Eva Lazea – ÎNTRE DIDAHII ŞI DIDASCALII
Am citit cu mult interes paginile EVEI LAZEA, strânse în volumul VIAŢA-MIRACOL ŞI ÎNTÂLNIRE şi mărturisesc faptul că mi-a venit greu la început să încadrez opera sa într-un gen şi specie convenabile. Jurnal interior, confesiuni, predici, culegere de aforisme, pilde, fabule, eseuri? Toate acestea şi încă ceva pe deasupra. În plus, în prima sa versiune, volumul de „proză” era dublat de un consistent, substanţial volum de poezie de bună calitate, ce tempera însă, tocmai din cauza lirismul intens, elegiac şi meditativ, ceva din fervoarea „didahiilor”.
Deşi pare greu de acceptat, mai ales imagistic, sportiva performantă şi apoi profesoara de educaţie fizică urcă într-un imaginar amvon, dialogând cu cititorii (ascultătorii) săi despre iubire, cuvânt moarte, credinţă, viaţă, speranţă, voinţă, relaţia om-om, artist, frumos, adevăr, adică despre teme şi motive literare, filosofice, estetice şi religioase fundamentale.
Filtrându-şi experienţele personale, picareşti şi pitoreşti, crezând nestrămutat în iubire şi cuvânt, având un exacerbat cult al prieteniei, Eva Lazea impresionează prin discursul său, interesant întotdeauna, aflat la cea mai înaltă tensiune, deopotrivă patetic şi liric.
La început m-au deranjat desele trimiteri ale autoarei, deşi toate erau judicioase, pentru că simţeam că scriitoarea are ea însăşi destulă forţă argumentativă, umor, luciditate şi persuasiune pentru a nu avea nevoie de atâtea „cârje ideologice”, aşa cum un elev silitor simte nevoia să-şi apere punctele de vedere asupra unei opere literare, apelând la citate. În plus mă temeam că aceste citate să nu îndepărteze scrierea de literar, trimiţând-o în non-literar, adică într-un text ştiinţific.
Am realizat însă ulterior că Eva Lazea avea dreptate şi că un Cristian Ţopescu poate supravieţui, formal şi doctrinar, aforistic, alături de Diderot sau Voltaire, de textul biblic, de Freud, de Cicero, de Pitagora, de Nicolae Steinhardt sau M. Diaconescu, de Vianu sau Vasile Cont, de scrierile yoghine etc.
Ceea ce o interesa în primul rând pe autoare era adevărul spuselor sale, adevăr dublat şi de o acurateţe (lexicală, estetică şi intelectivă) absolut admirabilă.
Autoarea nu are spaima novicelui care se întreabă dacă îi est permis să afirme cutare sau cutare lucru, să iasă din (de sub) ascultare. De altfel titlul acestor rânduri ale mele a fost ales tocmai pentru că mi se pare că ilustrează perfect tipul de scriitură pe care Eva Lazea ni-l propune: un fragment teatral (monolog liric, monolog adresat, pildă, parabolă, înscenare), având brodate în jurul său adevărate didascalii. Pentru că autoarea nu se adresează unui auditoriu inert, neutral, ci unuia pe care îl vrea participativ, interactiv, care nu are nevoie decât de „reconfirmări”.
Atunci când este cazul, Eva Lazea aduce în scenă întâmplări şi consideraţii personale, unele necruţător de autocritice, dar convingătoare tocmai de aceea.
Nu voi cădea în capcana citatelor, totuşi mă voi opri la un scurt fragment, chiar din debutul cărţii, pentru că îl consider definitoriu şi revelator pentru întreaga carte:
„Cel mai mare şi incomod defect, care m-a determinat să-mi duc viaţa într-un con de umbră, să mă consider o necunoscută chiar şi printre cei care mă cunoşteau, este complexul meu de inferioritate, complexul de om sărac şi de femeie care nu este frumoasă.”
Prin activismul ei, prin dăruirea permanentă, prin tot ce face pentru comunitatea romaşcană (şi nu numai!), Eva Lazea se contrazice sublim, fiind un model de fidelitate pentru o idee generoasă şi demonstrând că sentimentul de prietenie chiar există, într-un secol ingrat şi egoist.
Cartea Evei Lazea este un manual de comunicare, util atât profesorilor, cât şi preoţilor, fiind un model de lucru bine făcut, de adevăruri comode şi incomode, rostite şi scrise într-un stil ce combină fervoarea cu melancolia, topite într-un aliaj unic.
Lucian Strochi