Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 57

TABLOUL 57

PRÂSLEA: Ai venit prea târziu.

POETUL: Am venit la timp. Acum trebuia să vin şi acum am venit.

PRÂSLEA: Dar mama? Dacă ai fi venit cu o săptămână mai devreme…

POETUL: Ştiu asta şi ar trebui să-mi pară rău. N-am putut veni mai devreme. Dacă m-ar auzi, mama m-ar înţelege şi m-ar ierta. Toţi îşi isprăviseră lucrarea şi puteau să vină: eu nu. Trebuia să aflu tot, pentru ca, mai apoi, să pot mărturisi tot. Cred că ce am făcut eu e cel mai bun lucru pe care îl puteam face, lucrul cel mai bun pe care îl poate face cineva.

PRÎSLEA: Celălalt îşi privi mâinile. Mari şi noduroase, pline de semne. Şi le privi cu încăpăţânare, de parcă ar fi vrut să citească din ele şi alfabetul (sau numai scrisul nu se lăsa descifrat).

PETRE: Ceea ce fac eu nu face nimeni. Nici măcar…

PRÂSLEA: Făcu un gest ciudat din mână, mâna plecase din dreptul inimii, părea mai scurtă decât de obicei, părea un ciot, aşa încât, gestul lui, aproape nervos, fu stângaci, o tresărire de creangă groasă; aproape cenuşiu, printre alte trunchiuri retezate, nevăzute însă, o creangă puţin îndoită şi, din această cauză, nehotărâtă, căutându-şi un echilibru pe care aerul nu putea să i-l ofere.

PETRE: Eu ar. Semăn. Culeg. Atât. Dar atunci când ar, nu ar. Nu răstorn, adică, brazdă adâncă şi neagră, să-i ia apoi răsuflarea soarele, s-o prăsească râmele roşii şi galbene ale pământului. Eu dau la o parte pământul, până când pământul devine străveziu. Am fost şi eu pe munte, nu numai voi. Voi culegeaţi fragi, eu culegeam muguri de pământ străveziu. Voi le spuneaţi cristale, ştiaţi cum arătau, învăţaserăţi despre ele, ştiaţi cum se cheamă fiecare mugur verzui, fiecare sfârc roz, fiecare cicatrice roşie, a pământului. Râdeaţi de mine, dar vă plăceau pietrele mele, bolovanii mei. Voi rămâneaţi cu buzele însângerate de fragi, eu cu pietrele. Voi ştiaţi totul, eu nu ştiam nimic. Eu strângeam pietre şi credeam tot mai mult în visul meu de copil: pământul e străveziu. Pentru asta ar. Nu ar, ca să vă hrănesc pe voi, deşi o fac şi pe asta şi nu-mi pare rău. Am găsit pământul străveziu. E neînchipuit de aproape de noi, la nici o jumătate de metru adâncime. E străveziu precum aerul şi mai dur ca sticla. E o nesfârşită umbră, pe care eu mă străduiesc s-o urmez. De ce ar? Acum îmi vine mie să râd. Pentru că voi nu v-aţi pus întrebarea asta; v-aţi obişnuit cu mine, de când vă ştiţi şi mă ştiţi, să ar. Numai că atunci când ar, eu nu ar. Am privit într-o noapte cerul. Pe furiş, printr-o lunetă. Ziua mi-aţi explicat că cerul poate fi văzut mai bine cu ajutorul lentilelor şi mi-aţi spus că lentilele sunt cioburi de sticlă, atât de bine lustruite, că devin rotunde. „Ca un ochi” – am spus eu şi m-aţi privit cu mirare. Acum ştiu că, într-adevăr, greşeam. „Ca o brazdă de pământ” – ar fi trebuit să spun. Suna pentru mine ciudat cuvântul acela „lentilă” şi eu am crezut că numele ei vine de la un ochi care se roteşte lent. Stelele erau mult mai aproape. Rotunde. Sau poate nu erau stele, erau altceva. M-am gândit atunci: Dacă pământul e o lentilă, cum s-ar putea vedea, prin el, cerul? Mai clar, mai mare, mai puternic. De asta ar. Şi mai am un gând, atunci când ar. Eu ştiu că fraţii mei s-au ascuns în pământ. S-au ascuns de răutăţile lumii. Aşa cum se ascunde o gâză într-o lacrimă de răşină. Îi caut, îi voi găsi şi voi sta de vorbă cu ei. Asta fac când ar: îi caut pe fraţii mei. Spune-mi: face cineva, tu chiar, ceea ce fac eu? Şi atunci când semăn, eu nu semăn…

POETUL: Eu nu fac ceea ce faci tu. Fac altceva. Dacă e mai mult sau mai puţin, judecă singur. Tu spui că ai gândit cândva (sau ai visat – ceea ce e totuna) că pământul e străveziu. Şi eu am gândit şi am visat asta. Numai că eu am luat-o pe alt drum. Tu ai pornit spre adevăr, încovoindu-ţi cât mai mult spinarea; eu, dimpotrivă, încercând să mi-o îndrept cât mai mult. Îmi spui că ai cules muguri şi răni şi le-ai păstrat. Eu am cules muguri şi răni şi le-am aruncat. Ai încercat să priveşti cerul prin pământ. Eu am încercat să privesc cerul prin cuvânt. Tu ai încercat să înveţi cuvinte şi ai vrut să nu le uiţi. Eu am învăţat cuvinte şi am încercat să le uit. Tu ai încercat să desluşeşti semne; eu am încercat să le însemn. Tu ai plecat în căutarea fraţilor tăi (şi ai mei, recunosc); eu am căutat să-i risipesc, nemurindu-i. Pentru tine ei sunt morţi, chiar dacă odihnesc sub raclă de sticlă sau în lacrimă de chihlimbar; pentru mine ei sunt mai vii decât atunci când erau cu adevărat vii. Chiar dacă ei te-ar auzi şi ţi-ar răspunde, ei n-ar putea să-ţi povestească decât faptele pe care le-au săvârşit. Eu vorbesc cu ei despre faptele pe care le-au făptuit, le înfăptuiesc şi le vor înfăptui de acum înainte. Tu vorbeşti cu morţii, eu i-am făcut nemuritori. Tu te lauzi că ne hrăneşti pe toţi, cu voia sau fără voia ta. Eu am făcut ca toate lucrurile să vă iubească, dându-le nume. Spune-mi acum: a cui faptă e mai bună?

PRÂSLEA: Eu tăceam. Tăceam de la începutul discuţiei dintre ei. Aveam gândurile mele; eram surprins de faptul că îşi dezlegaseră tocmai acum limbile şi gândurile. Altădată m-ar fi convins; acum, nu. Şi iubirea? Cea pe care o ocoliţi din faptele şi vorbele voastre.

POETUL: Care iubire?

PRÂSLEA: Întrebarea a rămas fără răspuns. De dincolo, din încăperea mirosind, nu ştiu de ce, a tinctură, a spirt, a rufe proaspete, se auzi un scâncet de copil. Întâi chelălăit; sunetele nu se mai risipeau; se adunau într-o avalanşă de sunete, alergând spre noi, bulgăre străveziu, sărind peste cercurile liniştii, surpând munţii.

PETRE: Parcă s-a rupt osia lumii.

PRÂSLEA: Nu, de-abia acum osia a fost pusă la locul ei şi carul a început să meargă. Plânsetul se auzea tot mai tare. Vibrau podelele, pereţii. Un tren trecea pe lângă noi, trosneau rosturile şinelor atinse de roţi. Triumfător, plânsetul aducea acum a cântec. Ei îşi duseseră mâinile la urechi. Ca şi cum şi-ar fi prins capul în palme. I-am lăsat aşa.

POETUL: Unde te duci acum?

PRÂSLEA: Unde trebuia să fiu deja. Am închis ochii. Chipul ei, liniştit şi adânc, m-a învăluit fierbinte. Şi cozile ei, de culoarea nisipului, cele care mă salvaseră, în vis sau în adevăr, mi se păreau mai puternice ca oricând. Unghiile s-ar fi frânt, dacă ai fi încercat să le desfaci. „Şi totuşi eu voi fi acela care îi voi desface cozile”. Am zâmbit: acum eram gata de o luptă pe care mă pregătisem să o pierd. Pentru că era singura luptă în care, pierzând, câştigai. Am ieşit pe uşă, fără să privesc înapoi. M-au ajuns din urmă totuşi cuvintele vecinei, triumfătoare:

VECINA: E băiat!

PRÂSLEA: Abia atunci am înţeles; cel din urmă înţeles, pe care, iată, mă grăbesc să-l comunic codanei mele. Am privit în urmă. Se ridicaseră în picioare şi rămăseseră aşa, solemni şi inutili, neînţelegând. Sau refuzând să înţeleagă. Şi lumile prinseră a se roti din nou.

(Cortina, adică…GONGUL)

Lucian Strochi