Foileton: Funia de nisip (1)
Mama îmi povesteşte, pe un ton aparent indiferent, neutru, alb, de parcă ar vorbi despre altcineva, cu altcineva, că eu sunt „produsul direct al penicilinei”.
Avea, încă din timpul refugiului, o infecţie cronică, permanentă, puroi în burtă, toată burta era plină de puroi, o infecţie cronică, urâtă; avea dureri mari, o infecţie care nu îi permitea să rămână însărcinată.
Trecuseră aproape şapte ani de când era măritată şi nu rămasese niciodată gravidă. S-a tratat cu penicilină, adusă de cineva din străinătate.
A născut greu, chinuindu-se şapte ceasuri bune, de la unu noaptea la opt dimineaţa, credea că va muri, era sigură că va muri, nu făcuse niciun păcat, nu luase bărbatul alteia, dar cu voinţa lui Dumnezeu nu te pui, se ruga de toţi să facă ceva, ce anume nu ştia nici ea prea bine, era năucă, aşa, ca o vită lovită între coarne, o căruţă electrică îmi cutreiera creierii, dar nimeni nu poate naşte în locul tău, m-a născut odată cu chemarea unui cocoş leneş, întârziat, era ruptă toată, plină de sânge, într-un fel umilită.
Crezuse că naşterea e altceva, mai lină, mai uşoară, ca o alunecare într-un vis pe care ţi l-ai dorit demult, pe care l-ai şi visat, deşi nu l-ai trăit cu adevărat niciodată, se aştepta la ceva dureri, dar ăsta era un măcel, nu altceva.
Vina ei, dacă se poate numi asta o vină, era aceea că mă născuse între zodii şi racul se retrăsese greu ca să-i facă loc leului, ca să primesc cea mai bună zodie, singura zodie care are ca planetă o stea.
Ar fi putut cere să i se facă o cezariană, chiar luna ar fi indicat acest lucru, iulie după Iulius şi cezariană după Cezar, căci romanul se născuse, se spune, prin acea operaţie care avea să-i poarte ulterior numele.
Era cald, atât de cald, că nu mai avea aer, de două ori nu avea aer, din cauza căldurii şi din cauza mea, se sufoca şi o sufocam.
Am fost deci primul ei copil, în absolut. Şi ultimul. Şi-ar fi dorit o fată. N-a fost să fie. O fată e altceva, e mai cuminte, mai ascultătoare, e mai legată de casă, te înţelegi altfel cu ea. Tata îşi dorea, ca toţi bărbaţii, un băiat, ca să-i ducă numele mai departe. Deşi iubesc apoi mai mult fetele, dacă ar fi să-i dăm dreptate lui Freud sau altora.
Se pare că am fost norocos de la început, căci tata a câştigat un pariu, stupid ca orice pariu, a pariat pe o cadă de bere, cu câţiva colegi de serviciu. Aceştia susţineau că e vorba de gemeni, altfel nu se poate, niciodată n-a văzut o asemenea sarcină uriaşă, musai că sunt doi.
Maică-mea semăna, în luna a noua, cu o pară imensă. La naştere eram dublu, ca dimensiuni, ca greutate, în comparaţie cu ceilalţi. Nici nu mi s-a mai pus plăcuţa, brăţara de identificare. Nu puteam fi confundat. Mi se punea „Căpitanul”. Eram unic, unicul.
Nou-născuţii se cântăresc des, cel puţin până când împlinesc un an. La câteva luni, făcusem roşu în gât, aşa că maică-mea m-a dus la dispensar. Mi s-a luat temperatura. Am fost pus şi pe cântar. S-a rupt balanţa, acul fragil al cântarului. Cântarul era programat doar pentru o greutate de zece kilograme, iar eu aveam peste şaisprezece.
Pe jumătate supărat, pe jumătate amuzat, medicul i-a spus mamei:
– Cucoană, ăsta nu e copil bolnav, ăsta e bun de dus la expoziţie. Aşa că ia-ţi bolovanul de aici şi mai lasă-mă în pace!
Mă născusem în ziua când ortodocşii sărbătoreasc aducerea moaştelor Sf. Sfinţit Mc. Foca şi pe Sf. Mc. Trofim şi Teofil. Nu le-am luat numele.
Tata ar fi vrut să-mi pună numele de Corneliu, dar s-a temut, era o vreme când legionarii erau hăituiţi şi s-a temut ca cineva să nu facă vreo asociere între numele meu şi cel al lui Zelea-Codreanu, aşa că acceptă cu uşurinţă propunerea naşei mele, Corina Ianopol, nepoata sa, adică vara mea. Mama ei, Larisa şi tata erau fraţi buni, Corina nu avea decât unsprezece ani şi totuşi mi-a fost naşă şi ea a spus, categoric, aşa cum o fac doar copii, îi vom spune Lucian, de la Lumină şi de la Lucian Blaga, poet pe care, curios, îl citise la acea vârstă şi îi plăcuse foarte mult şi apoi Lucian Blaga nu e născut prea departe de Petroşani, la Lancrăm, lângă Sebeş, îmi spunea toate aceste nume şi eu le legam de alte cuvinte, Lancrămul de lacrimi, aşa cum o făcuse şi marele poet, iar Sebeşul de şerbet şi de şireturi, nu ştiu de ce, aşa îmi sunau mie pe atunci acele cuvinte, pentru ca, peste ani, să aflu că la Sebeş era într-adevăr o fabrică de şireturi, aşa că a rămas Lucian, deşi tata ar mai fi vrut măcar încă un nume, numele lunii, adică Iulian, dar din nou s-a opus naşa prea tânără şi tocmai din această cauză a şi fost ascultată şi am rămas doar cu un prenume, tata răzbunându-se la al doilea copil, o fată ce avea să se nască şase ani mai târziu, numind-o Adriana Iuliana, deşi ea e născută în iunie, nu în iulie.
Eram leu, dar şi tigru, după calendarul chinezesc şi cred că am câte ceva de la cele două animale totemice, care sunt diferite, puternice, dar care nu se înfruntă aproape niciodată, căci leul e animal de deşert, de spaţii deschise, animal de grup, iar tigrul e singuratic, animal de junglă, iubind jocul de umbre şi de lumini.
Curios, maternitatea, clădirea încă mai există, nu a fost demolată, deşi e aproape de strada principală, care taie în două localitatea, în plin centru. Singurul lucru care m-a frapat la această clădire, modestă, cenuşie, a fost balconul, cu vederea spre stradă. N-am avut curiozitatea să intru vreodată în ea, s-o văd cu alţi ochi. Am remarcat însă că e din ce în ce mai mică, din cauza clădirilor din jur, din ce în ce mai înalte şi mai impozante.
Prima casă în care am locuit, părinţii şi cu mine, a fost una cu chirie, proprietar fiind unul Benone, un om cu o voce blajină, blond, atât de blond că părul îi părea pudrat cu făină şi foarte înalt, dar aici s-ar putea să mă înşel, pentru că, atunci când eşti foarte mic, toţi oamenii ţi se par foarte înalţi.
Nu mai ţin minte casa, doar gardul, de lemn, din şipci rare, ca nişte gratii, prin care priveam afară în stradă, strada urcând spre gară, noi locuind pe atunci în colonie, dincolo de calea ferată, destul de departe de Jiu, la care nu aveam cum să ajung singur, trebuind să trec printr-o porumbişte largă de vreo câteva sute de metri. Casa avea un cerdac de lemn, înnegrit de fumul de cărbune, de la locomotive şi de la încălzitul locuinţelor, toţi se încălzeau pe atunci cu brichete, nişte ouă mari cât ouăle de gâscă şi care dădeau multă căldură, dar şi mult fum.
De la Benone ne-am mutat într-o vilă de pe strada Institutului, dar acolo nu am stat decât foarte puţin timp, vreo câteva luni şi apoi ne-am mutat în Calvaria, pe strada Alexandru Moghioroş, un tovarăş încă în viaţă, pe atunci se purtau astfel de nume, erau considerate eroice, chiar localităţile se numeau Vasile Roaită sau Oraşul Stalin.
Apoi, într-o bună zi, strada s-a numit Muncii, nume la fel de ridicol. N-am aflat, în primul rând pentru că nu i-am am întrebat pe ai mei, care a fost logica acestor mutări succesive, căci toate s-au făcut înainte ca eu să împlinesc patru ani.
Maică-mea îmi spune că nu m-a dorit neapărat, că tata a tot insistat, că sunt produsul penicilinei, dar că ea a luat tratamentul pentru a scăpa de dureri, nu pentru a avea copii.
O cred şi nu o cred, pentru că mama nu m-a lăudat niciodată, lasă să te laude alţii, dacă e de lăudat, nici nu a spus despre mine că aş fi fost un copil frumos şi chiar am fost un copil frumos, dar care copil nu e frumos când e mic, deşi se mândrea într-un fel cu progenitura ei în faţa prietenilor şi a vecinelor, aştepta laudele lor, pentru a le contrazice blând, cu un soi de resemnare şireată, vi se pare, nu e chiar aşa, alţi copii… şi mima o nostalgie senină, pe jumătate totuşi adevărată, care o ducea departe, cu visele şi gândurile ei, neînţelese de alţii şi poate chiar de ea însăşi.
Am în faţă un extras din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944 al comunei Româneşti, judeţul Tighina nr. 530 din 21 februarie 1944. De fapt e un tabel cu 8 coloane cu un cap tipizat. Aflu că locul celebrării era casa comunală Româneşti, iar data căsătoriei este 5 februarie 1944. Aflu despre mire că era elev ortodox, de 19 ani neîmpliniţi, domiciliat în comuna Româneşti, judeţul Tighina, fiind născut la 7 februarie 1925 în comuna Gura Galbena, acelaşi judeţ, părinţii fiind Ioan şi Vera Strochi. Mireasa, Alexandra Litvinov, de 21 de ani, fără profesie, ortodoxă, născută în comuna Româneşti, judeţul Tighina, la 3 martie 1922, din părinţii Petre şi Evdochia Litivinov.
Martori au fost Vasile Ignea, funcţionar CFR şi Alexandru Cojocu, funcţionar INCOP, ambii din comuna Româneşti, judeţul Tighina.
Interesante sunt declaraţiunile relative la încheierea căsătoriei: „Nu s-a încheiat convenţiune matrimonială. Mama soţului minor Vera Strochi a consimţit la căsătorie prin declaraţiunea scrisă făcută înaintea noastră”. Urmează apoi, declaraţiunea solemnă: „Noi, Eugen Buşila, notar, ofiţer al stării civile, după ce, faţă fiind martorii, am întrebat pe rând pe viitorii soţi prezenţi, împreună şi în persoană, dacă voiesc să se căsătorească unul cu celălalt, la răspunsul lor afirmativ, i-am declarat uniţi prin căsătorie.” Semnează mirii, martorii şi Ofiţerul stării civile, notarul Eugen Buşila.
Aşadar, soţul era elev, minor, mai tânăr decât soţia sa cu aproape trei ani.
Am aflat, peste ani, de la bunica Vera celebra frază cu care tata şi-a convins mama să-i dea consimţământul: „Vrei să ai nuntă sau priveghi?”
Bunica, înţeleaptă, a ales nunta, spunându-mi, peste ani, pe jumătate amuzată, pe jumătate cinică: „Am spus nuntă. Ce, doar nu mă măritam eu?!?”
Multe despre căsătorie şi despre locul de naştere al părinţilor le-am aflat pe când aveam vreo trei ani, pe vremea când toate cuvintele aveau pentru mine un aspect extrem de concret şi se legau între ele, nu atât ca sens, ci ca sunete: Tighina suna a tinichea, iar Gura Galbenă nu mi-o puteam imagina deloc, toate gurile pe care le ştiam eu fiind roşii, foarte rar negre sau vinete, în niciun caz galbene. Ignea venea de la icnea, Cojocu de la cojoc, iar Buşilă părea un nume predestinat, căsătoria părinţilor mei durând mai puţin de zece ani.
Rând pe rând memoria mea s-a populat cu alte personaje, cu fraţii tatei: Jorj, Gugu (Gheorghe), Victor, cu singura lui soră, Larisa, apoi cu soţul acestea, Gen (Eugen) Ianopol şi naşa şi vara mea, Corina.
Despre bunicul Ioan aveam să aflu lucruri fabuloase, pe care le cred încă adevărate, fiindu-mi povestite de mai multe ori şi de către mai multe persoane: tata, bunica, unchiul Victor şi mătuşa Larisa.
Patru întâmplări l-au transformat într-un fel de semizeu.
Prima dintre întâmplări a fost alegerea miresei sale, Vera Captarenco, o fetiţă liniştită, încă elevă. A văzut-o, i-a plăcut, a venit să o ceară de nevastă, a ajuns la casa ei, acasă era numai tatăl Verei, am venit să-ţi cer fata de nevastă, şi, dacă nu mi-o dai de bună voie, o s-o iau singur, străbunicul a dat să spună ceva, a murmurat sfios şi neconvins: dar e numai o copilă, dar cum să te împotriveşti unui uriaş, Ioan Strochi avea peste doi metri, aşa că străbunicul a mai spus, cred că înspăimântat: ia-o şi bunicul a luat-o într-o palmă pe bunica, a ridicat-o ca pe un fulg şi bunica s-a prins de braţul lui ca de frânghia unui leagăn şi această imagine, pe care mi-a evocat-o uşor nostalgic bunica, a fost singura lor scenă de dragoste dinainte de nuntă, singurul gest de tandreţe care s-a consumat între ei. El era stejarul şi ea iedera, s-au înţeles de minune, până când moartea i-a despărţit.
A doua întâmplare e una năprasnică şi e legată direct de activitatea lui: strângea dările pentru stat şi pleca la centru, călare, pentru a depune banii. Într-o noapte de noiembrie l-au atacat, ca într-o baladă, patru inşi, din toate cele patru puncte cardinale. Erau şi ei călări şi aveau, ca şi el, flinte.
Au tras în el şase gloanţe şi el şi-a repezit calul întâi spre cel din nord, şi cu patul puştii i-a risipit creierii, apoi s-a repezit la cel dinspre apus şi l-a doborât şi pe acesta tot cu o singură lovitură de moarte. De frică, ceilalţi doi au fugit, lăsându-i neatinsă tolba cu toţi banii. Normal, a căzut şi bunicul de pe cal, numai că i-a rămas piciorul încurcat în scară. Calul l-a târât ce l-a târât, până la un tufiş, acolo s-a tot zbătut calul să scape, speriat sau poate că ar fi vrut să-l ajute. Aşa că, în timp, l-a zgâriat pe faţă, pe mâini, pe tot corpul în mărăcinişurile şi tufişurile acelea.
A scăpat calul spre dimineaţă, ajungând în sat, trăgând după el o curea lungă de piele şi o cizmă înfiptă în scara şeii. Oamenii s-au luat după el după urme, calul se comporta ca un câine credincios şi l-au găsit pe uriaş acoperit de brumă, într-o baltă neagră de sânge îngheţat.
Prin nu se ştie ce miracol, după ce a stat în spital aproape şase luni, s-a întors în sat, la fel de puternic şi de plin de voie-bună. Între timp ceilalţi doi tâlhari se predaseră de frică, preferau să se ştie în închisoare, decât să dea piept cu bunicul.
O altă întâmplare e legată de un butoi de vreo două mii de litri ce se pare că îl manevrau patru inşi pe căngile, să-l pună pe un plan înclinat şi apoi să-l rostogolească încet-încet în cramă. Numai că l-au scăpat şi bunicul, surprins între bârnele planului înclinat, a trebuit să oprească, doar cu palmele, butoiul acela uriaş. S-a proptit cât a putut, în mâini şi în picioare, butoiul nu l-a strivit, dar împreună, om şi butoi, au dărâmat crama, de fapt un intrând al ei, de lemn, bunicul ieşind viu dintr-o grămadă de lemne, frânte sau nu, spre râsul nervos al celorlalţi, bucuroşi că a scăpat, dar şi înspăimântaţi că uriaşul ar veni furios spre ei, cercetându-i şi certându-i, nu doar cu vorba şi cu ochii.
Ultima întâmplare, cea care avea să-i aducă şi sfârşitul, s-a petrecut la nişte inundaţii teribile, din acelea care se produc o dată la un veac. Cât vedeai cu ochii era doar apă gălbuie, mâloasă şi mânioasă, purtând trunchiuri de copaci, vite moarte, coteţe, animale care se zbăteau zadarnic să nu se înece. Şi oameni, disperaţi, ţipând, neputincioşi, cerând ajutor.
Bunicul era un bun înotător şi atunci a salvat de la moarte sigură mai mulţi oameni, unii spun treisprezece, alţii şaisprezece.
A murit, încercând să salveze o femeie cu un copil mic, de pe acoperişul unei case. Când coborâseră împreună la apă, zidul s-a prăbuşit peste ei şi cei trei s-au înecat, oamenii găsindu-i mai la vale, îmbrăţişaţi într-o îmbrăţişare nevinovată, zâmbitori. Bunicul avea ochii deschişi, privirea vag nedumerită, iar buzele uşor răsfrânte într-un surâs ironic. Oamenii i-au ridicat pe dealul satului, un monument în care i se pomeneau faptele, mai ales acelea din timpul inundaţiilor, cu numele tuturor salvaţilor săi înscrise pedant ca mărturie, monumentul stând acolo câţiva ani buni, până la război.
Bunicul era un uriaş, având aproape doi metri şi zece. Fii săi au fost din ce în ce mai mici: dacă Jorj depăşea şi el doi metri, Gugu avea un metru şi nouăzeci, Victor un metru şi optzeci, iar tata doar un metru şi şaptezeci şi cinci. N-am mai avut plămadă pentru atâţia, mi s-a scuzat zâmbind bunica. De altfel tata era când Prâslea, când Piticul, dar, fiind cel mai mic din familie, nu putea spune şi face nimic.
Adevăratul şef de trib era însă Larisa: era fată, ea gătea, deretica prin casă, îi înşira cât erau de lungi pe un pat şi, la comanda ei, trebuiau să ridice picioarele, ca să măture şi să pună covorul.
Bineînţeles, ceilalţi băieţi mai mari mai protestau şi, când ea ieşea din cameră, sâsâiau, adică şerpoiaca, sâsâia şi tata şi Larisa l-a surprins şi l-a spucat ca pe el: „… şi tu sâsâi, sfrijitule, mie mi-era milă de tine până acuma, că te vedeam mai nevolnic, mai neîmplinit, dar lasă, că ştiu ce să fac de acum înainte. Când ţi-o da una peste gura aia jâmbită, o să-ţi scot toţi dinţii, ştirbule.”
Bunicul, ca toţi uriaşii, era blând şi nu i-a prea bătut. O singură dată i-a bătut pe Gugu şi pe Victor care se apucaseră să-şi facă bice din nişte hamuri nou-nouţe, pe care bunicul tocmai le cumpărase din târg pe bani grei. I-a snopit chiar cu biciurile croite de ei, până când băieţii, altfel curajoşi şi răbdători, au început să strige, răpuşi de durere, nu mai tai, nu mai rup, de le-a mers vestea prin tot satul şi strigătele lor au ajuns apoi de poveste în familie.
Au mai păţit-o tot ei, încă o dată, când au încercat să se răzbune pe Larisa, care-i tot cicălea, au pândit odată când Larisa călca rufele afară cu un fier de călcat cu cărbuni, lângă o claie de paie şi ei sfââr cu chibritul, au dat foc clăii, vrând apoi să dea vina pe Larisa, să zică că focul l-a iscat ea de la o scânteie, de la vreun cărbune scăpat în claie, că de ce a călcat atât de aproape de paie, ce, ea nu ştia că paiele iau foc, numai că i-a văzut cineva şi i-a spus bunicului şi atunci au mai primit o bătaie soră cu moartea, ce, vreţi acuma din prostia voastră să daţi foc şi la casă?
I-a bătut şi i-a şi ţinut nemâncaţi vreo trei zile închişi în magazie, de le venea să prindă şi să mănânce şi şoareci, numai că nu-i puteau prinde sau poate chiar că nici nu erau şoareci în magazie.
Larisa scăpa întotdeauna pentru că era cuminte, harnică şi pentru că era fată. Jorj era prea serios, prea melancolic, prea preocupat de înălţimea sa, ca să se bage în jocul celorlalţi, iar tata era prea mic şi prea neînsemnat, pentru ca ceilalţi să-l bage în seamă. Jorj se născuse în 1902, pe când bunica împlinea optsprezece ani şi nu am de la el nici măcar o poză. Ştiu doar că fusese un elev foarte bun la învăţătură, excelând în filosofie şi matematici, aderase de foarte tânăr la o mişcare socialistă, militând pentru libertate, egalitate şi fraternitate, fusese prins şi bătut bine în beciurile siguranţei ruse, cum s-o fi numind ea pe atunci, nu l-au ţinut mult timp închis, numai că s-a îmbolnăvit de plămâni, a venit apoi unirea Basarabiei cu România, dar el n-a mai putut face nimic, bolnav şi slăbit s-a mutat doar de pe un pat pe celălalt şi s-a stins imediat după împlinirea majoratul, adică la douăzeci şi unu de ani.
Nici pe Gugu nu l-am cunoscut decât din poze şi din ce am mai aflat de la tata şi de la bunica. Fusese excelent la matematici şi la franceză, a făcut şcoala de ofiţeri de cavalerie şi a terminat ca şef de promoţie. A luptat în cel de al doilea război mondial pe ambele fronturi şi a murit în munţii Tatra în Cehoslovacia pe 12 mai 1945, la trei zile după terminarea războiului în Europa, împreună cu alţi doi colegi ofiţeri, din cauza unui obuz…
De la el mi-a rămas o sabie, cu mânerul imaginând un vultur cu ochi de rubin, cu un oţel atât de bun, încât cineva a îndoit sabia până când aproape s-au atins capetele şi nu s-a deformat şi nu s-a frânt.
Pe Victor şi pe Larisa i-am cunoscut direct şi voi mai avea prilejul să vorbesc despre ei.
(va urma)
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.