AM ÎNVĂŢAT SĂ CITESC DIN ÎNTÂMPLARE, singur-singurel, fără vreun ajutor, lucru cu adevărat rar, poate unic, pe la patru ani.

Locuiam pe o stradă paralelă cu strada Cimitirului, auzeam în fiecare zi muzica funebră, rareori se întâmpla să nu fie vreo înmormântare într-o zi, oraşul crescuse deja mult, iar un al doilea cimitir nu exista încă, aşa că, pe la ora două, se auzea clar fanfara interpretând un marş funebru de Chopin.

Apoi băteau clopotele. În mai puţin de cinci minute, eram şi noi, copiii, acolo, trecând în goană prin curţile oamenilor, sărind, fără probleme, gardurile, păzindu-ne de câinii care îşi trădau prezenţa tocmai prin lătrat, unii dintre copii pentru a primi de la rudele mortului ceva mărunţiş sau dulciuri, eu pentru a privi.

Tata îmi interzisese să primesc ceva: „Ce, eşti cerşetor, n-ai ce mânca la casa mea ? …Şi apoi nu e bine să mănânci înainte de masă; dacă vrei dulciuri, îmi spui şi îţi cumpăr eu…”

Totuşi mergeam cu ceilalţi, o înmormântare era oricând un spectacol ce nu trebuia pierdut, nu ne impresiona nici moartea, nici mortul, cei îmbrăcaţi în negru erau întotdeauna alţii, morţii erau întotdeauna alţii, doar preotul şi dascălul erau întotdeauna aceiaşi şi cel care ducea crucea şi, bineînţeles, fanfara.

Ştiam cum se numeşte fiecare mort, îl întrebam pe cel care ducea crucea, un „întârziat”, care nu ştia decât atât: numele morţilor şi tot ce era în legătură cu ei şi să ţină isonul, din buze, muzicii.

De la el aflam şi amănuntele: câţi ani avea mortul sau moarta, dacă murise sau nu de o moarte violentă, dacă avea sau nu rude, dacă rudele se certaseră sau nu pentru moştenire, dacă mortul era bogat sau sărac, de ce religie era, dacă avea copii şi dacă aceştia veniseră la cimitir, ce notabilităţi veniseră la această înmormântare.

Primeam şi alte amănunte, unele picante, povestite precipitat, în şoaptă; Puiu era inepuizabil, cred că creierul său se specializase în asemenea amănunte, ştia istoria reală şi apocrifă a oraşului prin oameni şi, atunci când murea cineva, nu făcea altceva decât să deschidă fişierul la numele şi prenumele respectiv şi la adresă, nu greşea niciodată, nu ştia să mintă, nu ierta şi nu condamna pe nimeni, ce spunea el era literă de Evanghelie, creierul lui Puiu cred că semăna perfect cu cel al cretinilor geniali, specializaţi în complicate calcule matematice, în logaritmi şi extrageri de rădăcină cubică.

Eu aflam numele, mergeam apoi la groapă şi primeam confirmarea şi mă întorceam acasă triumfător, anunţînd, exact în timpul mesei: „A mai murit şi…” (urma, după un moment de suspence, pe care îl prelungeam conştient, numele mortului).

Mirare sau indiferenţă, regret sau linişte, după cum mortul era sau nu cunoscut alor mei. De fiecare dată, remarca bunicii: „Săracul” sau „Săraca”. Uneori, fals concesiv, mai adăuga: „Ar mai fi putut trăi.”

Oricum, în mintea mea, ca pe un răboj, se încrustau numele. Şi asta m-a învăţat să citesc. Singur, cum am mai spus-o.

Ce şi cum s-a întâmplat?

Murise o femeie pe care o chema Maria Tănase. Ca pe celebra cântăreaţă. Care încă nu murise. Îi reţinusem numele. Apoi, trecând pe la mormântul ei, peste câteva luni, am observat, pe marmura neagră, scrijelituri în aur. Sau în bronz, dar pentru mine, pe atunci, tot ce strălucea galben, metalic, era aur.

Am reţinut exact forma scrijeliturilor. Apoi acasă, în faţa porţii, unde tata pusese vreo câteva căldări de nisip, nu ştiu de ce, poate ca să absoarbă apa când ploua, am scrijelit şi eu acele semne.

Un bărbat mai în vârstă a trecut pe lîngă mine. A observat semnele:

„Cum, ştii să scrii?”

Am dat din cap. Pe fapt, habar nu aveam de litere, de cuvinte, de scris şi de citit.

Credeam că toate vin odată cu vârsta, aşa cum la băieţi creşte mustaţa sau barba, iar fetelor le cresc sânii.

Bărbatul a insistat:

„Ştii ce ai scris? Ştii că ai scris un nume ? Ştii al cui e numele?”

Am dat din nou din cap şi m-am gândit la moarta aceea frumoasă, cu părul negru, strâns în două cozi puternice, cu fruntea albă, cu ochi mari, trişti şi negri. Fusese vecină cu noi, mi-o aminteam perfect, îi ştiam perfect mormântul, poza, semnele, aşa că am rostit, mai mult pentru mine:

„Cum să nu ştiu cum o cheamă? O cheamă Maria Tănase.“

Bărbatul a dat din cap a încuviinţare, a dat să mai spună ceva, a deschis chiar uşor gura, dar a renunţat, n-a mai scos nici un cuvânt, a plecat, întorcând totuşi de două ori capul, caraghios, aşa cum fac doar copiii şi câinii, când mai privesc în urmă, mergând cu toate astea înainte.

M-am aşezat pe treptele care duceau în pod şi în beci şi m-am gândit mult la ce mi se întâmplase, nu cu mult timp înainte. Maria Tănase. Aşadar, asta însemnau scrijeliturile! Înseamnă că toate scrijeliturile pe care le vedeam pe celelalte morminte erau nume de oameni, nume de morţi. Maria Tănase. Am început, de încântare, să cânt. Apoi am observat că un semn se repeta de trei ori sau de patru ori. Mi-a trebuit o zi întreagă să înţeleg că a e a, t e t, R e R, N e N, S e S, E e E. Ce n-am înţeles era faptul că A semăna cu Ă (sau invers).

Înţelesesem într-un fel literele, bineînţeles că numai pe cele mari, dar nu ştiam că ele alcătuiesc cuvinte. Observam că şirul de litere se întrerupe din când în cînd, dar credeam că era ca la vagoanele de marfă, unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai înalte şi mai pline, altele subţiri.

Mă mira dibăcia oamenilor mari, care ştiau să rupă şirul de litere şi să-l înţeleagă apoi, viteza cu care citeau şi faptul că înţelegeau tot, chiar dacă erau ingineri sau şoferi, mineri sau casnice, ceferişti sau preoţi.

Vreo două luni am păstrat pentru mine teribilul secret. Simţeam în mine o putere ciudată, un soi de mândrie amestecată cu frică, dar o frică bună, care nu te paraliza, dimpotrivă, te făcea şi mai puternic, simţeam în mine o putere ciudată, egoistă, ca şi cum aş fi pătruns, fără ca cineva să o ştie, într-o cameră interzisă.

Acum citeam uşor numele morţilor pe pe morminte. Am înţeles că erau scrieri diferite, că fiecare literă e şi mare şi mică, că uneori litera mare diferă de cea mică. Am înţeles, în sfârşit, că literele nu sunt singure şi independente, că ele se supun cuvântului, alcătuindu-l, că fiecare popor are o zestre de cuvinte pe care le foloseşte doar el, de aceea nu se înţeleg oamenii între ei întotdeauna, mai ales dacă un om vine de departe, de peste mări şi ţări, că aceste cuvinte se găsesc, cu toatele, în nişte cărţi sfinte, pe care apostolii, sfinţii, savanţii sau chiar Dumnezeu le-au alcătuit, că aceste cărţi se numeau evanghelii sau dicţionare, le recunoşteai uşor, erau cărţi groase, abia le puteai căra, ajutându-te şi de genunchi şi punându-le apoi pe covor; şi fiecare cuvânt însemna ceva, uneori acelaşi cuvânt însemna mai multe lucruri şi mă întrebam atunci cum de ştiu oamenii, atunci când folosesec un cuvânt, la ce se referă exact acel cuvânt.

Decisivă a fost şi o carte ciudată, o carte fără niciun cuvânt, numai cu litere, acestea obţinându-se din năpârlirea unor obiecte, printr-o metamorfoză lentă, în trei sau patru paşi. Astfel aluna devenea a, butoiul – b, cornul – c, dogarul – d, elefantul – e,… steagul – s, şarpele – ş… Cam pe astea le mai ţin minte. Metoda era ingenioasă, lega un obiect de un cuvânt şi de prima literă din cuvânt şi, mai ales, de o imagine. Toate literele rezultate erau litere mici şi asta m-a ajutat enorm, putând să citesc practic tot ce era scris în limba română.

Au mai trecut câteva luni, până când am avut curajul să-i mărturisesc tatei că ştiu să citesc. M-a privit pe jumătate mirat, pe jumătate ironic şi a dat să spună ceva.

„Acuma citeşti România liberă !”- am exclamat în triumf, aproape strigând.

Atunci tata a luat ziarul, l-a întors, fără ca eu să văd acest lucru, şi mi-a spus pe un ton suspect de blând:

„Ştii să citeşti? Dacă e aşa, citeşte-mi şi mie ce scrie aici…“ – şi mi-a arătat cu degetul undeva pe ziar.

Am luat precipitat ziarul, am tras puternic aer în piept, vroiam să-i citesc ceva, repede-repede, să-i arăt cât de bine citesc, dar am simţit că ameţesc. Nu mai recunoşteam nicio literă. Totul devenise de neînţeles. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, mi-am muşcat buzele, i-am înapoiat ziarul şi am ieşit în tăcere afară.

M-am aşezat sub un măr şi am început să plâng. Aşadar, scrisul era o minciună, dacă cei mari vroiau, puteau, cu un singur gest, să interzică cititul pentru cei mici. Am intrat în casă; tata râdea, certat de bunica:

„Îţi baţi joc de bietul copil!”

Tata nu s-a lăsat:

„Ei, cum stăm? Ştii sau nu să citeşti?”

Şi mi-a întors ziarul. Brusc, literele şi cuvintele mi-au devenit din nou cunoscute. Dar eu m-am jurat atunci, sub un teribil blestem, să nu-i mai spun nimic, nici acum, nici altădată, să nu mă mai trădez niciodată:

„M-am înşelat. Am crezut că… Ştiu şi eu cîteva litere. Parcă I şi R…”

Tata a devenit generos:

„Nu-i nimic: peste trei ani, când vei merge la şcoală, vei învăţa să citeşti. Dacă ai învăţa de pe acum, te-ai plictisi atunci, acolo în clasă…”

Literele şi cuvintele au fost pentru mine cheile oraşului. Citeam acum : Tutun, Teatru, Cinematograf, Alimentara, Sifonerie, Croitorie, Ceasornicărie şi nu mai trebuia să reţin unde anume, pe ce stradă sau la ce număr se găseau toate aceste magazine, instituţii, chioşcuri sau ateliere. Oraşul mi se părea acum mai luminos, mai prietenos, mai lipsit de surprize.

În pod se găseau, în valize sau în pachete legate cu sfoară de Manila, cărţi. Zeci de cărţi. Cărţi de şcoală, manuale: de fizică, de astronomie, de algebră, de geometrie, de chimie, de desen tehnic, de zoologie, majoritatea de liceu, ale tatei probabil. Dar şi cărţi serioase, precum Mănăstirea din Parma sau Idiotul, poveşti de Andersen, de Creangă, de Slavici şi de Fraţii Grimm, o carte de bucate, o carte de Dickens (nu-i mai reţin titlul), Mizerabilii, vreo trei cărţi de Balzac şi câteva cărţi ale unor nordici, unele romane, altele cărţi de călătorie sau de aventuri (sau şi una şi alta) între care una despre Nansen. Puţine versuri, Eminescu şi Neruda, Puşkin şi Lermontov. Am găsit şi câteva cărţi în limbi străine, în slavonă, în greacă, în engleză, germană şi franceză, în rusă. Mă enervau pentru că nu reaşeam să le citesc pe toate, că erau şi litere necunoscute şi neştiind cuvintele străine, adică limbile acelea, nu puteam şti ce litere sunt scrise altfel decât literele noastre. Şi apoi nu pricepeam de ce x e h la ruşi, b e v, de ce o se citeşte când o când a. Am răsfoit cu răbdare toate cărţile, fără să înţeleg, bineînţeles, mare lucru din ele…

Citeam exact aşa cum scria, adică J o h n nu „Gion”, f r a n c a i s nu „franse” (sedila nici nu o observam), aveam un respect imens pentru fiecare literă, nu înţelegeam de ce „h” – de exemplu – uneori e literă şi alteori nu.

Într-o zi tata a vrut să-mi verifice memoria. Aşa că mi-a dăruit coperta unui caiet, a IV-a, pe care se găsea Tabla înmulţirii. Mi-a spus:

„Înmulţirea este o adunare repetată, adică în loc să-l aduni pe şapte cu şapte cu şapte cu şapte cu şapte e mai simplu să spui şapte ori cinci fac treizeci şi cinci, adică să-l înmulţeşti pe şapte cu cinci. E simplu, nu?”

Mi se părea simplu, am învăţat repede, într-o singură zi, tabla înmulţirii, dar memoria îmi juca feste, nu putea reţine cât fac şapte ori opt şi, mai ales, nu înţelegeam de ce şapte ori opt era egal cu opt ori şapte, că doar nu erau acelaşi lucru (sau cinci ori patru care era egal cu doi ori zece, sau nouă ori doi care era egal cu şase ori trei ).

Aş fi vrut pentru fiecare înmulţire un rezultat unic, diferit, ca cifră, de oricare alt rezultat.

Iată de ce mi se părea că Tabla înmulţirii sau Tabla lui Pitagora (nu ştiu nici azi dacă era a lui) nu era perfectă, chiar dacă înmulţirea a rămas pentru mine o minune a lumii, un semn sigur că noi, oamenii, suntem fiinţe inteligente, poate singurele fiinţe inteligente din universul cunoscut (deocamdată).

Când am descoperit prima zăpadă, am crezut că sunt în Rai. Ninsese straşnic o noapte întreagă, cu fulgi mari, pe care mai târziu aveam să-i numesc labe de câine şi zăpada avea mai mult de doi metri, ajungând aproape cât casa. Drumul, gardurile, podeţele, apa, chiar ferestrele caselor dispăruseră.

Ici şi colo câte un fum ieşind timid din coşuri, semn că oamenii mai trăiau.

Aveam patru ani, oamenii aveau să spună că e cea mai cumplită iarnă pe care o ştiau de când se născuseră, zăpada era nefiresc de albă, nici fumul de cărbune nu mai avea vreo putere asupra ei, s-o murdărească, s-o maculeze, ningea mereu, atât de puternic, încât tata curăţa drumul până la poartă şi, când îşi întorcea privirea, zăpada era la fel de înaltă, nici nu se cunoştea că o dăduse deoparte, s-a lăsat apoi un ger, de crăpau pietrele şi ouăle de corb, chiar credeam acest lucru şi aş fi vrut să văd cum crapă pietrele de ger, dar zăpada acoperise şi pietrele, poate că undeva, la marginea unui râu sau chiar în râu să se mai zărească pietrele, dar şi apa îngheţase şi oamenii rămâneau în case, nu mai mergea nimeni la serviciu, trenurile nu mai circulau, era un iad alb, numai eu credeam că asta trebuie să fie imaginea raiului, totul a ţinut mai mult de o săptămână, n-aş putea spune exact cât, copiii nu au sentimentul timpului, oamenii începuseră să spună şi ei poveşti, spuneau că oamenii săpau acum tuneluri în zăpadă, atât de strâmte încât, când se întîlneau, doi oameni trebuiau să se răsucească, să-şi frece burţile să poată trece mai departe.

Se spune că lupii coborâseră în oraş, că ei erau acum stăpânii oraşului, că mâncau câini, porci, vite, capre, ba chiar şi găini, raţe şi gâşte, aşa o fi fost, dar eu nu am văzut niciodată un lup mâncând o găină, lupul e lup, era mândria lui, chiar când este înfometat, poate că oamenii văzuseră vulpi, crezuseră că sunt lupi, de spaimă, spaima măreşte obiectele, oricum câinele nostru Azor intrase şi el în casă şi se tolănise lângă un pat, primise chiar un preş care acum era numai al lui, avea privirea tristă, părea înfricoşat şi el, nu lătra, am crezut că e bolnav, dar el se simţea vinovat pentru că trebuia să stea în casă, cel puţin aşa cred, devenea din ce în ce mai alb, de parcă blana lui ar fi tras ceva din culoarea zăpezii.

M-am îmbolnăvit pe neaşteptate. Culmea, nu ieşisem din casă şi totuşi răcisem. Făcusem febră mare şi l-am auzit pe tata, spunându-i îngrijorat bunicii Vera:

– Are febră mare. Mai mult, delirează…

Mă zvârcoleam în pat. Păream pus la fiert. Eram atât de fierbinte, încât aş fi topit orice aş fi ţinut în mână, o lumânare, de pildă. Capul, fruntea, păreau încinse într-o coroană de foc.

Beam băuturi ciudate, cu gust amar toate. Mi se punea termometru din oră în oră. Temperatura nu scădea, venise în câteva rânduri şi doctorul, nu spunea nimic, clătina doar din cap, era şi el îngrijorat, toţi vorbeau foarte blând cu mine, aş fi vrut să fiu cât mai mult bolnav, dar nu, aveam prea mare febră şi mi se părea că totul se clatină, se curbează, dansează, inclusiv oamenii şi ferestrele.

Nu aveam poftă de mâncare, mai ales că îmi dădeau multe lichide, unele cu un gust groaznic, extrem de amare. Mi se inversaseră gusturile, ce era dulce mi se părea amar, aşa că i-am rugat să nu-mi mai dea zahăr sau dulceaţă. Le-am spus şi de ce.

O săptămână m-am zbătut între viaţă şi moarte, bineînţeles că eu nu ştiam asta, aş fi vrut să dorm, să dorm cât mai mult, să nu mă mai trezesc decât atunci când m-aş fi vindecat, mi-au făcut şi frecţii, urlam de durere, pielea era urzicată toată, atunci am văzut, pentru prima dată în ochii tatei, lacrimi şi n-am mai urlat.

Mâinile şi picioarele mi se subţiaseră, semănau cu nişte beţe şi chiar şi tata se subţiase, părea mult mai înalt, a stat nemişcat lângă patul meu zi şi noapte timp de o săptămână, iar bunica Vera lega cu sfoară picioarele la mese, făcea acest lucru atunci când era sigură că nu o vede cineva, eu o vedeam, pentru că nu dormeam, dar, ca să-i mai liniştesc pe ai mei, stăteam cu ochii întredeschişi şi bunica credea că dorm şi atunci făcea vrăji, legând picioarele de la masă cu sfoară, numai că trebuie să faci asta când nu te vede nimeni, altfel vraja nu are putere şi eu o vedeam şi vraja nu mai avea nicio putere.

Îmi schimbau des aşternutul, într-o oră aşternutul era ud, de parcă aş fi fost o ploaie, o ploaie fierbinte, pentru că apa fumega sau aşa mi se părea mie.

Povesteam multe în delir, începeam poveşti neasemuite, descriam peisaje nemaivăzute, cu ierburi mari, semănând cu ferigi uriaşe, roşii şi albastre, printre care treceau dinozauri sau balauri din basme, unii de un verde închis, cu solzi ca cei de pe şopârle sau de pe peşti, treceau atât de aproape de mine că îmi feream faţa să nu mă zgârie cu pielea lor aspră ca şmirghelul; pe deasupra vâsleau cu aripi uriaşe, dar leneşe, păsări nemaivăzute, cu ciocul plin de dinţi şi care vorbeau între ele, aş mânca carne de om, aş mânca carne de om, mai târziu am observat cacofonia, dar atunci nu ştiam ce e asta şi apoi eram prea înspăimântat să mă mai gândesc la aşa ceva, cum sună sunetele acelea omeneşti în guşă de pasăre răpitoare şi tot atunci am scris primul meu vers, care l-a uluit pe tata, i-am spus cu glas stins: o căruţă electrică îmi cutreieră creierii, era în acele cuvinte un c scuipat şi scrâşnit şi un e ce suna a jale, o căruţă electrică îmi cutreieră creierii şi tata s-a întors spre bunica şi i-a spus: dacă nu a înnebunit atunci e ceva deosebit cu el, refuza să admită că bunica avusese dreptate, când îl avertizase că sunt un jăniu, nu eram un jăniu, eram doar un copil foarte bolnav, care nu se hotăra odată să se întoarcă la viaţă şi care vedea imagini nemaivăzute pe acest pământ şi care rostea vorbe nemaiauzite vreodată, eu vedeam acea căruţă, trecea peste un drum pietruit, mă zdruncina îngrozitor, eram întins pe scândurile căruţei şi primeam toate şocurile, căruţa alerga foarte repede, nu-mi puteam ridica deloc capul, nu vedeam deci calul, din când în când vedeam scântei albăstrui, ca de arc electric, şi atunci căruţa era electrică, numai că acea căruţă nu mergea nicăieri, ci venea spre mine trecea prin mine, se micşora e drept, se strecura între creierii mei, împărţind şi mai bine emisferele şi repetam, pentru a câta oară, o căruţă electrică îmi cutreieră creierii. Apoi m-am liniştit, eram într-un acvariu, adică într-o cameră de sticlă, cu peşti morocănoşi, frumoşi, cum nu mai văzusem până atunci, unii negri, alţii albi, alţii încercând să copieze toate culorile curcubeului, dădeam şi eu din braţe, încercam să-i imit, nu eram uimit, mi se părea firesc să fac acest lucru, să înot şi să plutesc, peşti însă mă priveau cu uimire, cu ochii lor bulbucaţi, nu ştiu dacă erau bulbucaţi de uimire sau aşa erau ei de la început, uimit am fost mult mai târziu, când am văzut un acvariu şi peşti aceia pe care îi văzusem în vis, în coşmar, în delir semănau perfect cu cei pe care îi priveam acum, numai că acum eu stăteam alături de pereţii de sticlă ai acvariului şi nu în el.

Într-o dimineasţă m-am trezit perfect sănătos, cu o foame cumplită în mine, foame care îmi tăia ca un cuţit stomacul şi mai ales intestinele.

M-am ridicat cu destulă greutate, eram îngrozitor de slab, scheletic aproape şi foarte palid, ca de ceară, de un alb uşor gălbui, aşa cum e osul bătrân sau fildeşul; bunica m-a văzut şi m-a liniştit: „Nu-i nimic, aşa se întâmplă întotdeauna când stai prea mult în pat. Patul suge.”

Între timp, zăpada se topise, ca şi cum n-ar fi fost şi, când am ieşit pentru prima oară afară din casă şi am privit dealul, am vă,zut iarba fumegând, pe parcă cineva îi dăduse foc, numai că era un foc bun, căci iarba nu se îngălbenea, nu se înnegrea, rămânea tot verde şi grasă, acoperită cu flori galbene de păpădie.

Atunci am avut şi prima amintire din afara mea: eram în grădina lui Benone, ieşisem pentru prima data singur din casă şi m-am rătăcit prin grădină. Eram foarte mic, mărarul era mai înalt decât mine şi eu m-am dus direct spre florile de castravete, frumoase, uriaşe, galbene.

Le-am cules pe toate şi le-am dus mamei, arătându-i-le cu un soi de mândrie.

Ea n-a spus nimic, le-a ascuns sau le-a aruncat, a plouat în acea după-amiază şi, când a venit Benone de la serviciu, n-a mai găsit nicio floare de castraveţi, trebuie să fi fost de vină ploaia asta acidă, că nu mai sunt ploile de altă dată, s-a consolat, negândindu-se o clipă că eu i le culesesem într-un moment de extaz estetic şi le încredinţasem mamei ca pe cuvenite ofrande.

Nevasta lui Benone era mulţumită: „Na, acum că nu mai ai castraveţi, o să bei mai puţin”. Şi a avut dreptate, căci lui Benone îi plăcea numai ţuica de casă, făcută din prunii lui, băută în pahar mic şi cu un castravete murat alături. Şi, printr-o ciudată întâmplare, în acel an nu i-au legat nici prunii…

Erau trei fraţi Popovici: Marcel, Angelica şi Virgil, născuţi în această ordine.

În acel an a lovit poliomelita. Nu ştiam exact ce era, părinţii erau îngroziţi, ne transmiteau şi nouă această groază, la acea vârstă copilul nu ştie ce este o boală şi, prin urmare, nici nu se poate apăra de ea.

Credeam sincer că poliomelita trebuie să fie un balaur cumplit, care omoară sau schilodeşte copii, de aceea nu aveam voie să ieşim din casă, auzeam mereu că a mai murit un copil, apoi altul, groparii nu mai pidideau cu săpatul gropilor, iar tâmplarii de făcut sicrie.

Tata mi-a spus, tainic şi îngrijorat: „Dacă ieşi afară, vei muri şi mie o să-mi pară foarte rău, dar n-am să pot face nimic şi cine e mort, mort rămâne.”

Ciudat, nu-mi era frică de moarte şi asta din două motive: credeam că oamenii sunt nemuritori, că moartea nu e decât o răsplată pentru oamenii care au muncit prea mult şi acum au dreptul să se odihnească, stau acolo o vreme în cimitir şi apoi se întorc frumos acasă, veseli şi odihniţi. Aşa şi scria pe cruci: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu”. Nu ştiam ce înseamnă un rob, credeam că e un bob roşu sau cam aşa ceva, nu puteam să-i întreb pe părinţi ce înseamnă fiecare cuvânt pe care îl auzeam şi atunci îmi imaginam cam ce ar fi putut să însemne.

Al doilea motiv pentru care nu mă temeam de moarte se datora faptului că auzisem că moartea nu doare şi mai ales nu doare după aceea.

Nu mă temeam de moarte, dar mă temeam de poliomelită.

Poliomelita a lovit şi familia Popovici. Pe Marcel, cel mai mare dintre fraţi. A stat o vreme prin spital, apoi, când a revenit acasă, şchipăta. Un picior devenise parcă mai scurt. Oricum, în zona tendonului lui Achile, se vedea bine muşcătura albă a poliomelitei. O muşcătură egală, acum cicatrizată, ca şi cum ar fi fost muşcat de un animal uriaş şi nu se ştie cum scăpase.

De fapt trebuie să fi fost o operaţie şi, ceea ce vedeam eu, erau urmele operaţiei, cusăturile adică.

Marcel părea nepăsător, încerca să alerge aşa cum o făceam noi, Virgil şi cu mine îndeosebi, alerga trăgându-şi cu greutate piciorul, obosea repede, dar nu zicea nimic, nu plângea şi nu se plângea de nimic.

Mai ţin minte că l-am văzut odată la sifonerie, învârtea acolo o roată mare şi de metal, vopsită în albastru, probabil pentru a se obţine o compresie, Marcel se mişca ciudat, ca un şarpe vertical, unduia din tot corpul, primea câţiva bănuţi pe care îi folosea apoi cu multă chibzuinţă sau îi păstra pentru mai târziu.

Angelica era o fată liniştită, ieşea în evidenţă doar cu cozile ei imense, înpletite în trei, de un blond ce aducea a culoarea mierii de pădure, un blond greu, nu ştiu cine o pieptăna, probabil mama sa, Angelica ne însoţea o vreme la joacă, apoi, nepăsători, eu şi Virgil o lăsam în urmă, rămânând singuri, scotocind prin gunoaie, unde descopeream adevărate comori.

Ne întrebam cum de oamenii mari puteau renunţa la asemenea comori: o râşniţă de cafea, pe care Virgil o numea Moara lui Don Chiştoc, cuţite, care trebuie să fi fost a unor piraţi vestiţi, borcane unde ţineam şopârle şi şerpi, curele de piele, uzate, dar încă funcţionale, linguri, furculiţe, cu care săpam pământul, găleţi, oale, bucăţi de sârmă, de aluminiu sau de cupru, cleşti, stropitori, bani vechi, de aramă, de nichel, de aluminiu, odată chiar un ban de argint, pantofi, pe care îi credeam pierduţi de strigoi sau de vrăjitoare, sau de pitici, atunci când semănau cu cei ai unor copii, ventuze de sticlă.

Toate comorile erau spălate, curăţate, lustruite cu nisip sau cu cenuşă şi aliniate frumos într-o pivniţă, care devenise peştera comorilor.

Toţi ne invidiau pentru aceste comori, invidia naşte pizma, pizma bârfa, bârfa trădarea, până la urmă au aflat şi părinţii care era sursa tuturor comorilor şi ne-au interzis să ne mai ducem la gunoaie, pentru că îi făceam de râs, dar noi n-am prea ţinut cont de această interdicţie, căutam în continuare comori, numai că acum nu le arătam nimănui, doar Angelicăi, care era un înger şi care nu ne-ar fi trădat niciodată.

Virgil a fost cel mai bun prieten al meu, o umbră fidelă, un ecou, cel care mă aproba întotdeauna, cel care lua adesea iniţiativa, cel care părea că înţelege altfel lucrurile decât noi ceilalţi. Era mai mic decât mine cu aproape un an, dar părea mai mare cu vreo doi.

Împlineam şase ani, era vara, început de august, când familia Popovici s-a mutat la Sibiu, despărţirea pentru mine a fost tragică, n-am vorbit cu nimeni vreo trei zile, mă tot întrebam de ce au trebuit să se mute, când era atât de bine aici, tata mi-a spus, încercând să mă liniştească: „Nu-i nimic, o să vă mai vedeţi voi, ai să vezi.”

N-am văzut nimic, pentru că nu ne-am mai revăzut niciodată. Odată cu Virgil am pierdut şi ceva din copilăria mea, nu ştiam ce, nu puteam spune ce, dar oftam, „ca un om mare”, din când în când.

Ceilalţi copii nu m-au mai impresionat, se întâmpla un fapt curios, nimeni nu mai era de vârsta mea, erau cu doi sau trei ani mai mici sau mai mari, iar la această vârstă un singur an contează enorm.

Există o vârstă specială a omului, unică, plasată undeva între trei şi vreo şase ani, când el, copilul, se întâlneşte, se ciocneşte cu cuvântul.

Atunci copilul gândeşte etimologic şi analogic, face legături doar de el ştiute, imaginate, posibile, construieşte adevărate castele pe nisip, pornind de la ceea ce ştie, supunând, până la urmă, universul real şi cel virtual al cuvintelor, gândirii şi simţirii sale. Aşa mi s-a întâmplat cu cuvântul „mască” pe care l-am asociat imediat cuvântului „iască”.

Ştiam că „iască” înseamnă o iarbă foarte uscată, care se aprinde foarte uşor cu un amnar. Aflasem asta dintr-un basm. „Mască” trebuia să vină de la iască pentru că, de obicei, masca reprezenta un personaj cu o barbă lungă, făcută din câlţi sau din iască. Totul părea simplu, cuvintele cântau, se logodeau între ele prin rime, nimic nu era întâmplător.

Dar cu masca m-am întâlnit întâi, pe când aveam vreo şapte ani. Cineva găsise un depozit cu măşti de gaze, rămase probabil din timpul războiului. Le-am tras pe cap, măştile aveau ochelari de sticlă, puteai vedea lumea, dar n-o puteai auzi, eram nişte extratereştri; în loc de bărbie aveam montate rezervele cu cărbune activ, cărbune ce amintea de seminţele de flori, atunci când deschideai cutia verde, ce semăna cu o cutie de conservă, doar că avea un filet.

Nu prea puteai respira, trebuia să dai drumul la o supapă ce aducea perfect cu o limbă, doar că era de cauciuc. Cu măştile de gaze speriam fetele, până când acestea ne-au pârât părinţilor şi măştile au dispărut, aşa cum a dispărut şi războiul: brusc, într-o zi, ca şi cum n-ar fi fost.

Într-o zi am găsit la gunoi o trusă de pictură: câteva pensule, o paletă şi tuburi de vopsea, pe jumătate goale.

Nu ştiu a cui fusese trusa: poate că un pictor ratat se înfuriase pe uneltele sale şi hotărâse să o rupă cu arta.

Poate că plecase din cartier şi nu luase cu el decât ceea ce considera că era necesar să ia.

Oricum, Virgil ne-a amintit de indieni, de indienii din America şi din Brazilia, cei care îşi vopseau faţa. Aşa că ne-am vopsit şi noi feţele, crezându-ne indieni, acoperindu-ne cu măşti ciudate, pictate direct pe piele.

Fiecare şi-a pictat masca sa, folosindu-se doar de un ciob de oglindă. Folosisem mult roşul, negrul şi albul, mai puţin galbenul şi violetul, aproape deloc albastrul sau verdele.

Ne-am jucat o după-amiază întreagă, cântând, dansând, mimând, agitând beţele lungi de alun drept suliţe, luptând cu vrăjmaşii tribului.

Nu ştiam mare lucru despre indieni, nu erau pe atunci (sau nu le văzuserăm noi) filme cu indieni, artistice, etnografico-ştiinţifice sau măcar supraproducţii made in Hollywood.

Tot ce descoperisem în materie era o carte din colecţia din pod a tatei, intitulată parcă „Aventuri la Matto Grosso” şi care avea câteva imagini cu indieni vopsiţi (m-au impresionat însă mai mult buzele şi nasurile indienilor străpunse de beţigaşe subţiri).

Ceea ce m-a frapat puternic, ceva mai târziu, a fost faptul că picturile noastre, măştile noastre pictate direct pe piele, pe care le ţin bine minte şi acum, aduceau mult cu cele ale indienilor, semn că există un fond de imagini şi de semne comun tuturor seminţiilor.

Nu ştiam dacă masca ascunde sau dacă, dimpotrivă, accentueză o personalitate, un temperament, un individ.

Ne-a trebuit ore întregi să ne demascăm, să ne demachiem: vopseaua se ducea greu, a trebuit să ne dăm cu petrol, ba chiar să ne frecăm cu cărămidă, până să scăpăm de culori.

Aşa că n-am mai repetat experienţa, care s-a dovedit prea dureroasă pentru noi. Apoi am început să facem şi noi măşti, cojind un arbore ciudat, cenuşiu, cu o coajă destul de groasă, dar extrem de uşor de desprins de pe tulpină. Nu ştiu cum se numea copacul, l-am întâlnit peste ani în Cişmigiu, dar am crezut atunci că şi copacii năpâresc, precum şerpii.

Cu multă răbdare, ne-am pictat măştile (nu semăna una cu alta), pe care le-am pus pe un raft, sus, în şopronul secret, uitat de adulţi, locul nostru de întâlnire şi de sfat.

Le-am ţinut multă vreme acolo, ca semn al prezenţei permanente în colibă a fiecăruia dintre noi. Am descoperit apoi, ca din întâmplare, biserica.

Intram în biserici tăcuţi, respectoşi, fără ca cineva să ne întrebe ce căutăm acolo. Dimpotrivă, eram însoţiţi de zâmbetele subţiri ale adulţilor, de clătinările aprobative din cap ale femeilor.

Intram în biserici ortodoxe, catolice, luterane, unitariene, greco-catolice.

Căutam micile statui înfăţişându-l pe Iisus sau pe Fecioara Maria sau icoane. Mai rar, când aveam timp, ascultam muzica de orgă sau vreun cor.

„Icoanele sunt măştile lui Dumnezeu”- decretase sentenţios Virgil şi am crezut multă vreme că aşa şi era.

Am părăsit aceste măşti pictate pentru altele, mai subtile, pe care le-am găsit doar în cărţi. Era vorba de preschimbări de oameni în flori sau în animale, în copaci sau în stânci. De metamorfoze. (Cuvânt prea greu de reţinut pentru mine, atunci). Motanul încălţat era un cap de serie. Au urmat zmei, luând chipul lui Făt-Frumos, zmeoaice preschimbate în zâne sau în fete de împărat, feciori de împărat metamorfozaţi în lebede. Sau Feţi-Frumoşi care erau ziua porci sau broaşte, iar noaptea redeveneau oameni, flăcăi chipeşi.

Mai erau şi cazuri mai complicate, cu djini sau cu fantome; nu înţelegeam ce este o personificare şi, atunci când am citit Fram, ursul polar, am fost convins că Fram nu este un urs, ci un om îmbrăcat în piele de urs.

Pentru că Fram gândea şi acţiona ca un om şi, atunci când se desparte de Zgăibărici, acesta rămânând pe banchiză, neputincios, dar sălbatic, fiară, am plâns cu lacrimile în bărbie. Lecturile mele preferate erau Miturile Greciei antice, O mie şi una de nopţi, Biblia, Poveştile lui Andersen, Creangă sau Fraţii Grimm.

Nu mi se păreau deosebite unele de altele, păreau scrise de acelaşi om, povestite de acelaşi povestitor, semn că lumea are, prin basm, o reală unitate.

Mă mai împiedicam de cuvinte (cum să citească (şi să reţină!) un copil numele de familie a lui Nils (Holgersson) din minunata carte a Selmei Lagerlöf?), dar treceam mai departe.

Uneori mi se întâmplau lucruri amuzante: la o întrebare, pusă orgolios de tata, în faţa unor musafiri la masă („să vedeţi ce băiat deştept am şi câte lucruri ştie la vârsta lui” – cam asta spunea privirea lui încrezătoare şi suficientă), i-am răspuns fără ezitare tatei că „podul de peste Dunăre din timpul războiului dintre Traian şi Decebal a fost construit de… Apolson din Damască!” Tata s-a înecat subit, a fost cuprins de o tusă sălbatică, cucoanele s-au speriat, i-au sărit imediat în ajutor; răspunsul meu a fost uitat, iar eu am scăpat fără vreun reproş măcar. Mai târziu, amintindu-mi incidentul, am găsit răspunsul la răspuns. Eram pe atunci în plin război rece cu americanii, poetele românce se adresau direct Americii, multe nume americane se terminau în „son”, iar eu aveam o ureche sensibilă la sunetele (şi vorbele!) din jur.

Cât despre „Damască”, trebuie că m-am gândit la pânza cu acelaşi nume sau poate la mască, pentru că, repet, la acea vârstă nu auzeam doar un cuvânt, ci mai multe, fiecare cuvânt cerând altele, într-un roi rimat: damască, mască, cască, iască, trăiască, pască.

Aşa că s-ar fi putut ca Apolson din Damască să fi construit şi el un pod peste Dunăre. Cine poate să-mi spună, cu precizie, documentat, câţi nu au durat peste Dunăre vreun pod?

(va urma)

Lucian Strochi