Georgeta Stan Palade – Testamentul privighetorii

Geta-Stan-Palade-TESTAMENTUL-PRIVIGHETORIITestamentul privighetorii e a cincea carte de poezie a Getei Stan Palade. La vechii indieni, cinci însemna Atmanul, cifra faptei. Curios tocmai acest volum e mai puţin incisiv, agresiv decât celelalte, deşi o decantare a lirismului era evidentă chiar şi în penultimul său volum, Mladă romantică. Acum poeta scrie o poezie matură, echilibrată, asigurând misterului un loc în imaginarul său poetic: Nimeni/n-a văzut/curcubeul de iarbă/alunecând/luntre spre cer/ împins/ de cântecul ciocârliilor! (Curcubeu de iarbă). Există deja o nostalgie a analepselor, ceea ce asigură automat lirismul bine temperat şi filtrat: Pe-atunci aveam trup de fiară,/ondină sprinţară, scriam/pe corole de trandafiri japonezi/cocoţată pe acoperişurile de sidef ale lumii/stând de vorbă în fiecare zi/cu privighetorile şi livezile… (Versuri scrise pe acoperişul lumii). Poeta vede nevăzutul, ca toţi adevăraţii poeţi: Ceea ce nu puteţi percepe/cu ochiul/ceremonios avid de cuvinte/sunt harfe albastre de păsări/şi nimic altceva! (De ce vă impacientaţi domnilor?). Din când în când trufia poetică, de poeta vates irumpe: Doamne, / eu îmi scriu poemele fără intermediar!/La ce mi-ar folosi lacrimile licuricilor/răsăriţi mai ales seara în otava de iarbă?) (Fără intermediar)sau: Pasăre Liră/împrumută-mi aripa, numele/ să-l prefac în dulce colind,/roată de aduceri aminte! (Roată de aduceri aminte). Pentru a realiza contrapunctul, poeta poate recurge şi la versuri în maniera lui …Topârceanu: Un brotac/îmbrăcat în frac/vrea/să-ajungă bestie/nu ştiu/pentru care chestie!...(Iscoade) sau Marin Sorescu, Nichita Stănescu: Este adevărat, Doamne,/că până la capătul Tunelului Oranj/ne-ai dat o fărâmă de speranţă /(o luminiţă verzuie abia perceptibilă,/rotundă şi mică moleculă albastră/dintr-un ochi de agrişă!) (Fărâmă de speranţă); Mi-am burduşit geamantanele/cu grijile lumii;/le voi duce-n spinare/din apus//până la Soare Răsare…(Scrisori neexpediate,6); Tunelul Oranj/nu există/în celălalt capăt al Universului/de unde mi se trag pâraiele versului! (Aproape filozofie); Când nu mă aflu la masa de scris/pentru definitivarea operelor mele… incomplete,/am o teamă nebună de Eternitate/mai ceva decât fuga de moarte (Teamă de eternitate); Şi-apoi dar nu cei din urmă/copacii pădurilor legaţi la ochi (Cheia izbânzilor).

Dar volumul excelează în adresări, în dialoguri şi monologuri adresate, personajele fiind Caligraful, privighetoarea, ciocârlia, Demiurgul, Domnul, de fapt ipostaze ale eului liric, ale poetei: Vino,/ Caligrafule,/ să peticim împreună/ amurgul/ cu frunza de mesteceni subţiri/, pronie de calomfiri! (Mitropoliile plopilor); Mi-e sete, Doamne, de dragoste/ i-am spus în dimineaţa aceea privighetorii/ ce-mi bătuse la geam! (Sete de dragoste); Demiurgule,/ de totdeauna,/ unde sunt/ îndrăgostiţii de altădată/ purtând/ pe umeri/ lespedea Lunii /cumpăna/ cerului înflorată,//doinirile/ de care/ s-au îndrăgostit / străbunii,/ pajura/ înfrunzită a fântânii/ de care/ îşi reazemă bărbile,/ noaptea gorunii! (Pajura fântânii); …curiozităţile/ şi confidenţele mele/le-am expediat la post restant/pe limba de miere a Privighetorilor! (Mărturii estetice); Nu te îngrijora,/Caligrafule,/ poemele tale /scrise pe petale de crini/ poartă/aceeaşi marcă poştală: un inorog şi-un arlechin! (Tunelul Oranj); Doamne,/am fost predestinată/de tânără/să-ţi fiu alăută///aripă de lebădă,/pasăre liră/răstignită pe scut,/şi-apoi drăgaică,/Fata Morgană/alergând/după urmele cerbilor şi Magilor/tril de privighetori!… (Predestinare); În ochii tăi, Doamne,/îmi oglindesc sufletul/încredinţată fiind că într-o zi cântecul/îţi va săruta semnul de taină!… (Portret); De tânără/ am îmbrăcat cămaşa de forţă a lacrimii…///Doamne, tâmplele cerului azuriu/vor deveni surori privighetori (Faţă în faţă cu fericirea). Geta Stan Palade nu ezită să „folclorizeze”, cu bune rezultate: Albastră de rouă mi se părea seara/la braţ când mergeam tineri amândoi/dulce în trup se mlădia vioara/singurătăţii petrecute în doi!//Sub o salcie pletoasă/am jurat să-ţi fiu aleasă!/Am venit pentru o seară/şi-am rămas o primăvară/într-un veac de-odinioară/dulce pasăre sprinţară! (Singurătate petrecută în doi); Se făcea că eram singuri/mânam turmele la râu/ pentr-un bob de grâu molâu! /Eram singuri, înspre zori// păsăruici de dor surori/ pândeam umbra lui Ulise/iarba-n cer când se-ncrucişă/adoratele narcise/dinspre nu ştiu care vise! (Înfrunzind în văi izvorul). Poetei îi plac metaforele prelungi, deduse, expresionismul său dându-i acea voce singulară printre poeţi: Cântecul privighetorilor /seamănă/ cu un zornăit de petale/dintr-un crin/picurându-şi în palma domniţelor/cu ochii verzi/roua pleoapelor din livezi! (Delir de petale);…cometă albastră cu coadă,/verde, roşie, ameţitoare rodie,/faclă de dropie/arzând de-o veşnicie în farul din port!…(Marea cu ţărmul de ambră); Nu vă spun în zadar! /Eu am chemat/ pe limba privighetorilor/livezile cu vişini în floare!//La ferestre/ am agăţat zorile/unui cearcăn de munte /dintr-un Soare Răsare! (Cântec de prier); Livezile/ din satul căţărat/ pe colină/ sunt/ rampe de lansare/ pentru zborul/ ciocârliilor…(În semn de bun găsit); Abia /când se sfârşeşte ziua/şi-n oraş/coboară amurgul/ pe sănii de crini (O altă poveste); Buzduganul Lunii răsărit dinspre Parnas/mi-a făcut la fereastră aceeaşi dalbă temenea/ de pasăre sihastră! (Siestă)

Tristeţea poetei e imensă, dar filtrată, pare posibilă, acceptabilă (ca prag de durere):Drumurile/mă vor muşca/ de călcâi,/poştalioanele zărilor/îmi vor aduce/răstignite/rănile remuşcării! (Scrisori neexpediate,2)

Cele mai convingătoare versuri mi se par cele în care clasicul, barocul se întrepătrund cu romanticul şi chiar cu neomodernismul: Iartă-mi despărţirea prea devreme/îmbrăcată-n rochie de bal/îmi fac stelele din ceruri semne/să-mi trec vârsta dincolo de deal!//Doamne-n câte ruguri, anii mi-ai tocmit/să-mi închini fetia pătimirii grele,/îmi presimt aproape trupul înflorit/când te chem ferice ca pe-un vâsc de aur/iarba să-mi prefacă dragostea-n inele/amurgită zarea cerului cernit!…(Scrisori neexpediate,10);Sărutul tău îl simt tăcut/orgă de muguri!… (Zodiac de rouă); Cobor treptele de marmură albă/ de la Curtea Domnească/până când ajung în satul copilăriei/ despovărată de smirna tăcerii! (În caznele uitării).

Să remarcăm în acest ultim volum şi o muzică subtilă, dar perceptibilă. Poeta Geta Stan Palade este o certitudine lirică, cu numeroase reuşite, cu un imaginar poetic debordant, cu multe versuri unice, dar dincolo de toate, cu un eu liric perfect articulat, coerent şi convingător.

Lucian Strochi