NEVOIA DE TEATRU
Când, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.
La o a doua întâlnire i-am spus despre aceste lucruri şi multe altele, de acelaşi gen.
I-am arătat avantajele cinematografului, faptul că poţi fi urmărit simultat pe ecranele cinematografelor din întreaga lume de milioane de spectatori, că filmul îţi permite să cucereşti altfel spaţiul, că scapi de tirania spaţiului-limită, poţi urmări de exemplu traseul pe kilometri întregi al unei maşini, peisajul e variat, se poate schimba instantaneu şi, poate cel mai important lucru, nu ai cum să ratezi o scenă, poţi să o duci spre perfecţiune, având posibilitatea de a trage câte duble vrei.
Actorul mi-a răspuns: „Tocmai acest lucru omoară creaţia, omenescul din creaţie. Vreau să simt respiraţia oprită de emoţie a spectatorului, să-mi simt partenerii de pe „scândură”. Am nevoie de aplauze. Ele sunt hrana noastră cea de toate zilele. Nicio interpretare nu e identică cu cealaltă, în fiecare seară magia e alta. Pe scenă sunt zeu, sunt actor, în film – doar un interpret.”
De ce avem nevoie de teatru, noi, ceştilalţi, spectatorii de rând?
În primul rînd pentru că în fiecare om adoarme un copil. Iar copiilor le plac poveştile. Şi teatrul ne spune în fiecare seară, de fiecare dată, o poveste. Apoi e o problemă de identificare şi de atitudine. Ne contopim cu un actor, respirăm la fel, suntem până la urmă acelaşi personaj. Prin intermediul actorului suntem, pe rând, rege şi slugă, îndrăgostit şi trădător, erou şi laş, călău şi victimă.
Ne place teatru şi avem nevoie de el pentru că este, rămâne oglinda dreaptă a lumii, a societăţii în care trăim. Şi, nu în ultimul rând, teatrul, spectacolul reprezintă o lecţie: de rostire, de viaţă – prin atitudinile, gestica, mimica, reacţiile actorului.
În cazuri excepţionale, când un spectacol e suspect de a fi o capodoperă, atunci putem vorbi şi de viziunea regizorală, de estetica teatrului, de gândirea filosofică, de trăirile artistice ale unui geniu.
Am încercat să aflu din gura unor prieteni sau a unor spectatori oarecare ce este, care ar fi definiţia unui festival. Din multele răspunsuri, unele foarte expresive, vizînd butada sau aforismul, l-am ales pe aceasta: „Festivalul e o stagiune permanentă. Într-un festival ai ocazia să vezi producţia pe câţiva ani a unui teatru. Sau, altfel spus, festivalul e un teatru uriaş, cu câteva mii de spectatori, care oferă, pe cîteva zeci de scene, tot atîtea spectacole.
Avem nevoie de teatru: cu siguranţă am putea trăi şi fără teatru. Dar, tot cu siguranţă, viaţa noastră ar fi mai gri, mai ploioasă, mai tristă.
Ar fi altceva şi altfel.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.