăţişăm. Ne consolăm: nu-i nimic, şi mâine e o zi…
Îmi recitesc notiţele şi constat că nu am avut timp să-mi redactez, pe lângă impresii, şi câteva concluzii…
Dar mai întâi un dialog, un interviu în două episoade, luat la cald, la doar câteva zile de la întoarcerea din călătorie.
Un interviu în două episoade. În dialog cu Ioan Amironoaie
– Domnule Lucian Strochi, ştim că v-aţi întors de curând dintr-o călătorie pe meleagurile Europei, mai precis în Olanda, o călătorie în care aţi avut ocazia să luaţi contact nemijlocit cu realităţile economice, sociale şi, mai ales, culturale de acolo. Cum vede un român Olanda în primăvara asta capricioasă?
– Într-adevăr, timp de douăsprezece zile am fost într-o călătorie pe care eu, cel puţin, o consider culturală, în ţara lui Van Gogh, a lui Rembrandt, Vermeer, Bosch, a atâtor mari pictori, şi nu numai.
Am avut ocazia să vizitez douăsprezece muzee, dintre cele mai importante ale Europei, am avut ocazia să văd, să pipăi cu privirea peste 2.500 de pânze semnate de celebri pictori europeni, din secolul al XIV-lea şi până astăzi. E o şansă pe care o doresc fiecăruia.
Am înţeles câteva lucruri despre cultura extraordinară a acestei ţări. Cu numai 16,3 milioane de locuitori, pe o suprafaţă cât patru judeţe din România, Olanda nu este o ţară atât de mică, pe cât ni se pare nouă.
– Cum aţi caracteriza, pe scurt, fenomenul cultural olandez?
– O cultură extrem de agresivă, în sensul cel mai bun al cuvântului, o cultură care este foarte atentă la partea de patrimoniu şi la partea de tradiţie, şi în acelaşi timp, ultramodernă. Aş spune chiar – şi pot ilustra cu exemple din foarte multe domenii – că Olanda este cea care dă adesea tonul modernităţii – pe plan mondial.
Am avut ocazia, destul de rară, de a pătrunde în câteva case ale olandezilor, am participat la câteva evenimente domestice, cotidiene, şi am putut constata că nivelul conceptual al lor este foarte diferit de al nostru; pornind de la aspectele vieţii cotidiene până la înţelegerea alcătuirii impozitelor şi a datoriilor către stat, să zicem.
O caracteristică a vieţii olandezilor, care se regăseşte şi în arta lor, este voluptatea detaliului, precizia. Maeştrii olandezi au cultivat aceste caracteristici şi ele sunt prezenţe pregnante în contemporaneitate. Sunt precişi, dar, în aceeaşi măsură aş spune libertini, evident tot în sensul bun al cuvântului. Nu e de mirare astfel ca într-un mare muzeu, de cea mai bună ţinută, atunci când este vorba de arta olandeză din secolul al XV-lea, de pildă, să te trezeşti în faţa unei jumătăţi de cadavru, cu toate detaliile, inclusiv pilozitatea redată naturalist, pentru a-i regăsi cealaltă jumătate la ieşire, într-o altă postură. Jocul acesta între o modernitate absolută şi o reprezentativă tradiţie este abordat fără nici un fel de reticenţă. Nu îşi refuză nici un experiment.
O altă surpriză – am întâlnit-o şi în alte părţi ale Europei, dar aici cu mai multă pregnanţă – o constituie prezenţa acelor statui care materializează subiecte pe care noi le-am considera umile: un fierar, o vânzătoare de păsări, o vacă, un căţel, nişte oi… Sunt obiecte venerate, cu locaţii intangibile şi care fac parte din patrimoniul artistic, simbolic şi de suflet al fiecărei aşezări umane. E o artă extrem de iubită; după cum – ceea ce la noi ar părea de neconceput – sunt operele de artă aşezate în exterior, pe clădiri, de multe ori învecinându-se cu efemerele grafitti. Totul este permis. Dar fiecare are grijă să nu-l deranjeze pe celălalt.
– Este, într-un fel, condiţia libertăţii…
– Evident. Şi pot să mai dau un exemplu, pentru că atunci când spunem Olanda ne gândim şi la o expresie a libertăţii sexuale. La Utrecht, pe o placă din faţa unei catedrale catolice, severă şi împovărată de toată greutatea spiritului religios, este consemnată moartea unui tânăr sodomist din secolul al XVIII-lea, executat prin spânzurare alături de alţi şaptesprezece tineri, pentru ceea ce am numi astăzi perversiuni sexuale. Inscripţia de pe placa tombală suna cam aşa; „Ei au murit pentru că nu au avut libertatea de a alege”. Dar, fac precizarea că în toate programele lor de televiziune nu am văzut o scenă erotică sau lascivă care să depăşească rigorile siglei noastre TV pentru 12 ani! Deci, există o decenţă şi o preocupare de a nu inoportuna, în nici un fel, viaţa particulară şi socială. În acelaşi timp am văzut însă, cum să spun, funcţionari bancari sau persoane cu totul onorabile cu cercel în nas sau în ureche.
– Iată că dreptul de a alege nu este o simplă teorie…
– De bună seamă. În ceea ce priveşte imaginea pe care o avem despre această ţară, truismele, sigur că Olanda poate fi rezumată prin câteva obişnuinţe pe care ni le-am creat: ţara lalelelor, se mai spune ţara morilor de vânt, ţara saboţilor, ţara caşcavalului… dar, dincolo de asta rămâne evident faptul că olandezii fac extraordinar de bine ceea ce fac. Un exemplu, de astă dată nu cultural, ne arată că din cei peste l6 milioane de locuitori, numai patru la sută se ocupă de agricultură. Ei bine, producţia pe care o realizează aprovizionează nu numai pieţele Olandei ci şi pe cele ale Germaniei, Belgiei, Franţei, Austriei şi ale altor ţări. Ca să nu mai spun – lucru ştiut – că Olanda este cel mai mare exportator de flori. Şi, într-adevăr, pieţele lor de flori sunt impresionante. Până şi în orice benzinărie există un stand pentru flori, de la umila pansea până la trufaşa orhidee; şi evident, lalele.
Există apoi, o sete de lectură impresionantă. Am avut ocazia să văd, la Rotterdam, o imensă librărie ce adăpostea peste un milion cinci sute de lucrări clasate foarte pedant, pe culturi, pe genuri…
– Puteţi să comparaţi, cumva, preţul cărţii olandeze cu cel al cărţii româneşti?
– Pot să dau un exemplu foarte lămuritor. La un muzeu am cumpărat acest volum Magritte, de dimensiuni, după cum vedeţi, impresionante, bogat ilustrat şi într-o ţinută grafică ireproşabilă, şi care costă zece euro. La noi ar costa cel puţin de trei ori mai mult. Ca să nu mai vorbim de puterea de cumpărare. Iar sistemul preţurilor este foarte interesant: cum o carte depăşeşte un an, imediat scade preţul.
– La noi, originali fiind, este exact pe dos.
– Exact. Inflaţie, nu ştiu ce, preţul cărţii din librării este mereu actualizat în plus. Piaţa de carte este, în Olanda, extrem de bogată şi am găsit în toate casele olandeze cărţi serioase. Aşa numita literatură de consum este aproape necunoscută în Olanda. Nu am găsit nicăieri, decât în procent nesemnificativ, această literatură uşoară care la noi e aproape majoritară. După cum, iarăşi interesant, spre deosebire de alte ţări, precum Franţa, care editează perpetuu cărţi cu dezbaterea fenomenelor politice, olandezii par foarte puţin preocupaţi de acest domeniu. Nu par interesaţi, pur şi simplu.
– Poate că acest fapt este determinat şi de stabilitatea lor politică.
– Olanda este un regat în care, asemeni şi altor monarhii, regalitatea are un rol de protocol. Nu e nici aplaudată, nici înjurată, se bucură de simpatie şi este integrată firesc în viaţa olandeză de fiecare zi.
– Cum funcţionează sistemul cultural olandez?
– În primul rând trebuie să privim adevărul în faţă. Aşa cum olandezii au început să construiască diguri la anul 1000, iar la 1200 au început să le conceapă sistematic, tot aşa şi cultura olandeză care câteva sute de ani, perioadă în care s-a putut organiza. Apoi, să nu uităm că Olanda a fost şi o ţară colonială. Datorită comerţului şi, de ce să n-o spunem, hărniciei oamenilor, Olanda a fost întotdeauna o ţară bogată. Există un paradox: cele mai puternice muzee olandeze sunt cele particulare. Ştiam foarte multe lucruri despre capodoperele din Rijksmuseum din Amsterdam. Ei bine, după ce am văzut marile muzee particulare, muzeul de stat pomenit mi s-a părut modest. Muzeul Kröller-Müller este, pot să spun, unul din cele mai rafinate muzee pe care le-am văzut. Şi am avut ocazia în viaţă să văd numeroase muzee de înaltă ţinută. Acolo, alături de marile şi arhicunoscutele nume ale artei universale am descoperit şi pe Brâncuşi, într-o secţiune special concepută şi organizat, tot aşa cum nu cred să lipsească de acolo – dincolo de pictura olandeză de cea mai bună calitate – vreun impresionist, postimpresionist sau oricare reprezentant al vreunui curent european. Ca să nu mai vorbim că au în custodie 48 de lucrări de Van Gogh, în condiţiile în care există un muzeu Van Gogh la Amsterdam.
luni, 21 aprilie 2003
II
– V-am lăsat în muzeu şi vreau să începem aceasta a doua parte a interviului tot de acolo. Nu înainte însă de a ne explica, în câteva cuvinte, cum s-a întâmplat de aţi ajuns în această primăvară pe meleagurile flamande…
– A fost o vizită de concediu, pe cont propriu, dar mai mult de jumătate din informaţii, din tot ce am văzut, am simţit sau am trăit cu intensitate se datorează prietenilor Henk şi Rodica Schrevel care mi-au facilitat această vizită, de la transport la cazare şi, ceea ce este mai important, mi-au organizat logic,extrem de bine gândit sejurul. Probabil că impresiile acestei vizite vor fi materializate într-o carte pe care Henk s-a angajat s-o traducă în olandeză. În aceste împrejurări faste, evident că am putut cunoaşte toate aspectele vieţii olandeze. Am făcut vizite în spitale, în uzine, în port, în familii şi, bineînţeles, în muzee.
– Să ne întoarcem acolo.
– Pentru că vorbeam de strategia culturală, aceasta poate fi probată în momentul în care vezi cum se organizează o manifestare aparte legată de o comemorare. Iată, în acest an se împlinesc o sută cincizeci de ani de la naşterea marelui van Gogh, şi vreau să vă spun că toată Olanda îl sărbătoreşte; fiecare în felul lui şi după posibilităţile lui. De la brelocuri la tricouri cu imprimeuri ale celor mai celebre pânze ale pictorului, de la sacoşe inscripţionate la pliante în toate limbile internaţionale şi, bineînţeles, la muzeul care detalia toată evoluţia artistului; cu influenţe ilustrate comparativ, cu fotografii, detalii… Iar din punct de vedere pecuniar, faţă de puterea lor de cumpărare, cei şase până la doisprezece euro cât reprezintă taxa de intrare în muzeu, mi se par simbolici. Dincolo de asta, muzeul este extrem de riguros şi pedant organizat. Ai posibilitatea să asculţi explicaţii în cască, să participi interactiv la întregul spirit al expoziţiei. La Kröller-Müller erai chiar invitat să pictezi, să te exprimi cumva plastic. Ţi se dădeau culori, hârtie şi apoi, prin procedee centrifugale se obţineau anumite efecte şi opera ta, cu sau fără ghilimele, era expusă timp de o zi şi intra în patrimoniul viu, dar efemer al muzeului. Şi nu era puţină lume care făcea acest lucru.
– Cum au ajuns aceste muzee să deţină atâtea şi atâtea capodopere?
– Într-adevăr, gândiţi-vă că de la Bosch, Breughel, Van Eyck, Piet Mondrian, fiecare lucrare face cinste oricărui alt muzeu din lume şi reprezintă elemente fundamentale ale patrimoniului umanităţii. La Van Gogh şi la Kröller-Müller, pe lângă tablourile care erau expuse, cu explicaţii şi precizări asupra istoriei lor, era trecut şi anul în care au fost achiziţionate; şi preţul cu care au fost achiziţionate. Lucru foarte interesant, pentru că această politică a colecţionarilor şi proprietarilor de muzee de a investi bani, pe care neîndoios îi aveau, în lucrări de artă este de invidiat. Grosul acestor colecţii a fost alcătuit într-o perioadă de cincisprezece – douăzeci de ani, la graniţa dintre secolele XIX şi XX, cu preţurile zilei care variau între două sute treizeci de franci şi câteva zeci de mii de dolari, chiar dacă astăzi valorile afişate prin marile case de licitaţii ating uneori cifre de ordinul milioanelor de dolari.
O secţiune întreagă din muzeul din Amsterdam dedicat lui Van Gogh se numeşte chiar Muzeul imaginar Van Gogh. La început n-am prea înţeles despre ce poate fi vorba. Ei bine, am intrat şi am văzut materializate toate corespondenţele posibile dintre celebrul artist şi alţi artişti; modul în care ei s-au influenţat reciproc. Pointilismul, un anume realism sau mai ştiu eu care alt curent care se regăseşte în pictura lui Van Gogh. Sigur, erau şi experienţe subtile ca de pildă aceea prin care se arăta cum se deschide sau se închide o paletă, analize foarte serioase făcute pe tablouri reprezentative. Evident, întâlnirea cu capodopera te emoţionează; să vezi „Floarea soarelui” sau „Chiparoşii” e un impact puternic. Am văzut peste trei sute de tablouri. Dar ei au curajul să expună un autor celebru, comentat, respectat, mergând chiar pe micile stângăcii sau imperfecţiuni, sau pe influenţele pe care le-a primit.
Iată, de exemplu, Rijksmuseum din Amsterdam care, având multe capodopere rembrandtiene îşi justifică ţinuta. Dar, foarte interesant, Rembrandt de multe ori este expus sau cu artişti din perioada sa – mult mai puţin cunoscuţi chiar de către olandezi – ori alături de alţii, reprezentând alte curente. Sigur, „Rondul de noapte” era aşezat la loc de cinste, ca şi alte capodopere dar, lucru curios, cea mai mare îmbulzeală era la Vermeer.
Şi iarăşi vreau să evidenţiez un lucru care m-a impresionat, chiar dacă se mai face uneori şi la noi. Numai că acolo este luat foarte în serios şi se remarcă o preocupare deosebită faţă de acest aspect. În toate muzeele am găsit grupuri de copii, de şcolari care făceau practică lucrând la tablouri.
– În ce fel?
– Aveau nişte caiete speciale care puteau fi achiziţionate la intrare şi, să vă dau un exemplu: pe o pagină era o reproducere color a unui tablou de Rembrandt, să zicem. Se cerea a fi găsită nuanţa de culoare potrivită pentru un pătrăţel care lipsea din structura picturii. În altă parte lipseau câteva linii care se cereau a fi întregite în raport, evident, de stilul picturii. Se cerea, deci, precizie, simţul compoziţiei, al detaliului, simţ cromatic. Şi se mergea până la a crea un tablou în acea manieră sau a-l contrazice pe artist.
Sau, într-un alt muzeu am întâlnit un artist care, în urma faptului de a fi câştigat un concurs organizat de muzeu, primise dreptul de a avea o sală proprie. Şi el, acolo, lucra efectiv la pânzele care urmau a fi expuse.
Cum am întâlnit, cu plăcută surprindere, un artist bucureştean, Veron Urdărianu, care expunea la Muzeul de artă contemporană din Amsterdam.
Aş spune că adevărata artă plastică o întâlneşti pe străzile tuturor oraşelor. Este un joc al liniilor, al cromatismelor, al modului de a concepe natura, de a intra în contact cu ea. În Olanda natura este, categoric, un act arhitectural, este o natură construită. Este greu să ne imaginăm cum pot ei controla debitul fiecărui râu, fiecărui canal, fiecărui loc din ţară şi chiar din ţările vecine. Este greu să ne imaginăm cum aceşti oameni au reuşit să cucerească teritorii în mod paşnic, utilitar, luptându-se cu un adversar puternic: marea. Din 1953, când au fost inundaţii dezastruoase, olandezii nu au mai pierdut nici o bătălie cu apa. În această luptă, cu aspecte spectaculoase, totul este extraordinar de bine organizat şi dirijat.
– Spuneaţi adineaori că olandezii au bani. Cum se reflectă lucrul acesta în subvenţionarea culturii?
– Categoric, statul investeşte foarte mult în programe culturale. Ca peste tot, ca şi la noi, accentul cade pe programe. Sigur că puterea lor economică le permite să organizeze în fiecare săptămână, în marile oraşe, manifestări cu caracter internaţional. Acum, de pildă, la Amsterdam era un program muzical cu cei mai de seamă violonişti ai momentului, din întreaga lume. Era şi un festival de teatru. Olandezii şi-au împărţit judicios iniţiativele culturale şi economice. Ei spun: Rotterdamul produce şi Amsterdamul consumă. În artă, dacă Rotterdamul este foarte tare în grafică şi fotografie, Amsterdamul este puternic în teatru şi în muzică. Dar şi Haga şi alte oraşe importante sunt axate pe anumite activităţi culturale. Ei nu concep ca un oraş, oricât de mare, să concentreze doar el arta.
Pe de altă parte, vreau să vă spun că iniţiativa particulară este la ei foarte puternică. Într-un oraş hanseatic am întâlnit pe trei străzi, peste patruzeci de galerii de artă particulare; unde găseai absolut tot: de la pictură clasică până la artiştii contemporani. Iar preţurile mi s-au părut destul de rezonabile: între 220 şi 2.500 de euro.
Se pictează mult şi peste tot în Olanda, inclusiv pe stradă. Se fac demonstraţii la vedere şi în toate tehnicile posibile. Dincolo de asta şi în altă ordine de idei, pentru că am vorbit de o emblemă din cele multe care etichetează Olanda, ei bine, morile de vânt au cam dispărut…
28 aprilie 2004