…Trăiam într-o zonă de munte. La vreo două ore de mers cu piciorul, pe jos, numai urcuş, ajungeai la două mii de metri.

Din cauza climei, nu se poate face deloc agricultură. Rezistă merii şi prunii, mai rar cireşii şi perii. Caişii, gutuii, nucii – nu-i întâlneşti decât întâmplător.

Dintre legume, se cultivă doar ceapa şi ceva verdeţuri, poate ridichile. Nici vorbă de roşii, vinete, ardei sau cartofi. Viţa de vie nu rodeşte niciodată, e la fel de exotică precum palmierul. Grâul, secara, orzul, ovăzul – le vezi doar departe, la peste 30 de kilometri, la şes. Porumbul, da, dar nu pentru boabe. Prin porumb, ca nişte ţestoase galben-oranj, dovlecii. Unii porceşti, alţii buni de mâncat.

Toamna, scobeam dovlecii uriaşi, mai mari ca un cap de om, după ce le luam scalpul, cu o mişcare hotărâtă, cu cuţitul mare de bucătărie. Apoi scobeam ochii, tăiam gura, încrustam nasul.

Înfigeam tigva într-un par. În tigvă puneam o lumânare aprinsă.

Ieşeam aşa pe stradă, noaptea. Dovlecii păreau vii, capete de strigoi.

Fetele ţipau speriate, spre încântarea noastră.

Nimeni nu ne zicea însă nimic, semn că erau de acord cu „defilarea” noastră.

Totul dura trei zile. Fetele ţipau speriate, dar nu rămâneau închise în casă.

Poate că ţipau doar aşa, ca să ne facă nouă plăcere.

La asta nu ne gândeam atunci, ne-am gândit mult mai târziu, pe când încercam (încercare zadarnică!) să desluşim „eternul feminin”.

Vorba cuiva, uşor adaptată: fetele nu credeau în fantome, dar se temeau de ele. Fantome, spiriduşi, draci, spirite ale morţilor, vârcolaci: aveai de unde alege. (Răul e mai bine analizat, nuanţat şi diferenţat decât binele).

Strada era a noastră trei zile şi trei nopţi. Atât. Nimeni nu putea spune cine stabilise regula. Regula jocului.

Trei zile dura spectacolul. Un fel de carnaval de periferie. Un carnaval doar al copiilor.

Ne urcam pe picioroage, pe catalige. Eram gralatori versaţi, aproape profesionişti. Nu cădea nici unul. Mai greu era cu oprirea, dar găsisem un loc bun şi pentru această operaţie: zidul unei case începute şi neterminate, având la temelie un strat gros de nisip. Care amortiza căderea (sau aterizarea).

Apoi alte jocuri ale spaimei: aprindeam un chibrit, îl lăsam să ardă puţin, apoi îl puneam în gură. Rânjeam, dezvelindu-ne dinţii, gingiile. Din cauza jarului de lemn, dinţii deveneau roz, aproape fosforescenţi. Totul nu dura decât câteva clipe, dar rezultatul era convingător: ţipete de spaimă şi de încântare.

Noaptea era a noastră, a băieţilor.

Ziua aparţinea, tot printr-o lege nescrisă, fetelor. Ne propuneau alte jocuri, cum erau „Grădina mea” sau altele, cu nume de flori, un fel de dicţionar oral horticol: „Eşti o floare / eşti un crin / eşti parfumul cel mai fin / şi ca semn că te iubesc / colo jos mă iscălesc.”

Şi se iscălea cu vârful pantofului, iar tu trebuia să ghiceşti cuvântul sugerat, pictat, scris pe nisip sau doar în aer. (Poezia era una de album, ajunsă, curios, în folclorul copiilor). Sau: „Am o floare / mirositoare / cum se numeşte / acea floare / mirositoare? /

Trebuia să te gândeşti la flori exotice sau mai puţin cunoscute, pentru a rămâne cât mai mult în joc.

Fetele ne propuneam şi alte jocuri, unele chiar cu tentă războinică, gen: „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” (cel puţin prin… imperativ).

Piesa de rezistenţă rămânea „Podul de piatră”, o variantă „lilială” a mitului potopului, la noi neexistând posibilitatea unui potop, ci, cel mult, a unei inundaţii (eram la munte!): „Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul pe râu în jos / Altul mai trainic şi mai frumos.”

Mitul potopului, completat de cel al Meşterului Manole. Interesant, nu?

Cântecele şi textele erau uluitoare, „atacând” absurdul sau chiar civilizaţia urbană: „Pe o bancă cristalină / un căţel în pijama / tot cânta din mandolină / Miky nu te supăra / să vă spun să vă spun / fără apă şi săpun / fără zahăr tos / alta mai frumos / două babe tinerele / mâncau pâine cu pilaf / se scobeau între măsele / cu doi stâlpi de telegraf / un ţântar la patinaj / a căzut la un viraj / şi-a rupt mâna şi-un picior / şi-a rămas de-un dinte chior” sau „Pe capul nostru trece un tramvai / la ce staţie se opreşte acest tramvai?” (Sunt convins că, pe atunci, niciun copil din Calvaria, dintre cei care se jucau şi cântau „numărătoarea”, nu văzuse în realitate… un tramvai!).

Se construia mult în jurul nostru. Când am văzut ridicându-se primul bloc, am exclamat surprins: „Ce casă mare? A cui o fi oare?” Tata mi-a răspuns aproape mecanic, lucra la ceva şi se vede că îl deranjasem: „A cui să fie? A statului.”

Am amuţit. Statul ăsta trebuie să fie un om foarte bogat, dacă putea să-şi construiască o asemenea casă. Era un palat cu multe odăi, puse una peste alta.

Le vedeam pe toate, pentru că se puneau întâi nişte stâlpi, apoi veneau macaralele cu duceau pereţi întregi de beton, oamenii le potriveau, sudau fierul dintre ele şi într-o zi mai era gata o cameră.

Casa uriaşă era înconjurată de schele de fier, de fapt nişte ţevi cu o gaură la un capăt şi deschise la celălalt capăt.

Am furat câteva ţevi din acelea, cineva spusese că sunt tunuri şi le-am cărat până sus pe deal.

Puneam carbid în ele, peste carbid turnam apă, aşteptam un timp, apoi strecuram flacăra unui chibrit prin gaura de la capăt, după ce acoperisem celălalt capăt cu o cutie de conservă goală.

Ţeava bubuia grozav, scotea flăcări chiar şi cutia de conserve zbura cât colo, la vreo zece paşi poate.

Începusem războiul cu particularii de deasupra noastră, care, într-o zi, prinseseră câţiva colonişti şi-i mânjiseră cu catran.

Într-o noapte ne-am răzbunat: tunurile au bătut noaptea, până când au urcat spre dealul Institutului oameni cu făclii. O vreme femeile crezuseră că a reînceput războiul, îşi frângeau mâinile, ţipau.

Le-au liniştit bărbaţii, nu e război ca un are cine să ne atace, căci „URSS / bastion al păcii e”, iar americanii sau nemţii erau prea departe de noi şi în plus oraşul nostru nu era la graniţă, ci chiar în centrul ţării, aşa că, dacă ar fi fost război, s-ar fi anunţat la radio, ar fi scris în „Scânteia”.

Am dispărut, trăgând cu noi ţevile de tun, căci nu trebuia să rămână în mâinile duşmanilor.

S-a făcut ceva zarvă, au urcat pe dealuri şi miliţeni cu uniformele lor albastre, pe care îi vedeam bine de departe, agitându-se fără rost, caraghios.

Eu participasem la atac doar ca observator, eram prea mic pentru a târî după mine o cogeamite ţeavă. Prea mic pentru a mă bucura de victorie, prea mic pentru a şti tot ce s-a mai întâmplat cu acea diversiune, dar copii mai mari au fost întrebaţi ce şi cum şi de ce; până la urmă toată lumea a înţeles că era vorba de o copilărie, nimic politic, doar muncitorii neglijenţi au fost atenţionaţi să aibă grijă de ţevi, că sunt ale statului şi să pună pază, să nu mai dispară nimic de pe şantier.

Cu ungurii ne înţelegeam bine, chiar dacă foloseam alte cuvinte: noi spuneam cutie de conserve, ei spuneau badog, noi spuneam hoţ, ei – tolvoi, noi spuneam înainte, ei – eliore, noi spunea dig, ei – dugaş, noi spuneam trage, ei – rughiolt, noi – săru’ mâna, ei – ciocolom, noi – film, ei – mozi sau mozibo, noi – gulie, ei – caralabă.

Nu înţelegeam de ce spun ei aşa la unele lucruri, nu înţelegeam că vorbeasc altă limbă, pentru că multe cuvinte ne erau comune.

Casa lui Statu nu era încă gata, când ne-am dus să ne facem buzdugane din smoală.

Oamenii topeau smoala şi o puneau pe acoperiş, era multă într-un fel de ladă de metal, cubică, de vreo doi metri pe laturi, sub ladă ardea tot timpul focul, copii vârau un băţ în smoala topită şi îl răsuceau, îl scoteau puţin afară, cât să se întărască smoală, apoi în băgau din nou în ladă, răsuceau din noi băţul, iar buzduganul creştea mereu, tot mai mare şi mai rotund şi, dacă înfigeau în smoală întărită câteva cuie, aveai chiar un buzdugan adevărat.

Vroiam şi eu un asemenea buzdugan şi îi bâzâiam să-mi facă şi mie unul şi până la urmă mi-au făcut unul, numai că scoţând prea repede smoala, aceasta mi s-a lipit de picior.

Purtam ciorapi gri, mercelizaţi, aşa că n-am simţit de la început durerea, cineva vărsase acea smoală fierbinte desupra genunchiului meu drept, eu urlam de durere, a venit un muncitor de la Casă şi a înţeles repede ce s-a întâmplat, a adus imediat o caldare cu apă rece ca gheaţa sau aşa mi s-a părut mie, şi a aruncat-o peste piciorul meu, smoala s-a întărit imediat şi parcă s-a mai potilit şi durerea.

Apoi omul, aspru, încruntat credeam că o să mă bată, că ce căutam eu acolo, că puteam să mă nenorocesc, dar el n-a zis întâi nimica, apoi, cu o voce neobişnuit de blândă, mi-a spus că şi el are copil, că şi băiatul lui a păţit aşa ceva şi că trebuia să-mi scoată ciorapul, că o să mă doară puţin, dar, după asta, o să fie bine, mi-a rulat cu multă grijă ciorapul, eram prea curios încât uitasem de durere, mi-a spus să merg liniştit acasă, m-a întrebat de mamă şi de bunică şi eu i-am spus că nu mai am mamă, numai bunica şi atunci el a clătinat întristat din cap, adică bine, atunci spune-i să spele ciorapul sau mai bine să-l arunce, şi bunica aşa a şi făcut şi mi-a dat alţi ciorapi şi tata n-a aflat nimic despre această poveste, peste câtva timp a văzut cicatricea de pe picior şi eu i-am spus că îmi apăruse cu vreo două săptămâni în urmă, probabil mă muşcase ceva în iarbă, vreo rădaşcă sau vreun păianjen şi tata a zâmbit frumos, bravo, eşti curajos, dacă nu te-ai plâns de asta, dar, dacă ar fi ştiut ce s-a întâmplat, nu cred că ar mai fi zâmbit atât de frumos.

Mai târziu, când am aflat că în iad fierb mereu cazane cu smoală şi în ele se răsucesc, se zvârcolesc şi urlă de durere păcătoşii, mi-am propus să nu ajung în iad, să fiu cuminte, să nu mint, ceea ce era extrem de greu, dar, vreo jumătate de an, nu am mai spus nicio minciună, apoi am văzut că şi oamenii mari mint şi nu se tem de iad, aşa că am ajuns la concluzia că minciuna nu e un păcat aşa de mare, mai ales atunci când minţi ca să te aperi.

Locuiam în Calvaria. Numele cartierului era ciudat, te ducea imediat cu gândul la „calvar”, la chinuri îndelung suferite; nu era chiar aşa, oamenii de aici, majoritatea ceferişti, dar şi lucrători la uzină, pensionari, doi măcelari, o moaşă, un preot, un zidar, un învăţător, vreo trei funcţionari mărunţi, erau, nici mai bogaţi, dar nici mai săraci decât ceilalţi, din colonie sau din centru. (Mult mai târziu, studiind o hartă a Budapestei, am întâlnit acolo numele de „Calvaria”. S-ar putea ca numele cartierului să fi venit de acolo; la început, în locuinţele societăţii, locuiau mulţi unguri care lucrau la căile ferate, locuinţe-vagon, „tip”, cu trei gospodării pe o parte, având în spate, în oglindă, alte trei gospodării, compuse fiecare dintr-o cameră de dormit şi o bucătărie, un beci şi un pod lung, comun.

Alţii spuneau că numele vine de la „Cavaleria”, de la caii ar fi fost adăpostiţi ani de-a rândul la baza dealului, un fel de grajduri deschise sau de la „Calcaria” de la dealul de calcar din capătul străzii. Cine ştie.)

(va urma)

Lucian Strochi