…Pădurea e aproape de casa noastră, la nici cinci sute de metri, undeva în dreapta, cum urcai drumul. O pădure amestecată, cu fagi cenuşii, cu pini leneşi şi încăpăţânaţi, dacă vroiai să rupi o creangă, munceai din greu, ajutându-te de tot corpul şi te mai şi murdăreai şi te încleiai cu răşină; cu molizi tăcuţi şi înalţi, cu arini negri, cu sălcii nepieptănate (pădurea ocupă două dealuri: prin vale, prin mijlocul ei, trece un pârâu vesel, niciodată secat), cu câţiva stejari tineri.

La marginea pădurii, în pâlcuri, mesteceni, ţâşnind ca flăcări albe, apăraţi de rugi de zmeură şi de mure, cu fragi rubinii, minusculi, la picioarele lor.

În mijlocul pădurii apăruse o mlaştină, totdeauna fumegând, bolborosind, limpezindu-se curios, într-o baltă, verde doar pe margini.

Mâlul era albastru-negru, gras, mirosind a frunze veştede. Un rai al salamandrelor, al tritonilor, al şopârlelor verzi.

Singurul şarpe pe care îl găseam era anguis fragilis, şarpele de sticlă, de fapt o şopârlă fără piciore, o râmă ceva mai mare. Am prins câţiva şerpi de sticlă şi i-am adus acasă.

Îi puneam în borcane cu tifon la gură, să respire. Îi priveam fascinat, o zi-două, apoi le dădeam drumul în grădină.

Odată s-a întâmplat un lucru amuzant: un şarpe părăsea grădina, vroia să se retragă spre pădure probabil, tocmai traversa mica alee asfaltată din faţa casei, când l-a zărit cocoşul.

Aveam un cocoş bătrân, uriaş, roşcovan, greu, deşela găinile, arţăgos, îi ştiau de frică nu doar găinile, dar şi gâştele şi chiar câinele.

Cocoşul s-a repezit la şarpe. Numai că şarpele nu era o râmă nevolnică. Se unduia, rapid şi elegant, aproape ironic, lăsându-l total descumpănit pe regele ogrăzii.

Acesta încerca zadarnic să-l lovească cu ciocul, se repezea năprasnic spre trupul acela perfect, unduitor şi fascinant, dar nimerea invariabil cu pliscul în ciment.

Umilit şi îndârjit, complet năucit de o asemenea râmă, nemaiîntâlnit de agilă, cocoşul îşi pierduse parcă minţile, comportându-se bizar, de parcă ar fi fost îmbătat cu rom: dădea din aripi, lansa în aer sunete sparte, de parcă îşi pierduse vocea, sărea în sus cu ambele picioare, ca şi cum cineva ar fi dat, pe neaşteptate, sub el, cu apă.

Scena nu era urmărită doar de mine: găinile, câinele, o pisică, gâştele – urmăream cu toţii, cu o neascunsă satisfacţie, o luptă inegală, un fel de box cu umbra, o luptă între un David şi un Goliath, din care cel slab, dar agil, nu avea cum să nu câştige.

Final a fost previzibil: şarpele s-a refugiat, elegant, fără grabă, între stinghiile gardului care ne despărţea de vecin, dispărând în bălării. Cocoşul a sfârşit jalnic, răsturnat pe spate, cu răşchitoarele agitându-le ridicol prin aer, cotcodăcind ca o cloşcă rămasă fără pui.

Dacă orătăniile ar fi putut râde, cu siguranţă că atunci ar fi râs în hohote. Abia după ce şarpele a dispărut, ridicîndu-mi capul, am văzut că şi tata urmărise scena, cel puţin în ultima ei parte. Mi-a spus, aproape tainic:

„Încearcă să înveţi câte ceva din fiecare întâmplare. Ce-ţi spune scena asta? Ce morală, ce tâlc are?”

M-am gândit puţin, apoi i-am răspuns:

„Cred că trebuie să înţeleg că nu întotdeauna cel mai puternic câştigă”.

Tata a fost mulţumit cu răspunsul doar pe jumătate:

„Ai dreptate. Dar mai e ceva: să nu te iei niciodată după aparenţe. Să nu crezi în forme. Iar dacă vreodată eşti în dificultate, procedează ca şarpele: crează iluzii, du-ţi adversarul pe o pistă falsă; pune-i capcane. Şi încă un lucru: şarpele a fugit, dar el e adevăratul câştigător, învingător. A scăpat cu viaţă, nerănit. Ceea ce e cel mai important lucru pentru el. E bine să fii mândru, să ai onoare, dar, uneori, mândria şi onoarea se transformă în trufie. Iar trufia este unul din păcatele pedepsite şi de Dumnezeu. Să nu fii niciodată trufaş, fiule.”

Par curioase poate unora asemenea discuţii între un tată ironic, adesea distant, şi fiul aflat mai mult la vârsta jocului, decât la cea a întrebărilor sau a dialogului. Desigur, nu înţelegeam multe. Erau lucruri prea subtile pentru mine, nu ştiam de multe ori anumite cuvinte. Nu prindeam tâlcul unei afirmaţii, al unei parabole, al unei întâmplări.

Dar tata nu se descuraja, nu renunţa:

„Ştiu că nu poţi să înţelegi asta acum. Vei înţelege, ce-ţi spun eu acum, mai târziu. Ai o memorie bună şi, când vei avea nevoie de acest adevăr, îl vei găsi, fără îndoială.”

Avea dreptate. Taţii au întotdeauna dreptate. Şi atunci când nu au. Am reţinut o idee, aproape o butadă. Eram de Crăciun. Tata mă cheamă şi mă întreabă:

„Fiule, vrei să fii fericit?”

M-am gândit că mi-a cumpărat ceva, un lucru care mi-ar fi făcut mare plăcere. Ce să fie? O jucărie mecanică, o carte, un diafilm, un pungă cu bomboane, o pereche de pantofi, o cămaşă, un briceag? Putea fi orice.

„Da, vreau să fiu fericit!”

„Vrei să fii fericit toată viaţa?”

Am încuviinţat, dând din cap. Cine nu ar vrea să fie fericit? Ce vroia, de fapt, tata?

„Da, aş vrea să fiu fericit toată viaţa…”

„Atunci am să-ţi dau un sfat. Ori de câte ori vei sta cu cineva de vorbă, oricât de modest ţi se va părea acel om, să te gândeşti, să fii convins că cel din faţa ta îţi este măcar cu ceva superior. Dacă faci asta, dacă înţelegi acest lucru, atunci vei fi fericit.”

Atunci am dat din umeri, puţin contrariat de una din rarele -totuşi!- bizarerii ale tatălui meu. Acum nu mai dau din umeri. Asta nu înseamnă că am fost toată viaţa fericit.

…Ajunsesem la un timp al cărţilor. Nu aveam pentru ele un sentiment anume, nu aveam cum să înţeleg importanţa scrisului şi a cititului şi, implicit, a cărţii.

Lucrurile eram mult mai simple: cartea reprezenta pentru mine un obiect, nu cu mult diferit de o cutie cu cuburi sau un tren de tablă vopsit meşteşugit.

Atâta doar că o carte îţi permitea să vezi şi ceea ce nu se vedea în realitate, te transporta în ţinuturi dintre cele mai îndepărtate, uneori pe celălalt tărâm.

Multă vreme n-am ştiu că o carte este scrisă, că are un autor, scriitorul adică. Vedeam, bineînţeles, un nume scris pe copertă, dar credeam că este al proprietarului cărţii, al celui ce deţinuse primul acea carte.

Apoi am înţeles că orice carte are cel puţin un autor, că o carte este scrisă de un scriitor.

Autorii, scriitorii îmi impuneau un respect teribil, în primul rând pentru arta lor de a scrie atât de frumos, de precis, fără vreo greşeală, literele : credeam că literele culese, tipărite erau scrise cu mâna de autor, că scriitorul nu scrie decât o singură carte (adică un exemplar), că doar eu aveam acea carte.

Apoi, scriitorii erau teribil de inteligenţi, de deştepţi, de ştiutori.

Ei ştiau ce gândesc oamenii, plantele şi animalele. Pătrundeau în gândurile ascunse ale oamenilor, în visele lor, în somnul lor, în patul lor, în casele lor.

Nimeni nu putea scăpa de un scriitor. El ştia totul, vedea totul, auzea totul.

Mai târziu am înţeles că, atunci când nu făcea asta, putea construi lumi noi, care erau numai ale lui, care nu existau până la el.

Prin urmare, un scriitor era un Dumnezeu, sau invers, Dumnezeu era un scriitor care scrisese o Carte a Cărţilor, Biblia adică.

Am descoperit în pod şi o carte care m-a impresionat foarte mult. Se numea Renaşterea şi era plină cu imagini reprezentând oameni goi, îndeosebi femei. Am citit câte ceva din ea, despre doi tineri care se iubesc, sunt prinşi, iar bărbatul este castrat. (Probabil că nefericitul era Abelard, nu mai ştiu).

Termenul îmi era total necunoscut şi am crezut la început că bărbatul era trimis să lupte alături de Castro, liderul cuban. Apoi mi-am amintit că romanii construiau castre şi probabil vinovatul fusese închis într-un asemenea castru. Dar, pentru că nu eram prea sigur că aşa stăteau lucrurile, l-am întrebat pe tata, tot la masă: „Tată, ce înseamnă „castrat” ?”

Tata m-a privit uimit o clipă, apoi mi-a răspuns firesc, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva banal:

„Castrat e un bărbat care şi-a pierdut bărbăţia !”

Aş fi vrut să-l întreb ce înseamnă asta, dar n-am mai avut curaj. Fusesem şi eu castrat de răspunsul tatei.

A continuat tot el:

„Dar unde ai auzit tu cuvântul ăsta?”

„Nu l-am auzit, l-am întâlnit într-o carte.”

„Ce carte?”

Am coborât ruşinat capul.

„Am găsit în pod o carte cu prostii.”

(Credeam, mi se sugerase că tot ce este legat într-un fel de sex, de sâni goi, de trup gol e o prostie ).

„Ce carte?”

„O carte despre naşteri. Se cheamă renaşterea.”

Tata a zâmbit, nu m-a certat de ce citesc eu asemenea cărţi, dar cartea despre renaştere a dispărut a doua zi, nu se ştie cum şi mai ales unde.

Şi iarăşi mă podidesc amintirile şi simt că plâng, numai că plânsul mi se opreşte undeva în gât, nu ajunge la ochi, să se vadă.

Părinţii lui Virgil plecau primii la serviciu, pe la patru, cu noaptea-n cap. Virgil profita de asta şi era primul care ajungea la groapa de gunoaie (noi îi spuneam groapa cu comori).

Oamenii duceau gunoiul în general seara, ferindu-se de privirile vecinilor. Aşa că Virgil putea să aleagă dis-de-dimineaţă, nestingherit, tot ce îl interesa.

Avea, e drept şi multă imaginaţie, ştiind ce să facă mai departe cu fiecare lucru găsit: o farfurie spartă, o râşniţă de piper stricată, o geantă veche şi roasă, o pereche de pantaloni rupţi, o pereche de pantofi scâlciaţi, o păpuşă fără cap sau fără haine, un braţ rupt de scaun, o cutie de tablă.

Braţul rupt de scaun devenea rostul unei corăbii, cutia de tablă ascundea comorile piraţilor, perechea de pantaloni îi aparţinuse celebrului Tim, pe jumătate haiduc, pe jumătate pirat, pantofii scâlciaţi – unui explorator celebru, geanta veche – unui mag, unui mesager, unui poştaş fermecat, unui vrăjitor care îşi ţinea în ea vânturile, soarele şi luna, apele pământului sau pădurile. Ciobul de farfurie devenea un obiect de preţ, o nestemată, sau, după caz, o amintire din lună sau colţul unui balaur.

Dar cel mai mult ne bucurau păpuşile. Cu o simplă ladă… (de zestre!) drept scenă, cu o perdea prinsă de o sfoară (şi aceasta legată între doi copaci) drept cortină, Virgil improviza, ne făcea să trăim, cu gura căscată şi cu sufletul la gură, aventurile lui Păcală şi Tândală, ale lui Vasilache, Arlechino sau Pinocchio, ale Colombinei sau Mărioarei. Păpuşile păreau vii, aveau voci piţigăiate, se certau cel mai adesea, se împăcau apoi, vorbeau repede, povesteau lucruri nemaiauzite.

Vreme de vreo doi ani, în fiecare după-amiază, Virgil ne-a oferit un spectacol în livada popii.

Deşi năzuroşi la început, copii plecau până la urmă mulţumiţi (deşi, în timpul spectacolului nu ezitau să vocifereze sau să fluiere), nepărându-le rău după bănuţul de nichel pe care erau obligaţi să i-l dea lui Virgil la „intrare”.

Preţul pentru spectacol era însă extrem de mic, cam cât două cutii de chibrituri.

Virgil lua totuşi bani pentru că avea nevoie de vopsele, de hârtie, de pânză, de lumânări sau de baterii. Pentru el îşi oprea doar …contravaloarea unei prăjituri.

Toţi credeau că Virgil va ajunge actor. N-a ajuns.

A devenit impiegat de mişcare, într-o staţie din Ardeal, neînsemnată, ceva mai mare decât o haltă, o staţie în care nu opreau nici măcar toate personalele, nu i-am ştiut niciodată numele. (Poate că nici nu era impiegat de mişcare, ci doar cantonier sau cam aşa ceva), dar aşa spunea despre el maică-sa, că era impiegat de mişcare.

(va urma)

Lucian Strochi