Strada Arghezi

Am scris aceste rânduri în semn de protest. Mai întîi un protest faţă de propria mea memorie, apoi faţă de memoria celorlalţi.

Să mă explic: în noaptea de 4 martie 1977 au murit peste 1500 de oameni.

Dumnezeu să-i odihnească în Ceruri pe toţi, pentru că au murit inocenţi precum pruncii.

Dintre ei, ori de câte ori pământul trece prin meridianul timpului numit 4 martie, ne mai amintim de Toma Caragiu, de Alexandru Bocăneţ, de Doina Badea şi rar, foarte rar, de câte unul său altul, asociat acestora.

N-aş vrea să se înţeleagă cumva că nu l-am iubit şi nu îl iubesc pe Toma Caragiu, marele nostru actor de teatru şi de televiziune, pe regizorul Alexandru Bocăneţ cel care a revoluţionat într-un fel televiziunea, spectacolele sale scenografice fiind unice şi inimitabile, că nu am admirat şi nu admir mereu vocea inconfundabilă a Doinei Badea, singura cântăreaţă care făcea efortul de a-şi coborî vocea şi nu de a o urca, atât de puternică o avea.

Dar nu îi pot uita nicicând pe scriitori, pe cei nouă nemuritori: A.E. BACONSKI, SAVIN BRATU, DANIELA CAUREA, MIHAI GAFIŢA, VIRGIL GHEORGHIU, ALEXANDRU IVASIUC, MIHAI PETROVEANU, VERONICA PORUMBACU, NICOLAE ŞTEFĂNESCU (ordinea este strict alfabetică).

Aproape de fiecare mă leagă una sau mai multe amintiri.

Prima mea amintire despre ei e legată de o întâlnire cu scriitorii. S-a petrecut la Petroşani, prin anii ’60 la fostul Teatrul Valea Jiului, situat dincolo de calea ferată. Acolo le-am auzit recitând pe VERONICA PORUMBACU şi pe Maria Banuş. A fost primul meu contact cu poezia. Faptul că Veronica era atât de mică de statură o făcea să pară o pionieră, o prietenă. Am căpătat atunci curaj şi mi-am spus că aş putea scrie şi eu. Lucru pe care l-am şi făcut, nu peste mult timp.

A doua amintire se leagă de DANIELA CAUREA, cu care am fost coleg. Era frumoasă, avea un păr negru nemaipomenit. Venea la cursuri însoţită de Ion Crânguleanu. El era timid şi, deşi era blond, părea întunecat. În schimb Daniela iradia lumină şi frumuseţe. Cred că Blaga, dacă ar fi văzut-o, ar fi exclamat: „Iată modelul meu pentru Izvorul nopţii!”

Cel mai bine l-am cunoscut pe SAVIN BRATU, profesorul. Ne-a fost profesor de Teoria literaturii. Era un curs greu, cu multe date, aşa că profesorul ne dădea pauze prelungite, pentru a ne reveni şi pentru a fuma. Fuma şi el, Carpaţi cu filtru. Pauzele erau unice. Ne povestea mult despre Călinescu. Povestea mult despre examenele acestuia. Vroia de la studenţi gândire, supleţe, paradox. Un student e întrebat cum i se pare boul, ca simbol. Studentul, cunoscând gustul profesorului pentru paradox, declară că el vede boul ca fiind un simbol al aerianului şi aduce ca argument… boul Apis. Călinescu se îneacă de plăcere, savurându-i cuvintele. Apoi, cu un soi de resemnare: „E şi un simbol al teluricului, n-ai ce-i face…”. Lui Savin Bratu i-a căzut să vorbească despre…  himeră. A vorbit disperat, aproape două ore. A luat o notă mare care l-a făcut să-şi menţină bursa. Noi eram intransigenţi, nu ne prea plăcea Sadoveanu, nici ca om şi nici ca scriitor. Savin Bratu nu ne contrazicea imediat. Apoi ne vorbea de Creanga de aur. Rămâneam uimiţi. Trecuserăm pe lângă o carte mare. Cât despre generozitatea  lui Sadoveanu, ne declara sub jurământ că el terminase facultatea datorită lui Sadoveanu. „Indemnizaţia lui de Vicepreşedinte o împărţea la zece studenţi săraci. Eu am fost unul dintre ei.” Fiind un curs special unde rar se lua nota nouă, toată lumea ţintea nota maximă, examenul cu Savin Bratu părea unul formal. Lucraserăm bine un an de zile, citiserăm multe peste bibliografie. Era vreo douăzeci, majoritatea băieţi, dacă băieţii pot fi majoritari la Filologie. Ne-a cerut carnetele să ne pună nota maximă. Am protestat: „Vroiam să dăm examen serios, cu bileţele. Deşi se grăbea, aştepta trenul de Paris – Curtici – Bucureşti, ca să-i aducă cele mai proaspete cărţi, miroseau încă a tuş tipografic, Bratu a acceptat. Ne-a pus să tragem câte un bilet, fiecare cu două puncte. Am constatat cu spaimă cu unul din puncte ne era cu totul necunoscut. Nimeni nu ştia despre ce era vorba. Celălalt punct era uşor, aproape banal. Profesorul s-a milostivit de noi, aveam ochii ieşiţi din orbite şi ne-a spus: „Alegeţi un singur punct. Mă grăbesc, într-adevăr, să ajung la timp la tren.” Umiliţi, l-am însoţit in corpore la acceleratul de Paris… Savin Bratu era un delicat, cel mai delicat bărbat pe care l-am întâlnit. Ne chema la el, să mai stăm de vorbă. N-am aflat niciodată câţi studenţi veneau la el, pentru că discuţiile durau exact cincizeci de minute, de la fix la fără zece. Înaintea mea fusese altcineva, după mine urma să vină un alt student. Soţia sa, Bianca, profesor universitar, ne făcea cafele sau ceaiuri, după preferinţă. Profesorul locuia la blocul cu cofetăria Casata care după cutremur a primit numele de… Tasata.

Pe ALEXANDRU IVASIUC l-am cunoscut la Universitate, în amfiteatrul Odobescu. Fusese invitat să ne vorbească despre proza românească contemporană. Vorbea bine, cam sec, nu era un orator. Dar se vedea că este un intelectual de rasă, fiul lui Malraux şi nepotul lui Camil Petrescu. Cărţile sale, zece în zece ani, erau citite pe nerăsuflate. Promitea să fie unul dintre cei mai mari prozatori români. Din păcate a venit cutremurul şi peste ani, la Sighet, am asistat la dezvelirea plăcii comemorative plasată  pe casa în care se născuse. Erau acolo, pe lângă primarul urbei, mulţi scriitori şi bineînţeles, Laurenţiu Ulici, şi el mort peste ani într-un mod la fel de cutremurător şi de absurd.

Cu A.E. BACONSKI am luat cunoştinţă prin scrierile sale. Ciudat, deşi a dat opere remarcabile, pentru mine cartea lui de căpătâi mi se părea atunci PANORAMA POEZIEI UNIVERSALE, un tom uriaş, care mi-a permis să intru pentru prima dată în contact cu mari poeţi ai lumii. El l-a descoperit pentru români le Ellitys înainte ca acesta să primească Nobelul pentru literatură. Am citit pe nerăsuflate Cadavre în vid. Apoi Corabia lui Sebastian, Fluxul memoriei, Echinoxul nebunilor. Baconski era frumos ca un gând răzleţ, ca un prinţ venit din nesfârşita Rusie, un aristocrat plebeu. Avea în el ceva de Maiakovski şi de Esenin. Iar revista Steaua a însemnat ceva, cândva pentru propăşirea literaturii române.

VIRGIL GHEORGHIU, născut la Roman, ca şi Savin Bratu, e greu de clasificat. El este, în acelaşi timp, un poet subtil şi profund, şi un excelent muzician. De altfel Romanul uimeşte prin numărul incredibil de muzicieni pe care i-a dat culturii româneşti şi universale. L-am descoperit ca poet într-un tom uriaş, antologic şi am constat cu surprindere că este un poet adevărat, despre care ştiam prea puţine lucruri. De atunci am pentru Virgil Gheorghiu o dragoste constantă. Mă gândesc ce bine ar fi, ce drept ar fi ca unele străzi din Roman să poarte numele unor artişti adevăraţi, precum Virgil Gheorghiu şi Savin Bratu.

Pe MIHAI PETROVEANU l-am întâlnit o singură dată la redacţia Luceafărului, ne-am strâns mâna, am schimbat câteva vorbe, el era un timid iremediabil, de o modestie ieşită din comun, lucruri incredibile la un critic. Mihai Petroveanu nu este doar prinţul consort al Veronicăi Porumbacu, ci şi cel care a scris până acum cea mai bună carte despre George Bacovia. A mai scris, atunci când nimeni nu scria, despre Mateiu Caragiale, în 1957, a scris inspirat pagini de referinţă despre Ion Vinea, B. Fundoianu, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, I. L. Caragiale. Din păcate, cărţile de critică se reeditează extrem de greu…

MIHAI GAFIŢA era membru clanului Gafiţa, prezent pretutindeni, de la întâlniri academice la lansări de cărţi pentru copii. Poate şi pentru că el şi Viniciu era şi editori. Poate pentru că semna articole şi cărţi importante despre clasici, despre Duiliu Zamfirescu sau Cezar Petrescu,  Eminescu, Creangă, Maiorescu, Gherea, cărţi care intrau automat în bibliografia obligatorie. Am vorbit cu el în două rânduri, o dată fiind de faţă şi fratele său. Mi s-a părut atunci surprinzător de cald şi de apropiat de tineri. Altfel părea un vultur sau un profesor de matematici. Îl recunoşteai dintr-o sută: privire pătrunzătoare, frunte înaltă, părul ondulat. Respira o asemenea forţă, încât ai fi spus că va fi centenar. N-a fost să fie. Uneori zidurile sunt mai puternice decât oamenii.

Singurul dintre cei nouă despre care nu ştiam mare lucru până la cutremur a fost NICOLAE ŞTEFĂNESCU. Nu citisem de el decât Asasinul din arhivă, o carte apărută în 1969. Am aflat apoi că a fost prieten cu Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Alexandru Andriţoiu, Constantin Ţoiu, Ion Băieşu, Gheorghe Pituţ. Uneori, adevărata dimensiune a unui om, a unui spirit ţi se revelează în momentul morţii sau postum. Poate că nu e drept. Dar, din păcate, adevărat…

Lucian Strochi