Cine priveşte harta istorică (şi ilustrată) a Moldovei, va remarca o necesară şi bine gândită simetrie: pe malurile Nistrului, spre est, se vor înşirui, într-un complicat şi eficient sistem defensiv, cetăţile de apărare ale Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, piedică majoră în calea năvălitorilor de tot felul, dar, în primul rând, a turcilor şi tătarilor.

Spre vest, se va ridica, vreme de secole, un alt brâu de apărare, dar nu împotriva oştilor păgâne, ci întru apărarea credinţei acestui neam: mănăstirile, sihăstriile şi schiturile Neamţului, vechi şi nestinse candele ale religiei ortodoxe, având ca topos tutelar muntele sacru şi sfânt al tuturor românilor, Ceahlăul.

S-au ridicat aşadar, la poale de Ceahlău, Sihăstria lui Dragoş, Sihăstria Ceahlăului, Schitul Cerebuc, Sihăstria Poienile, Schitul lui Silvestru, Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia, Schitul Călugăreni, Schitişorul, Schitul de maici din Răpciune, Schitul Casiana din Secu, tot de maici, Mănăstirea Hangu, Schitul din Ponoare.

Dar cele care strălucesc şi acum, după atâtea veacuri, rămân Mănăstirea Secu, cea mai importantă mănăstire a Ceahlăului, mănăstirea Sihăstria, Schitul Sihla şi, mai departe, Agapia şi Văratecul, nestemate ale credinţei, artei şi spiritualităţii româneşti din această vatră moldavă.

Alături de păstori, de agricultori, de vânători, călugării au fost realităţi perene ale acestor meleaguri, o particularitate nemaiîntâlnită în alte locuri, în alţi munţi.

La mănăstirea Secu se poate ajunge dinspre Ceahlău, de la Poiana Largului, dinspre viaduct, prin Pătru Vodă sau, mai lesnicios, dinspre Târgu-Neamţ, când mergi spre Pipirig, după ce ai lăsat în dreapta, drumul de 4 km spre Mănăstirea Neamţ.

Locurile sunt binecuvântate de linişte şi de frumuseţe: ape limpezi, poieni îmbătătoare de miresmele florilor şi de o linişte adâncă, munţi înveşmântaţi în verdele brazilor şi în arămiul fagilor şi stejarilor toamna.

Toponimele sunt strict legate de mănăstire: poiana lui Ghenadie la răsărit, Poiana lui Gheorghe şi Poiana lui Nifon la nord, Muntele Vasan şi Pustianul la apus, Poiana Clopotăriei la poalele Vasanului, Poiana lui Isochie şi Dealul Arşiţelor la sud.

Mănăstirea Secu este cu adevărat impresionantă, având măreţia unei cetăţi medievale, cu ziduri groase şi semeţe turnuri de apărare, cu turle ce se înalţă asemenea unor suliţe profilate pe munţii din jur.

Vechimea mănăstirii Secu se ridică la aproape 500 de ani, în 1530, un grup de sihaştri întemeind, sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, călugăr de la Mănăstirea Neamţ, un schit pe domeniul feudal al Cetăţii Neamţului, pe valea pârâului Secu, schitul primind numele întemeietorului, Schitul lui Zosima, nume ce s-ar putea traduce prin „cel ce poartă centură”, sau popular, „cel care este dintr-o anumită zonă”, adică om al locului. Numele este rar şi onomastica înregistrează doar trei sfinţi şi martiri cu acest nume: Cuv. Preot Zosima, episcopul Siracuzei (570-660), Sf. Muc. Zosima, brav ostaş din armata lui Traian, originar din Apolonia Sozapolei, şi Cuv. Zosima din pustiul Egiptului.

Bun cunoscător al vieţii şi operei lui Paisie Velicicovski, legat strâns de mănăstirea Secu, viitor stareţ al ei, influenţat de doctrina acestuia, mai ales de „Rugăciunea inimii”, marele scriitor rus Fiodor Dostoievski ar fi putut alege de aici numele de Zosima, primul ctitor al Mănăstirii Secu, pentru Părintele Zosima, din cel mai celebru roman al său, Fraţii Karamazov.

Al doilea ctitor al mănăstirii este Petru Rareş (1527-1546), acesta clădind biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. Schitul a fost îngrădit cu un zid de piatră la 1550 de către Doamna Elena, soţia voievodului şi de către fii săi. Tot Petru Rareş a întărit stăpânirea asupra pământurilor ce ţineau de moşia Cetăţii Neamţului, dăruindu-le călugărilor de la Secu.

Un important ctitor este şi vornicul Ţării de Jos, Nestor Ureche, tatăl primului cronicar român Grigore Ureche, care, împreună cu soţia sa, Mitrofana, ctitoresc mănăstirea de piatră, în formă de cetate dreptunghiulară, cu biserica cea mare în mijlocul zidurilor, cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, ce se sărbătoreşte în fiecare an pe 29 august.

Nestor Ureche avea demnitatea de Mare Vornic, şi a slujit domni importanţi ai Moldovei, începând cu Petre Şchiopul, apoi Aron Vodă şi mai ales Ieremia Movilă, fiind pe rând Vornic de gloată, Mare Logofăt, Mare Vornic al Ţării de Jos, fiind practic „guvernatorul Moldovei” şi prezidând, în lipsa Voievodului, Divanul ţării. Ţara de Jos cuprindea, ţinuturile Iaşi, Cârligătura, Roman, Vaslui, Putna din ţinutul Vrancei, Fălciu şi Covurlui. Pare curios că Nestor Ureche n-a ales o mănăstire din Ţara de Jos, ci din Ţara de Sus, ţinutul Neamţ făcând parte, alături de Dorohoi, Suceava, Bacău şi Hârlău din această „ţară”.

Foarte bogat, având veniturile a peste 70 de sate, isteţ, bun diplomat, Nestor Ureche era, în acelaşi timp, darnic şi evlavios, ştiind că bogăţiile lumeşti sunt pieritoare şi amăgitoare. Nestor Ureche a înzestrat Secu cu odoare, cărţi şi moşii, toate de o valoare impresionantă chiar şi pentru un Voievod.

Pisania originală este emoţionantă prin tonul smerit al ctitorului, acesta autocaracterizându-se ca fiind „smeritul şi mult greşitul şi nevrednicul rob al Stăpânului Hristos, Nestor Ureche”, mai amintind apoi în două rânduri în pisanie de „noi mult greşiţii robi ai lui Dumnezeu”, cerând iertare pentru „păcatele lor în vecii vecilor”.

Dat zidirii este certă: anul 7110 (1602), iunie, 7, ca şi data finalizării construcţiei, 5 octombrie, acelaşi an.

Un tablou din trapeza mănăstirii îi înfăţişează pe ctitorii Nestor şi Mitrofana, sprijinind în mâini ctitoria; ctitorul pare hotărât, mândru şi senin, în timp ce soţia sa e mult mai evlavioasă, chiar tristă.

O contribuţie importantă la intervenţiile şi refacerile suferite ulterior de mănăstire a avut-o marele Domn al Moldovei, Vasile Lupu, acesta supunând canonic mănăstirii Secu biserica din Cetatea Neamţului care avea hramul „Sfântului Ierarh Nicolae”.

În 1718, când biserica din cetatea Neamţului e distrusă din ordinul turcilor, inscripţia cu stema Moldovei a fost adusă la Secu şi a fost aşezată pe exteriorul paraclisului Adormirea Maicii Domnului din partea de sud-est a incintei mănăstirii.

Între anii 1758 şi 1763 se construieşte un paraclis de lemn cu hramul Sf. Nicolae, în amintirea bisericii mari din cetatea Neamţului, paraclis ce va dăinui până la cumplitul an 1821, egumenul mănăstirii fiind în acel timp Ieroschimonahul Nifon Udrea Trotuşanul. Acesta va încerca să ridice, asemeni unui nou Meşer Manole, o zidire pentru pomenire, pentru o mănăstire din piatră, asemenea unei cetăţi, dar neprimind binecuvântarea mitropolitului din acea vreme, lasă zidurile fără acoperiş, dar va ridica un alt schit, chiar în inima ortodoxiei, Schitul Podromul de la Sfântul Munte Athos. Un fag multisecular crescut în incinta construcţiei de lîngă Secu stă mărturie despre măreţia unui gând şi micimea unor oameni, despre trecerea inexorabilă a timpului. Şi aşa, ruinele zidurilor mănăstirii seamănă cu cele din jungla kampuchiană, cu monumentele peruane sau aztece, amestec de piatră şi de vegetaţie.

La 14 octombrie 1775 se stabileşte la Secu Sfântul Paisie Velicicovski, care a fost stareţ aici timp de patru ani, după care se mută la Mănăstirea Neamţ, lăsând la Secu drept egumen pe unul din ucenicii săi.

Până în 1910, din punct de vedere administrativ, mănăstirea Secu e supusă Mănăstirii Neamţ.

Anul 1821 e cel mai tragic an din istoria mănăstirii. Atunci, turcii, luptându-se în primul rând cu eteriştii, angajează o ultimă mare confruntare, câştigată de turci: mănăstirea a fost incendiată şi distrusă aproape în totalitate, iar călugării şi cei aproape 500 de luptători greci au fost trecuţi prin ascuţişul iataganului.

Prin ardoarea cu care au luptat, prin faptul că nu a existat niciun prizonier, ultimii eterişti sinucigându-se, iar sângele scurs „trecea de talpă” – cum consemnează cronicile, grecii au scris aici una din cele mai eroice pagini din istoria lor naţională, comparabilă cu cea de la Termopile, unde în 480 î.d.H. regele Spartei, Leonidas, împreună cu 300 de luptători, au pierit, încercând să oprească pătrunderea armatelor persane ale lui Xerxes, în Grecia centrală.

Deloc întâmplător, în 1995, preşedintele Greciei a dezvelit aici o placă comemorativă, „în memoria lui Gheorghi Olimpiu şi a confraţilor săi căzuţi pentru libertate –pios omagiu”.

Se cuvine, la rându-ne, să amintim numele martirilor români omorâţi de ieniceri tot atunci, aşa cum apar ei în lucrarea din 1803 a schimonahiei Olimpiada, a doua stareţă a Văratecului, intitulată Apologhia Sfântului Dimitrie al Rostovului: arh. Vasile, ieroschim. Gavriil, Schim. Calistru, Pamvo, Mh. Neofit, Proclu, Panteleimon, Pahomie, Anatolie, Onisim, Dalmat, Ieremia, Toma, Ioasaf, Patrichie, Ghedeon, Veniamin, Teodot, Iona, fraţii Ioan, Dumitru, Ioan, Vasile şi Hagi Ioan.

După 1821 se reconstruieşte, într-un ritm alert, corpurile de chilii din incintă, paraclisul Sf. Nicolae, iar în 1832, din zid, pe temelie de piatră, biserica cu hramul Naşterea Sf. Ioan Botezătorul din cimitirul mănăstirii, până în 1850 restaurându-se şi biserica mare a mânăstirii, realizându-se tot atunci, catapeteasma şi pictura murală în ulei.

Actuala înfăţişare a complexului monahal datează din perioada 1977-1984, după 1989 construindu-se şi două arhondarice, acestea oferind pelerinilor nu mai puţin de 250 de locuri de cazare.

în perioada 2000-2002, stareţ fiind Arhimandritul Vichentie Amariei, s-au desfăşurat importante lucrări de restaurare a picturii murale şi a catapetesmei din biserica Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, iar în 2002, când s-au sărbătorit 400 de ani de la construirea mănăstirii, pictura bisericii a fost resfinţită de către un sobor de preoţi, între care se cuvine să amintim pe I.P.S. Ghenadios de Sassima, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, I.P.S. Vassilios de Tartus, reprezentantul Patriarhiei Antiohiei şi I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

De-a lungul timpului, Mănăstirii Secu i-au fost închinate mai multe mănăstiri şi schituri, după cum urmează:

◊Mănăstirea Sf. Nicolae de la Cetatea Neamţului, închinată la anul 1646 de către Voievodul Vasile Lupu;

◊ Mănăstirea Lipova din satul Valea Hogii, comuna Lipova, judeţul Vaslui, cu hramul Adormirea Maicii Domnului închinată mănăstirii Secu de către Despina Şetrăreasa, soţia lui Vasilache Cozma, la 1764;

◊Schitul Brăteşti (Roman) cu hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, închinat în anul 1663, de către ctitorul Nestor Batişte-Veveli, călugărit sub numele de Nicodim, nepot al lui Nestor Ureche;

◊Schitul Sihla, cu hramul Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, închinat în anul 1763, de către ctitorul Ioniţă Paşcanu Cantacuzino;

◊Schitul Sihăstria Secului cu hramul Naşterea Maicii Domnului, închinat la 1734, de către Episcopul Ghedeon al Huşilor;

◊Schitul Nifon cu hramul Buna Vestire, întemeiat de Ieroschimonahul Nifon de la Mănăstirea Secu în anul 1690;

◊Schitul Sf. Ilie (dealul Tăciunele, comuna Vânători, judeţul Neamţ), înfiinţat în 1998;

◊Schitul Acoperământul Maicii Domnului (sat Băiceni, comuna Cucuteni, judeţul Iaşi) înfiinţat în anul 1992;

◊Schitul Sf. Maria Magdalena (comuna Ţibucani, judeţul Neamţ), ctitorit de spătarul Iordachi Cantacuzino Deleanu, în anul 1774.

Astăzi, din aceste nouă aşezăminte monahale, doar ultimele patru mai aparţin de mănăstirea Secu.

În coroana care alcătuieşte Complexul arhitectural al Mănăstirii Secu, fără îndoială că piatra preţioasă o constituie Biserica cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, construită din piatră şi cărămidă, de către meşteri locali şi munteni, de unde şi influenţa stilului muntenesc în câteva accente.

Între 1812-1818 biserica a fost extinsă, adăugându-se şi o a doua turlă. Pe peretele de sud se află pisania bisericii, cu textul în slavonă, deasupra căreia e zugrăvită o icoană în stil bizantin, reprezentându-i în dreapta pe Domnul Iisus Hristos ca arhiereu, aşezat pe tron şi pe Maica Domnului în straie de împărăteasă bizantină, în stânga aflându-se Sfântul Ioan Botezătorul, îmbrăcat precum asceţii din trecute vremi, iar în partea de jos îi găsim pe Sfinţii profeţi Zaharia şi Aron. Această icoană,numită deisis, este originală şi a fost pictată în 1602.

Construcţia este în plan triconc, cu o înălţime a pereţilor de aproape 10 metri (9,5 metri) şi o lungime de aproximativ 30 de metri. Construcţia este tipică pentru arhitectura moldovenească de la sfârşitul secolului al XVI – începutul secolului al XVII-lea. Faţadele bisericii sunt împărţite în două registre, despărţite printr-un brâu muntenesc format din două şiruri de cărămizi dispuse în formă de zimţi (aşa numitul motiv al „dinţilor de lup”). Elementele ce reunesc plastic cele două registre îl constituie arcadele plate, cu arhivolte reintrate şi sprijinite pe pilaştri înguşti, realizaţi prin uşoara adâncire a spaţiilor laterale, sub forma unor false nişe. Numărul arcadelor din registrul superior este dublu faţă de cele din registrul inferior, întreaga construcţie respirând echilibru şi supleţe, amintind de eleganţa construcţiilor italiene. Turlele prelungesc plastic registrele construcţiei şi au câte opt feţe, rezemate pe două baze, prima pătrată, a doua octogonală. Soclul nu este profilat, biserica ţâşneşte parcă din pământ, dar are cornişa proeminentă, alcătuită din cărămizi dispuse normal sau în zimţi.

În interior biserica are structura clasică a primelor biserici moldoveneşti, la care s-au adăugat ulterior încăperi care au amplificat planul triconc: pridvor, camera (încăperea) mormintelor, naos, altar şi proscomidiar.

Pridvorul este mic, luminat doar de o fereastră săpată în peretele din sud, dar este important pentru că pe pereţi sunt zugrăvite scene din Judecata de Apoi, aducerea Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, şi îndeosebi tabloul votiv al ctitorilor Nestor şi Mitrofana Ureche, precum şi tablouri reprezentându-i pe domnitorul Ieremia Movilă, pe doamna sa Maria, pe Sfântul Paisie Velicicovski şi pe Mitropolitul Veniamin Costachi.

Pronaosul este pătrat, luminat printr-o fereastră largă, dispusă şi ea pe peretele din sud. Deasupra se înalţă o turlă spaţioasă, cu ferestre în axe. Cilindrul turlei se sprijină, atipic, direct pe arcurile mari, în consolă, alipite pereţilor.

Încăperea mormintelor e luminată de două ferestre laterale, are o calotă minusculă, sprijinită pe arcuri oblice. Aici se găsesc mormintele ctitorilor: în dreapta, cel al lui Nestor Ureche († 1617), în stânga, cel al Mitrofanei († 1633), săpate în firide arcuite, zugrăvite în stil bizantin cu scene din Vechiul Testament (Sfânta Treime-Cina de la Stejatul Mamvri şi Sânul PatriarhilorAvraam, Isaac şi Iacob).

Naosul are două abside, fiecare având o fereastră la mijloc şi repetă sistemul de boltire din pronaos. Pereţii Pronaosului şi Naosului sunt împodobiţi cu scene din vieţile sfinţilor, cu Sinoadele ecumenice, cu chipuri de ierarhi şi cuvioşi. Absidele stranelor sunt zugrăvite cu scene din viaţa Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli.

Altarul are forma unei abside mult alungite, cu o fereastră spre răsărit şi o boltă în hemisferă (semicalotă) deasupra. Altarul este împodobit cu picturi reprezentând figuri de sfinţi, mari dascăli ai lumi, ierarhi, precum şi scene din viaţa Maicii Domnului şi a Mântuitorului.

Pictura iniţială datează din 1602 şi a fost realizată în stilul frescelor bizantine, stilist şi cromatic, amintind de cele de la Mănăstirea Suceviţa, mai ales că iniţial biserica a avut şi o pictură exterioară, lucru care se mai observă astăzi pe peretele din sud, cât şi pe turla de deasupra Sfântului Altar.

Actuala pictură datează din anii 1849-1850, e realizată în ulei de către pictorul Costache Lifşicar şi de ucenicii săi, pentru suprafeţele mari lucrând şi zugravul de subţire Tudorache Ionescu. Pictura are note renascentiste, dar şi influenţe slave şi bizantine.

În pronaos se află o raclă foarte frumos sculptată, în lemn de tei, în care se găsesc mai multe odoare sfinte, de mare valoare:

►o cruce în care se găseşte o părticică de lemn din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul;

►chivotul în care se păstrează un fragment din piciorul Sfântului Ioan Botezătorul;

►părticelele din moaştele Sfântului Apostol Andrei, ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ale Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale Sfântului Mucenic Artemie, ale Sfântului Mucenic Haralambie, ale Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Apostol Filip, ale Sfinţilor Mucenici ucişi pe Muntele Sinai, Rait şi la Ierusalim, ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfântului Arhidiacon Ştefan, ale Sfintei Muceniţe Marina, ale Sfântului Grigorie Decapolitul.

Mănăstirea Secu este înconjurată de un puternic zid de apărare din piatră, ce depăşeşte pe alocuri grosimea de 3 metri şi înălţimea de 9 metri, având turnuri la colţuri şi închizând o incintă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 95×75 metri.

Pe latura vestică se află masivul turn al intrării, având la primul etaj o încăpere boltită semicilindric, iar la cel de al doilea etaj, clopotniţa. Scara de acces este în spirală şi e alipită peretelui nordic al turnului: Turnul nord-vestic, numit turnul Mitrofanei, are etajele al doilea şi al treilea amenajate ca locuinţă pentru familia ctitorului. Celelalte turnuri, cu câte un etaj au camere simple, cu plafonul drept sau uşor boltit semicilindric, excepţie făcând doar turnul din unghiul sud-estic, la al cărui etaj superior se găseşte Paraclisul cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Dintre obiectele de patrimoniu adăpostite în Biserica Mare a mănăstirii Secu reţinem:

♦Catapeteasma, sculptată în stil baroc, a fost zugrăvită în anul 1834 de către paharnicul Vasile Gorgos din Botoşani, icoanele împărăteşti fiind ferecate în argint în 1856;

♦Candelabrul mare de aramă cu 24 de braţe, în greutate de 350 kg, este lucrat de călugării mănăstirii în 1847, după modelul primului candelabru de aceleaşi dimensiuni, care era lucrat în argint şi împodobit cu ouă de struţ, ferecate în plăcuţe de argint, fiind dăruit mănăstirii de către ctitorul Nestor Ureche şi soţia sa;

În pridvor se găsesc două icoane mari ferecate în argint, una dintre ele reprezentând-o pe Maica Domnului şi purtând pe ea semnele mutilărilor făcute de turci la 1821.

În jurul bisericii mari au fost înmormântate, de-a lungul timpului personalităţi celebre, printre care Mitropolitul Varlaam († 1657), Mitropolitul Sava († 1664), Mitropolitul Ghedeon († 1671) şi episcopul Ioan al Romanului (†1685). D Câteva pietre de mormânt, ca şi inscripţiile lor au fost distruse, dintre ele amintind pe cele ale lui Ghedeon, Mitropolitul Moldovei, Mitrofan, Episcop de Roman (†1641), precum şi ale primilor ctitori şi egumeni ai mănăstirii, Zosima şi Dosoftei.

Pe latura dreaptă a incintei, în colţul de sud-est, a fost construit încă din anul 1640 paraclisul Adormirea Maicii Domnului de către ieromonahul Ghedeon, egumenul mănăstirii, mai târziu ajuns Episcop de Huşi şi Mitropolit al Moldovei în 1653. Pisania de pe zidul de incintă nu este cea proprie, ci aparţine bisericii din Cetatea Neamţului, strămutată, aşa cum am arătat deja, aici, în 1718.

Pictura de pe uşa paraclisului a fost executată în 1858 , în stil neobizantin de către Arhimandritul Ghervasie Hulubaru, călugărit la Secu şi reprezintă scena Adormirii Maicii Domnului, justificând astfel hramul. Catapeteasma a fost executată în 1853 de către monahul Iulian, pictor ce a zugrăvit şi catapeteasma paraclisului Sfântul Nicolae, din colţul de nord-est al mănăstirii.

Icoanele catapetesmei sunt executate în stil renascentist, respectându-se preceptele lui Doxara, nu ale lui Dionisie din Furna, iar sculpturile, suflate cu aur, aparţin barocului târziu, cu elemente de rococo.

În paraclis se află raclele cu osemintele Ieromonahilor Vichentie Mălău († 1945) şi Antim Găină († 1973), consideraţi sfinţi de către credincioşi şi fiind astfel pictaţi, ca sfinţi, în Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi.

În colţul de nord-est al mănăstirii a fost construit din lemn, între anii 1758-1763, paraclisul Sfântul Nicolae de către egumenul Nifon Udrea Trotuşanul. Incendiat de turci în 1821, paraclisul este reconstituit trei ani mai târziu de către egumenul Benedict Ardeleanu, cu sprijinul material al Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi. Paraclisul este împărţit clasic, ca orice biserică: pridvor, pronaos, naos şi altar. Deşi catapeteasma şi amvonul sunt poleite cu aur, pictura de interior a fost finalizată abia în 1992, prin osârdia Prea Cuviosului Părinte Stareţ Arhimandrit Vichentie Amariei, fiind realizată în tehnica fresco de către pictorul bucureştean Vasile Carp din Bucureşti, după cum aflăm dintr-o frumoasă pisanie.

Pisania originară, în piatră calcaroasă, cu inscripţia în română dar cu litere slavone este astăzi indescifrabilă, dar poate fi descifrată data reconstituirii paraclisului: 20 septembrie 1824.

Biserica cimitirului, denumită oarecum impropriu Bogoslovul a fost construită în 1832 exact pe locul vechiului schit al lui Zosima, distrus şi el în incendiu în 1821.

Stilul bisericii este cel moldovenesc, specific secolului al XIX-lea. Catapeteasma a fost adusă de la biserica mare din incintă, sculptura şi pictura ei fiind executate de Ieroschimonahul Nifon Udrea Trotuşanul în anul 1740 în stil renascentist, dar şi cu unele influente neobizantine, fiind poleită în aur.

Pisania se află deasupra pridvorului şi este scrisă în limba română cu caractere chirilice, este impresionantă prin concizie şi conţine şi unele influenţe lingvistice ale timpului, eteriste (chir, patrioţi):

Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte hramul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, din temelie zidită din piatră, după cum se vede, cu cheltuiala Prea(o)sfânţitului Mitropolit Chirio Chir Veniamin, prin osârdia Prea Cuviosului Arhimandrit Părintelui Chir Domentian, stareţul Sfintei Monastiri Neamţu şi Secu, şi cu cheltuiala prea cinstiţilor şi a binefăcătorilor patrioţi. Anul 1832, septembrie 30.

În partea de răsărit a bisericii se află osuarul sau gropniţa în care se intră din exterior, prin spatele altarului, aici găsindu-şi odihna veşnică mulţi vieţuitori ai mănăstirii.

Astăzi, biserica cimitirului se foloseşte pentru oficierea înmormântărilor şi a parastaselor.

Vorbind despre odoarele mănăstirii Secu marele istoric Nicolae Iorga le aprecia ca fiind „marea minune a Secului”.

Nicio altă mănăstire nu a reuşit să păstreze atâtea odoare şi asta pentru că stareţii, egumenii şi călugării din mănăstire şi-au făcut din „păstrarea şi întreţinerea cu sfinţenie a preţioasei moşteniri a fost cea dintâi datorie a acestor „străjeri de valori”, datorie întotdeauna îndeplinită cu cinste şi dăruite.”

Câteva dintre aceste comori se află la Muzeul de Artă al României şi dintre ele amintim:

• epitrahilul de mare valoare al Mitropolitului Varlaam, confecţionat în 1642 din mătase roşie, brodată cu fir de aur şi având pe partea din faţă reprezentări ale Apostolilor, Maicii Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul;
• sacosul Mitropolitului Varlaam, confecţionat în 1636 din catifea verde brodată cu fir de aur, de argint şi de mătase;
• un văl liturgic dăruit mănăstirii de către Mitrofana în 1611 şi lucrat în mătase roşie.

Cele mai multe piese, peste 80, ale vechiului tezaur de la Secu se păstrează în Colecţia de obiecte bisericeşti a mănăstirii şi cuprind obiecte de cult, manuscrise, tipărituri dintre care cea mai valoroasă rămâne Cazania Mitropolitului Varlaam, datată 1643.

De o incomparabilă valoare artistică, □ Aerul (Sfântul Epitaf) poate avea ca rival doar epitaful de la Putna al Mariei de Mangop. A fost dăruit mănăstirii de ctitorii Nestor şi Mitrofana Ureche în 1608 şi are reprezentată pe catifea roşie Plângerea lui Iisus (Punerea în mormânt a Mântuitorului) înconjurată de o amplă inscripţie în limba slavonă. Întreaga broderie este mărginită de o bandă de mătase verde cu ciucuri de culoare roşie. Acest epitaf a avut o istorie zbuciumată, fiind înstrăinat de un Mavrocordat şi dat înapoi de Grigore Alexandru Ghica Vodă, la 1766. A avut chiar o legendă, precum că ar fi fost făcut de însăşi Mitrofana, „cusut cu mărgăritare şi petre scumpe”, pentru un presupus păcat săvârşit de aceasta chiar în ziua sfinţirii bisericii cu un tânăr călugăr; „dovedită asupra faptului, a fost pedepsită să coase epitaful” în „timp de trei ani şi jumătate”, fiind închisă „în pirgul dinspre miazănoapte.”

Însă prezenţa numelui Mitrofanei pe inscripţia epitafului contrazice logic legenda. În realitate epitaful e făcut la Constantinopol de către monaha Filoteia şi adus în ţară de Chiritzi Ioanacachi.

Formidabilă este şi seria de □ Evangheliare, cel mai vechi fiind un manuscris în slavonă, datat sec. XIV-XV.

Impresionantă fără îndoială este şi □ Evanghelia de la Neamţ, tipărită la 1821, în timpul stareţului Ilarie, considerată de mulţi ca fiind cea mai frumoasă carte românească tipărită vreodată.

Cuprinde chenare mari cu chipuri de sfinţi pe toate feţele filelor, lucrate cu migală şi multă artă de monahul Ghervasie de la Neamţ. Legătura este de argint, cu decoraţiuni în filigran, iar patru icoane în email reprezintă pe Sf. Apostoli. În mijloc este tot o icoană în email, reprezentând Învierea. Icoanele sunt împodobite cu pietre preţioase.

Mai amintim □ Evanghelia slavonă (manuscris) a Mitropolitului Ghedeon, ferecată în argint şi poleită cu aur, pe catifea roşie (1664).

Emoţionante sunt rândurile scrise la sfârşitul Evangheliei de către „scriitorul” Daniil:

„Mai întâi de toate mă rog cine a citi pre această carte să nu mă judece numaidecât, până nu veţi socoti isvoarele şi veţi afla pre ce cale am umblat. Adevăr şi eu om sunt şi am putut şi greşi, ori cât am silit din cât am putut să nu greşească; mai vârtos de toate spre acestea ne-am silit să ţinem înţălesul duhului sfântă; că scriptura fără înţăles iaste ca şi trupul fără suflet. Deci orice cuvânt sau silabă va fi greşită; iar voi părinţi sfinţi şi fraţi care citiţi pe cartea aceasta şi cu blândeţe îndreptaţi; pentru că n-au scris duhul sfânt nici înger, ci o au scris o mână întristată şi foarte păcătoasă; deci vă rog binesăcuvântaţi iar nu blestemaţi, ca şi voi să luaţi blagoslovenie de la Domnul Dumnezeu, în veci amin.”

Alte Evanghelii aparţinând mănăstirii Secu mai sunt:

• Evanghelia slavonă tipărită la Moscova în 1760, legată şi ferecată în argint, pe catifea cafenie;
• Evanghelia slavonă din 1763, îmbrăcată în catifea verde şi ferecată cu argint şi suflată cu aur;
• Evanghelia slavonă din 1766, ferecată în alamă şi argint, poleită cu aur;
• Evanghelia grecească din 1766, îmbrăcată în catifea roşie, cu argint şi suflată cu aur;
• Evanghelia manuscris slavonească, legată în catifea roşie şi ferecată cu argint şi suflată cu aur, având un scris foarte frumos şi chemare aurite, roş şi negru din 1783;
• Evanghelia românească manuscris, scrisă de Schimonahul Chiril de la mănăstirea Secu, „legată în piele peste tot”, cu scris chirilic fin şi bine păstrat, cu chenare roşii şi negre, realizată la 1810;
• Evanghelia moldovinească, tipărită la Neamţu, în 1834, legată şi ferecată cu argint pe catifea roşie;
• Evanghelia de Neamţu, legată şi ferecată în alamă şi argint, din 1834.

De o deosebită valoare este şi □ Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab), tipărită la Târgovişte în 1652, la îndemnul mitropolitului Ştefan şi din care citează chiar Mihai Eminescu.

Dintre icoane, cele mai însemnate sunt:

• Icoana mică Maica Domnului, îmbrăcată în argint, din 1849;
• Icoana Domnului nostru Iisus Hristos îmbrăcată în argint, din 1856;
• Icoana Maica Domnului mare, îmbrăcată cu argint, din catapeteasmă, din 1856;
• Icoana Sf. Ioan Botezătorul, îmbrăcată în argint, din 1857;
• Icoana Sfântului Arhanghel Mihail, îmbrăcată în argint, din 1857; icoanele din 1856-57 au fost lucrate de mâna lui Alecu Corlăţeanu, argintar din Târgu Neamţ;
• Icoana Maica Domnului din strana „aflătoare în biserica mare”, îmbrăcată în argint, din 1863;
• Icoana mică Intrarea în biserică, ferecată în argint, din 1864;
• Icoana mică Domnul nostru Iisus Hristos în temniţă, pictată pe lemn, în 1878;
• Icoana mică Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, din 1881
• Icoana de lemn mică, îmbrăcată în argint, Botezul Domnului, cu coroane aurite, din 1881; icoanele din 1878 şi 1881 au fost dăruite mănăstirii de Ieromonahul Filaret Constantinidi;
• Icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, îmbrăcată în argint, din 1901;

Unică este ○ colecţia de cruci, cea mai veche datând din 1601 şi fiind de lemn, ferecată în argint, sculptată cu multă artă, reprezentând pe o parte răstignirea, iar pe cealaltă, la mijloc, naşterea. Să le amintim şi pe celelalte:

○ cruce ctitoricească, de lemn, îmbrăcată în argint, având sculptate cele 12 praznice împărăteşti (1602), ○ cruce ctitoricească mare de lemn, îmbrăcată în argint având sculptate pe ea 36 de iconiţe cu praznicele domneşti anuale (1602), ○ cruce mare de lemn, îmbrăcată în argint, având sculptate cele 12 praznice împărăteşti (1635), ○ cruce de lemn sculptată (1673), ○ cruce de lemn ferecată în argint, în filigran, cu pietre preţioase, din 1818, suflată cu aur, cruce de lemn ferecată cu argint (1820), ○ cruce mare de lemn, îmbrăcată în argint şi suflată în aur, având la cele patru colţuri serafimi (1825), ○ cruce de lemn, ferecată în argint (1832), ○ cruce de argint (1837), ○ cruce de lemn, ferecată cu argint (1848), ○cruce de lemn ferecată cu argint şi suflată cu aur, cu piedestal (1849), ○ două cruci mari de lemn, îmbrăcate în argint şi poleite cu aur (1849), ○ cruci de lemn ferecate în argint, unele suflate cu aur din 1850, 1857, 1859, 1866, ○ cruce mică de argint, din 1887.

Colecţia mănăstirii cuprinde şi multe alte valori, pe care le amintim din păcate doar în trecere:

Aghiasmatarul (cristelniţa) Mitropolitului Sava, de argint, datând din 1660;

Aghiasmatarul mare dăruit de Irinarh Miclescu, din 1841;

Antimis de matase antiqua, cu chenare naţionale pe margini, din 1648;

Blid mare de argint (tavă), pentru anaforă şi pentru colivă, ctitoricesc, suflat cu aur, din 1602;

Blid mai mic, de argint suflat cu aur (1761);

Blid de argint poleit cu aur (1839)

6 candele mari de argint, lucrate ciftiş (filigran), cu pietre topazuri şi ciucuri de argint, auriţi (1847);

4 candele de argint mijlocii (1853), alte candele de argint din 1856 şi 1887; 5 chivote de argint sau de argint suflate cu aur (1828, 1847, 1857, 1862).

Cel mai valoros dintre ele datează din 1850 şi păstrează părticele din sfintele moaşte ale sfinţilor Arhidiacon Ştefan, a Sfântului Grigore Decapolitul şi a sfintei muceniţe Macrina.

Sfinte potire de argint poleite cu aur, discuri de argint aurit, panaghiere mari şi mici, sfeşnice pe argint mari ctitoriceşti, sfeşnice mari, de alamă, sfeşnice de argint cu trei sau cinci lumini, serafim de argint, un arhanghel, cu patru lumini, sicriaşul de argint în care se găseşte tocul, tot de argint, unde a fost laba piciorului Sf. Ioan Botezătorul, o sveazdă (steluţă) de argint (1752), un tablou mare, de 1,20 x 1,80, realizat în ulei, intitulat Viaţa şi pătimirea voevodului român Evstafie, din 1851, dar mai ales icoana Maicii Domnului – Cipriota din biserica mare, dăruită de Domnitorul Vasile Lupu „ca semn de preţuire deosebită faţă de Mitropolitul Varlaam, marele cărturar şi credinciosul său sfătuitor”- toate aceste comori, incredibile valori istorice, artistice şi duhovniceşti alcătuiesc un tezaur unic, cu care s-ar mândri orice mănăstire sau muzeu mare din lume.

Dar cel mai important tezaur al Mănăstirii Secu al constituie personalităţile bisericeşti ale Mănăstirii Secu de-a lungul timpului, din obştea mănăstirii ridicându-se Mitropoliţii Varlaam, Ghedeon, Sava, Misail şi Sofronie şi Episcopii Mitrofan, Ioan, Varlaam, Ghedeon, Iorest şi Gheorghe şi Cuviosul Paisie Velicicovski.

Pe numele său de mirean Vasile Moţoc, Mitropolitul Varlaam (†1657), s-a călugărit sub acest nume la Secu, ajungând stareţul acestei mănăstiri în anul 1610, întemeind aici o puternică şcoală de învăţare a limbii slavone şi limbii române. Este ales Mitropolit al Moldovei la 23 septembrie 1632, în locul altui corifeu al ortodoxiei, Mitropolitul Anastasie Crimca, trecut la cele veşnice pe 13 iulie 1632.

Mitropolitul Varlaam va tipări cărţi de slujbă şi de învăţătură creştinească la tipografia din Iaşi, în incinta Mănăstirii Trei Ierarhi, „cu tiparniţă şi meşteri trimişi de la Kiev de către cărturarul, omul de cultură, Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (†1646), la rugămintea Domnitorului Vasile Lupu”.

Între 1602-1613, Varlaam traduce după un intermediar slavon cunoscuta scriere omilectică Leastviţa (Climax sau Scara) lui Ioan Sinaitul. Este duhovnic al Domnitorului Miron Barnovschi şi este trimis în 1628-29 în Rusia în solie.

În 1637 îi cere ţarului Mihail Feodorovici (Romanov) sprijin pentru tipărirea Cazaniei (1643).

În 1639, candidează la scaunul patriarhiei ecumenice din Constantinopol.

Apare la Iaşi, în 1643, Carte românească de învăţătură dumenicile preste an şi la praznice împărăteşti şi la svenţi mari sau Cazania, prima carte românească tipărită în Moldova, la doar trei ani de la tipărirea în Muntenia, la mănăstirea Govora de către Meletie Machedoneanul şi Ştefan din Ohrida, Pravila, tradusă din slavonă de către Mihail Moxa (Moxarie), încă o dovadă a unităţii culturale, spirituale, religioase a tuturor românilor. În 1642 apăruse lucrarea lui Csulai György Catehismul calvinic în limba română. În 1645 Varlaam va riposta violent tipărind la Mănăstirea Dealu (Târgovişte) Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc, făcută de părintele Varlaam. Cartea excelează printr-o argumentaţie logică fără cusur şi are un patos unic, „polemica atingând pe alocuri sublimul”. În 1644-45 Varlaam colaborează cu Eustatie logofătul, acesta traducând din slavonă şi publicând la Iaşi Şeapte taine ale bisericii. Lui Varlaam îi aparţin stihurile la stemă de la începutul cărţii şi Predoslovia. În 1645 apare la Iaşi, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu. Alături de textul propriu-zis care este o traducere, 48 de versuri originale despre pedepsirea necredincioşilor şi două povestiri pe teme din Vechiul Testament, într-o tratare artistică aleasă şi originală.

Tot lui Varlaam îi aparţine şi Carte românească de învăţătură la pravilele domneşti şi de la alte giudeţe, apărută în 1646, numită şi Pravila lui Vasile Lupu.

Totuşi Varlaam rămâne în primul rând autorul Cazaniei, o carte excepţională, bogat ilustrată, cu scene specifice din viaţa bisericii din Moldova precum aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi ale Prea Cuvioasei Parascheva la Iaşi.

Lucrarea are două părţi, prima cuprinzând 54 de cazanii la duminici, iar cea de a doua 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi la sfinţii mari. Cultivând comparaţii şi metafore plastice, unele îndrăzneţe, scrisă în limba poporului, având un stil viu, alert şi plin de culoare, Cazania a contribuit decisiv la formarea limbii române literare.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, la 30 august, alături de un alt ierarh de la Secu şi anume Sf. Ierarh Ioan de la Râşca şi Secu. Şi tot în august, dar pe 16, se prăznuieşte Sf. Cuv. Iosif de la Văratic şi el vieţuitor, călugăr al mănăstirii Secu.

Al patrulea sfânt canonizat de la mănăstirea Secu este Cuviosul Paisie Velicicovski, Sfântul Sinod al B.O.R. hotărând trecerea în rândul sfinţilor a Cuviosului Paisie. Paisie Velicicovski, pe numele său de mirean Petru, s-a născut la Poltava, în 1722. A fost tuns rasofor la mănăstirea Medvedovschi din eparhia Kievului, luând numele de Platon. Apoi stareţul Vasile de la Poiana Mărului l-a tuns la monahism în 1750, schimbându-i numele din Platon în Paisie. Experienţa sa monahală este enormă, el trecând prin schituri din Moldova şi Valahia, dar şi pe la muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, apoi la Vărzăreşti şi la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca, stând acolo de la 1763 şi până în 1775 când ajunge la mănăstirea Secu. S-a mutat apoi peste patru ani la Mănăstirea Neamţ pusă sub conducerea sa de către voievodul Constantin Moruzi. Eugen Procopan îi face Cuviosului un portret tulburător, în micromonografia pe care i-o dedică în 1933: „Şi pe patul unde dormea, era împresurat de multe cărţi, câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonească, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care tălmăcea, iar în mijloc lumânarea; şi însuşi, ca un prunc mic, şedea plecat şi toată noaptea scria uitându-şi neputinţa trupului şi grelele dureri şi osteneala.”

Meritele Cuviosului Paisie sunt numeroase: a aşezat regulile sale izvorâte din Regulile Sf. Vasile şi practica Sf. Munte Athos, care se numea aşezământ. În aşezământul întocmit la Secu, compus din 18 puncte a prevăzut obligaţia pentru călugări de a învăţa carte. A insuflat ucenicilor săi dragostea pentru îndeletnicirea de cercetători şi traducători ai cărţilor sfinte. Prin el se păzeau neatinse „cuvioşia mănăstirească şi temeiurile vieţii călugăreşti”. Paisianismul este unul din primele curente ecumenice din cultura noastră.

Dar poate că titlul acestui comentariu nu ar putea fi înţeles pe deplin dacă nu am adăuga sfinţilor, deja canonizaţi, alţi sfinţi, recunoscuţi astfel de obşte şi de dreptcredincioşi. Am amintit deja de Ieromonahii Vichentie Mălău († 1945); mâna dreaptă a acestuia, fiind găsită întreagă şi neputrezită, a fost dăruită Mănăstirii Vladimireşti ca sfinte moaşte la Sfântul Altar şi Antim Găină († 1973), consideraţi sfinţi de către credincioşi şi fiind astfel pictaţi, ca sfinţi, în Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi.

Lor li se poate adăuga Arhimandritul Ilarion Bălăiţă (1912-1925), cel care, în 1916, a păstrat neatins tezaurul mănăstirii, care „după cum intenţionau mai marii vremii, trebuia dus în Rusia. Înfruntând arestul, bătăile şi schingiuirile anchetatorilor, vrednicul de pomenire arhimandritul Ilarion Bălăiţa nu a trădat tainiţele în care a fost depozitat tezaurul, acesta putând fi admirat astăzi în muzeul de la Secu.”

Printre sfinţi pot fi trecuţi şi monahul Ioanichie Sturzu şi ieroschimonahul Elefterie Mihali, părinţi înzestraţi de Bunul Dumnezeu cu darul de a vindeca atât bolile sufleteşti, cât şi neputinţele trupului.

Sau ieroschimonahul Pahomie Atofanei, despre care se ştie că:

„În timpul celor 73 de ani de viaţă monahală, părintele Pahomie s-a învrednicit de o înaltă vieţuire în Hristos, fiind o autentică întruchipare a Evangheliei manifestată în mod impresionant în cele două mari Direcţii ale ei: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Până în anul 2003, când părintele ieroschimonah Pahomie s-a stins din viaţă, la vârsta de 91 de ani, uşa chiliei a rămas mereu deschisă ucenicilor şi pelerinilor ce aveau nevoie de un cuvânt duhovnicesc, de o povaţă sau de o rugăciune.”

Prin aceste valori supreme ale spiritului, din marile valori artistice, culturale, religioase, prin grija permanentă a călugărilor de azi pentru păstrarea acestor preţioase moşteniri materiale şi spirituale, Mănăstirea Secu este o mănăstirea exemplară între toate mănăstirile noastre.

Bibliografie

Monah Câmpanu Iustin, Mănăstirea Secu – o veche şi nestinsă candelă în Munţii Neamţului, Trinitas, Iaşi, 2006

Bălan Mihailovici, Aurelia, Dicţionar onomastic creştin, Minerva, Bucureşti, 2003

Arhimandrit Dionisie I. Udişteanu, Graiul evlaviei străbune, Muşatinii, Suceava, 2005

xxx Literatura română. Dicţionar cronologic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

Eugen Procopan, Paisie Velicicovski, Rev. Soc. Istorico-Arheologice Bisericeşti, Chişinău, 1933, vol. XXIII, p.231

St. Petrescu, Odoarele Mănăstirii Neamţu şi Secu, Buc, 1911

Dieaconu Daniel, Mitologie şi creştinism la Muntele Ceahlău: itinerarii spirituale şi turistice, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2010