Am mai spus-o: în Calvaria nu locuiau oameni bogaţi. Tocmai de aceea, cinstea era la loc de mare cinste.

Nu aveai voie nici măcar să te uiţi în curtea vecinului, darămite să atentezi la bunurile sale. Singurele lucruri care ne tentau pe noi, copiii (şi rezistam cu greu, recunosc!) erau fructele: prunele, merele, corcoduşele, agrişele, cireşele, perele. Îndeosebi perele. Eram doar patru peri în oraş: unul la popa de la Piaţă (avea un dulău uriaş, cât un viţel şi rău, să rupă omul şi mai multe nu), unul la doctorul Ganea (luminat tot timpul şi înconjurat cu sârmă ghimpată), unul chiar în curtea Judecătoriei (instinctiv nu se dădea atacul acolo: cu justiţia e bine să te ai bine!) şi unul la Subsinschi, la noi în cartier.

Subsinschi era coleg cu tata, erau chiar prieteni, jucau adesea şah sau stăteau de vorbă, seara, la o ţigară.

Aşa că, ţinând cont şi de aceste lucruri şi de parfumul perelor care te ameţea când treceai pe stradă, la îndemnul unor copii mai mari ca mine (care, bineînţeles, rămâneau de pază), ne-am hotărât să dăm, într-o dimineaţă, atacul. (Subsinschi lucra în tură cu tata, 12 cu 24 şi trebuia să fie în dimineaţa aceea la serviciu. De unde să ştiu eu că îşi schimbase, la rugămintea unui coleg, tura !?!)

M-am furişat în păr, sărind de pe buza gardului direct între crengi. De acolo am început să arunc pere mari, galbene şi zemoase, parfumate, paznicilor mei.

Piţi – căţeaua lui Subsinschi – o javră, o corcitură de un alb murdar, dar cu nişte canini grozavi, subţiri, dar lungi, o maidaneză de doar 15 centimetri înălţime şi lungă de cel mult 40 – m-a simţit imediat şi a început să latre, să schelălăie, să urle, să se jelească, de parcă venea sfârşitul lumii.

Subsinschi dormea dus, trebuia să intre în tura de noapte, trebuia să fie treaz (la C.F.R. nu prea ai cum să mai tragi un pui de somn noaptea, trebuie să fii perfect odihnit), trăsese şi oblonul la uşa de la intrare, tocmai pentru a nu fi deranjat de cineva. Piţi nu s-a lăsat până nu l-a trezit. Furios, Subsinschi a ieşit afară, doar în pijamaua sa celebră, de mătase, în dungi alb-albastre, înjurând crâncen:

„Care mă-ta eşti, de nu laşi omul să doarmă ?!?”

M-a descoperit într-un târziu în copac şi faţa i s-a luminat.

Nu de bucurie, desigur.

„Ce-i, mă, te-a trimis tac-tu la furat de pere? Să vină la mine, că-i dau eu bani, să-ţi ia de pe piaţă.“

Eram prea speriat: de Piţi care mă aştepta jos cu limba scoasă şi cu caninii la vedere, de Subsinschi care, desigur, nu-mi pregătea nimic bun, de ce avea să se întâmple acasă, cu tata (avea să afle de la Subsinschi sau de la altcineva păţania şi urmau interogatoriile, corecţia, angajamentele, din nou corecţia etc.) ca să mai spun ceva.

Înghiţeam doar în sec, omuşorul urca şi cobora, de parcă era un piston într-un cilindru.

Inutil să vă mai spun că „paznicii” mei se evaporaseră imediat, înainte chiar de apariţia furioasă a lui Subsinschi, fără prea multe remuşcări.

Subsinschi a închis-o pe Piţi în coteţ, punând o scândură potrivită, să nu poată ieşi. Era atât de rea, cu cerul gurii atât de negru, încât cred că, la furie, l-ar fi muşcat şi pe stăpân.

Apoi mi-a zis, mohorât:

„Dă-te jos din copac.”

M-am dat, mai mult prăbuşindu-mă, îmbrăţişând copacul, zdrobind între cămaşă, piept şi scoarţa copacului cele trei pere zemoase pe care le luasem pentru mine.

Subcinschi era furios, mai furios pentru că eram eu, pentru că el era prieten cu tata şi nu putea să mă pedepsească prea rău şi el ar fi vrut să pedepsească exemplar pe cineva, pentru că fusese trezit din somn şi nu pentru pere, dă-le dracului, că pomul tot face şi mai sunt şi păsările şi grindina câteodată, dar somnul nu ţi-l mai dă nimeni şi noaptea trebuie să fii cu capul limpede.

„Şi apoi eşti şi prost. Cum vroiai să te întorci? De pe gard în copac se poate, dar cum să sari din copac pe tăietura gardului, fără să-ţi rupi vreun picior sau …altceva mai de preţ, nu ştii tu acum, o să ştii mai târziu?!?”

„Am crezut că sunteţi în tură…”

„A, aşadar e furt cu premeditare!”

„?!?”

„Nu-i nimic: dezbracă-te. Ai vrut să iei ce e al meu, îţi iau şi eu ce e al tău: hainele. Să vină apoi taică-tu pe la mine, să i le dau.”

„Şi eu ce fac?”

„Te duci gol-goluţ până acasă. Să te râdă lumea cu care te întâlneşti pe stradă.”

M-am întunecat. De ruşine. De faptul că o asemenea întâmplare nu se uită prea uşor. Aveam să ajung de râsul cartierului. Multe poate răbda omul, dar să se râdă de el, nu.

A trebuit să-i dau hainele. Subsinschi nu locuia departe de noi, la doar două străzi, adică la vreo două sute de metri. Mie, atunci, mi s-au părut două sute de kilometri.

Mă rugam cerului să nu mă întâlnesc cu nimeni. Aş! La fântână stăteau să ia apă două vecine, categoric cele mai gureşe din cartier.

Întâi m-au compătimit (bineînţeles că ştiau de toată întâmplarea; cred chiar că ieşiseră după apă numai aşa, să mă întâlnească, să mă vadă şi apoi să comenteze cel puţin o săptămână evenimentul).

Eu încercam zadarnic să-mi apăr, cu palmele pe post de slip, goliciunea cea mai puţin văzută de om de obicei.

Vecinele au început să comenteze:

„Ei, săracu’, ce i-a făcut răul ăla de Subsinschi. Pentru trei pere!!!

(Am tresărit: ştiau şi câte pere furasem. Ăstora nu le scăpa nimic, nici dacă găina lui Budulea sau cea a lui Sanetti se ouase sau nu într-o zi.)

Apoi s-au luat de mine:

„Da’ de ce mergi aşa de cocârjat? Te-a bătut atât de rău, răul, de nu-ţi mai poţi ţine drept spinarea? Bietul copil!”

Au început să râdă de mine:

„Măi copile, păi de noi te fereşti tu? Da ce ne crezi fetişoare care nici n-au auzit de…, crezi că noi nu avem bărbaţi şi copiii? Ne crezi atât de proaste, ca să nu ştim cum îţi arată zurgălăul ?”

Şi dă-i iarăşi râs în hohote.

Mi-am dat seama că e inutil ceea ce încercam eu să mai salvez, aşa că am mers până acasă drept, ba chiar demn, fără să-mi mai pese dacă mă vede sau spune ceva, cineva.

Bunica aflase şi ea ce mi se întâmplase, aşa că îl blagoslovea pe Subsinschi în toate limbile pământului: sfoloci, mirzaviţ, salo, ceva în engleză ce n-am reţinut prea bine dar care se traducea prin „fiu de căţea”, apoi înjurături româneşti, toată gama, de la metafore zoologice pînă la cele referitoare la creier întârziat sau la origini.

(Să te păzească Dumnezeu de furia… poliglotului, dar şi a românului ajuns cu durerea în rărunchi).

După ce s-a potolit, s-a dus să-l judece pe Subsinschi pentru faptul că… i-a spurcat copilul.

Subsinschi, căruia îi cam sărise somnul şi care era totuşi un hâtru, nu s-a lăsat indimidat de bunică-mea (deşi o respecta mult, ea traducându-i scrisorile pe care le primea, din când în când, din Polonia) şi i-a răspuns:

„Lasă, cucoană, mă cerţi, în loc să-mi mulţumeşti că i-am făcut un bine!? Să vezi ce succes va avea în curând la fete, în cartier şi nu numai. Toate vor voi să vadă ce n-au văzut.”

Bunică-mea n-a mai rezistat a pufnit şi ea în râs:

„Mare nebun mai eşti şi tu, omule! Dar vezi ce o să faci cu taică-său, că îl ştiu bine, e doar fiul meu, el nu are atâta umor cât avem noi!”

Nu ştiu dacă Subsinschi a vorbit ceva cu tata, dacă tata a aflat sau nu de întâmplare, era totuşi un om sobru şi oamenii se cam temeau să facă glume cu el, aşa că s-ar fi putut să nu fi avut nimeni curajul să-i povestească tot ce se petrecuse.

Cert e că tata nu mi-a vorbit niciodată de această întâmplare.

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu dacă am avut mai mult sau mai puţin succes la fete decât s-ar fi cuvenit, dar m-am ales cu o învăţătură de minte şi de trup: să nu-mi fie niciodată ruşine de trupul meu.

Trupul ţi-l dă Dumnezeu, natura, părinţii, nu prea poţi interveni tu să arăţi cum ai vrea, să creşti cât ai vrea, să fii subţire sau mai plin, cu ochi albaştri sau căprui, cu nas cârn sau acvilin.

Să-ţi fie ruşine de minte, căci asupra ei trebuie să lucrezi necontenit, de la naştere şi până la moarte.

Ţi-o poţi modela cum vrei.

Şi o minte frumoasă, clară, bine organizată este lucrul cel mai frumos pe care îl poate avea un om.

Virgil mi-a spus odată:

„Noi suntem copiii născuţi după război. Cu dinţii cariaţi şi cu o lipsă acută de potasiu.”

Nu ştiu de unde afla el toate lucrurile astea, dacă erau sau nu adevărate, dar le spunea cu o asemenea convingere, că îl credeau toţi şi mai ales eu.

Dintre toate lecţiile pe care le-am reţinut, lecţii predate de către cea mai bună profesoară a mea, viaţa mea adică, le-am reţinut în primul rând pe cele despre spaimă.

…La şapte ani, am trăit o întâmplare cu destule tâlcuri, care m-a marcat, de asemenea, puternic. Tata mă trimisese după un kilogram de zahăr la o băcănie aflată jos, la capătul străzii. (Strada era în pantă).

Nu era prea departe, să fi fost vreo patru sute de metri, dar eu m-am luat cu joaca, apoi a trebuit să evit o zonă periculoasă, mă certasem până la bătaie cu o zi în urmă cu fraţii Sanetti şi ar fi fost bine să evit acum o înfruntare directă, aşa că a trebuit să fac un scurt ocol.

Am uitat după ce mă trimisese tata, ştiam că e ceva în legătură cu mâncarea, că se găseşte într-un pachet, că îmi dăduse şi zece lei.

Aşa că am cumpărat câteva pachete de câte un kilogram de sare, pe care le tăbârceam cum puteam, aproape târând după mine, o sacoşă de pânză.

Între timp, cerul, care era întunecat şi la plecare, se făcuse acum negru-vânăt, iar fulgerele despicau luminos (şi cu bubuituri groznice, de parcă ar fi fost o revoltă în iad şi dracii băteau furioşi în butoaie uriaşe, goale, de tablă) văzduhul.

În scurt timp, totul s-a dezlănţuit: zburau, într-o neorânduială savant orchestrată (într-o imensă spirală-pâlnie, dar cu fiecare obiect zbătându-se singur să scape) bucăţi de tablă desprinse din cine ştie ce improvizaţie, coteţ sau şopron, bucăţi de carton gudronat, ca nişte acvile negre, imense, aducând mai mult a pisici de mare, şipci rupte din garduri mai şubrede, ţigle, cutii, sticle, praf (devenind repede, din cauza rafalelor de ploaie, noroi).

Spectacolul era măreţ şi înfricoşător, îl priveam mut de spaimă şi de admiraţie: scena era luminată doar de fulgere, se întunecase complet, ar fi trebuit să fim în amurg, numai că furtuna întunecase totul; dar fulgera aşa de puternic şi de des, încât mi se părea că e mai mult zi decât noapte.

Oricum, timpul înnebunise, o luase razna. Şi spaţiul.

Nici nu mai ştiam pe unde să o iau, mă adăpostisem în dosul unui contrafort al unei case mai vechi, cu temelie de piatră şi priveam înainte, înainte şi în sus, pentru că strada pornea în pantă tocmai din locul unde eram eu şi se termina brusc, cu un deal, destul de golaş, aşa că puteam privi până hăt-departe, dar a venit întâi fulgerul şi apoi trăsnetul; în faţa mea, la vreo douăzeci de metri, a explodat zidul de cărămidă – de la fereastră în jos – şi apoi s-a acoperit într-un fum negru, iar stâlpul de curent electric, de înaltă tensiune, s-a transformat într-o lumânare ciudată, devenind luminos asemeni unei lămpi de neon, de sus şi până la intrarea sa în pământ. Mă gândeam totuşi la o lumânare pentru că apoi vârful său s-a aprins şi a început să ardă, ca o lumânare uriaşă.

Stâlpul era în formă de T, pe braţul vertical erau înşurubate siguranţele de porţelan, peste care treceau apoi firele groase de aluminiu, funii de metal argintiu, iar totul era ancorat într-un V metalic. Acest V se făcuse, la trăsnet, galben precum jarul proaspăt, apoi stacojiu şi abia atunci am înţeles ce forţă imensă se ascundea într-un fulger.

M-am refugiat în casa cu contraforţi, am intrat pe poarta înaltă, tipic ardelenească, am coborât câteva trepte, am făcut-o la dreapta şi m-am găsit în faţa unei uşi cu un geam mare, prin care am devenit spectatorul unui spectacol rar, cu doi bătrâni frumoşi, stând liniştiţi la o masă, în faţa unei lumânări (de data asta chiar era o lumânare!) şi povestindu-şi ceva.

De fapt, povestea doar bărbatul, era cu plete albe şi lungi, aşa cum mi-l imaginasem pe Dumnezeu şi ea, Dumnezeea, îl asculta zâmbind complice, de parcă ceea ce îi povestea El, Ea ştia de multă vreme, o amintire consumată împreună, o declaraţie de dragoste întârziată, o remarcă.

Oricum, nu le păsa deloc, absolut deloc, de dezastrul de afară ca şi cum uşa, destul de subţire de altfel, ca să nu mai vorbim de geam, i-ar fi apărat de toate relele pământului. E drept că uşa era în dosul casei, iar casa era înconjurată de ziduri, ca o mică cetate.

Am bătut întâi încet, nu m-au auzit, apoi mai tare, m-a văzut întâi ea, a încercat un abur de spaimă, refugiat în ochi şi i-a spus ceva soţului.

El s-a ridicat sprinten de pe scaun, neobişnuit de agil, de sportiv, a dechis cu grijă uşa şi mi-a spus „intră, tinere”, chiar aşa „intră, tinere”, dar, curios, cu căldură şi respect, nu cu ironia specifică adulţilor.

Am dat „bună seara”, apoi m-a pufnit râsul, adică ce „bună seara” când afară era sfârşitul lumii, am dat să mai spun ceva, apoi mi-am dat seama că nu mai aveam cuvinte, se epuizaseră, mi le mâncasereră emoţiile, aşa că am rostit cu greu: „stâlpul… lumânarea… fulgerul… trăsnetul… V-ul …”.

M-au ascultat cu răbdare, au schimbat câteva vorbe domoale între ei, într-o limbă străină, n-am putut să-mi dau seama ce limbă vorbeau, poate armeana, iar apoi el m-a întrebat: „Unde stai?”

I-am răspuns că stau pe această stradă, mai sus, la vreo două sute de metri, dar că m-a prins furtuna şi atunci m-am hotărât să intru la ei în curte şi în casă.

„Eşti un tânăr înţelept” – a mai spus bătrânul, înclinând aprobator, din cap, de câteva ori.

M-au întrebat dacă vreau să mănânc cu ei şi, refuzându-i, m-au tratat totuşi cu o dulceaţă de trandafiri şi cu un pahar cu apă rece ca gheaţa.

Acum îmi trecuse prima spaimă şi se cuibărise în mine o a doua: „Ce va zice tata, plecasem de aproape două ore, afară era cum era şi, în plus, mă aştepta cu zahărul (abia acum am fost fulgerat : mi-am adus aminte că mă trimisese după zahăr, nu după sare, înainte de a pleca la serviciu, tata bea întotdeauna o ceaşcă de ceai, cum de putusem uita acest lucru, în plus îmi lăsasem afară şi sacoşa cu cele zece kilograme de sare, aşa că…”

Bătrânul a mai schimbat câteva vorbe cu soţia sa în aceeaşi limbă, uşor aspră, cu multe a-uri şi haş-uri, o limbă pe care o credeam pe atunci foarte veche, nu ştiu de ce, poate şi pentru că o vorbeau nişte bătrâni. Şi acum cred că era vorbă de o limbă străveche, dar din alte motive.

Mi-au dat şi mie un fulgarin impermeabil; bătrânul se îmbrăcase într-unul verde, cu reflexe fosforescente; şi-a sărutat pe obraz, delicat, soţia şi am plecat după ce, iarăşi râzând, de emoţie, un râs nervos, i-am spus din nou bătrânicii „bună seara”.

Am mers în tăcere: furtuna se potolise, dar, ciudat, îmi lipsea aerul, părea că fusese absorbit de pâlnia aceea uriaşă care semăna cu un titirez şi care luase tot ce putuse lua şi plecase mai departe.

Se lăsase acum noaptea şi, pentru prima oară în viaţă, am văzut licurici.

I-am arătat bătrânului stâlpul (sau lumânarea): „aici s-a aprins”; el a dat din nou din cap, dar nu a spus nici de astă dată nimic. Sacoşa mi-o ducea el, era prea grea pentru mine.

I-am arătat unde stau.

Mi-a spus, neobişnuit de aspru:

„Rămâi puţin aici.”

A intrat singur în bucătărie, unde tata stătea singur la masă, cu ceaşca de ceai, albastră, în faţă.

Bătrânul nu a stat prea mult de vorbă cu tata.

Când a ieşit mi-a spus, acum nefiresc de blând:

„Şi acum intră”.

Am intrat cu sfială. Tata m-a privit în faţă, curios, aşa cum priveşti un gândac pe care nu l-ai mai văzut, nici nu ştii că există, apoi îl observi şi te întrebi de unde a apărut şi dacă e dăunător sau nu.

Avea ochii roşii, roşi de conjunctivită, de griji sau de depărtări.

A băut în linişte ceaiul fără zahăr, nu m-a întrebat de ce luasem sare în loc de zahăr şi de ce atâta, pe unde umblasem, de ce întârziasem.

Nici eu nu l-am întrebat ce-i spusese omul acela, dacă îl certase pentru că mă trimisese pe ploaie (bătrânul nu avea de unde să ştie că tata mă trimisese pe lumină şi că, de fapt, eu întârziasem) sau pentru faptul că mă pusese să car o greutate prea mare pentru puterile mele (nu avea de unde să ştie că eu greşisem, cumpărasem sare de toţi banii) sau pentru că nu plecase în întâmpinarea mea.

Aşa că am început să plâng, bleg şi inutil, fals, nu-mi venea să plâng, dar nu ştiam cum să ies din situaţie şi tata s-a hotărât să-mi spună, atunci, a împăcare:

„Hai, vino lângă sobă, usucă-te. Şi vino pe urmă să mănânci şi tu ceva.“

Nu-mi venea nici să mănânc, dar m-am făcut că mănânc cu poftă.

Şi atunci, la şapte ani, ca într-o iniţiere prin spaimă, am învăţat că minciuna poate fi, uneori, mai puternică decât adevărul, că poţi păcăli, chiar copil fiind, pe oricine, cu o voce slabă, tremurată şi câteva lacrimi.

M-am vindecat în acea noapte de inocenţă. M-am hotărât tot atunci, în noaptea ce pulsa liniştită, odată cu răsuflarea mea, apropiindu-mi şi depărtându-mi lumini, că mă voi face actor, iluzionist, scriitor sau om politic.

…Două locuri mă atrăgeau, în afara străzii mele în pantă care ocolea şi traversa dealul şi a cimitirului aflat la baza aceastuia: teatrul de păpuşi şi gara.

Teatrul de păpuşi, numit, nu ştiam de ce, Vasilache, era o clădire sobră, cu temelie de piatră, o prelungire a zidului pieţei celei mari, o clădire care atunci mi se părea imensă, cât o hală a unei uzine uriaşe şi care acum, după patruzeci de ani, mi se pare mai degrabă modestă.

Ca să ajungi la teatru, trebuia să treci peste un pod minuscul, nu mai lung de trei metri şi lat de un metru: mai mult un pod din poveşti, l-ai fi vrut de zahăr şi de turtă dulce, să rupi din el, ori de câte ori treci, câte o bucată.

Podul era de piatră şi nu i se potrivea deloc cântecul din copilărie: podul de piatră s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat / vom face altul de râu în jos / altul mai trainic şi mai frumos.

E adevărat, podul era de piatră, numai că nu era un pod adevărat, ci doar un podeţ, râul nu era râu, ci doar un pârâiaş, care niciodată nu a avut apă care să-ţi treacă de genunchi, nici primăvara, când se topeau în munţi zăpezi, nici la ploi torenţiale, e drept foarte rare pe aici.

Şi totuşi, traversând perpendicular oraşul, pârâul avea nu mai puţin de trei poduri, toate de piatră, dintre care unul, cel mai mare din oraş, traversat de o şosea asfaltată.

La nici cincizeci de metri era calea ferată şi bariera; drumul paralel cu pârâul era ciudat, se termina brusc, în calea ferată; dincolo de ea, era o râpă abruptă şi abia mai departe, mult mai departe, începea un alt drum, cenuşiu, pietruit, care, pe ploaie, strălucea straniu, părea un balaur uriaş, cu solzi de oţel strălucind stins, aşa cum străluceşte plumbul după tăietură.

Drumul ducea la gară, ocolind-o, ajungând în spatele ei. Ca să ajungi la gară, trebuia să vii din centru, să treci pasarela, apoi să o iei, răsucindu-te pe un picior, pe dreptul, spre dreapta, într-o buclă ca o agrafă de păr, aşa încât te întorceai câţiva metri paralel cu drumul pe care veniseşi: numai că acel drum urca pe trepte spre cer, deasupra şinelor de cale ferată, printre nori şi fum.

Ori de câte ori trebuia să plecăm cu trenul o făceam atât de devreme, încât noaptea nu năpârlea în dimineaţă: luminile gării, învinse, slabe, galbene, mai mult te înspăimântau, decât te apărau.

Te agăţai de mâna unui adult şi el credea că faci asta pentru că urma despărţirea şi atunci, el, adultul, era inundat de o ciudată căldură în mână şi lumină în ochi: se apleca spre tine, spunându-ţi câteva vorbe tandre, liniştitoare, crezând că pe tine te-a atins dorul sau dragostea şi nu frica.

Pe urmă, pe peron, îţi mai reveneai din spaimă: era multă lume, uneori dădeai şi de cunoscuţi, vedeai şi copii, la fel de speriaţi ca şi tine, care nu ştiau unde merg, ca şi cum, la capătul drumului, s-ar fi aflat în primejdie de moarte.

Copiii aveau cu toţii ochii mari, privind ţintă spre tine; când, totuşi, se hotărau să privească în altă parte, întorceau capul cu totul, din gât. Nu-şi roteau adică ochii, ci întreg capul, ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine de unde vine primejdia care îi ameninţa.

Părinţii, rudele, adulţii aveau alte probleme: cu biletele, cât costă, cu linia, pe ce linie vine trenul, cu staţionarea, cât stă trenul aici, cu bagajele, adesea baloturi imense, de parcă ar fi cărat fân sau bumbac, cu apa, căutând să umple, de la cişmeaua gării întotdeauna, o sticlă de un litru, ca să ai pe drum, cu mâncarea, dar asta în cazuri mai rare, când trebuia să aştepte mai mult de o oră şi mâncau de plictiseală, să mai treacă timpul.

Doar dacă era foarte mici, de ţâţă, înfăşaţi, copii se bucurau de atenţie. Mamele îi ţineau la piept, dar nu ezitau, la venirea trenului, să se îmbulzească, să prindă un loc, deşi trenul venea aproape gol şi, de obicei, era loc pentru toată lumea.

Dar oamenii se răzbunau parcă pe timpul pe care îl pierduseră până atunci, pe aşteptare, se îmbulzeau la intrarea în vagon, nu-i lăsau pe cei aflaţi în tren să coboare, începeau ţipete, mai rar înjurături, se creea o îmbulzeală care punea în pericol graficul şi traficul, interveneau atunci, paşnic, ceferiştii, nu vă grăbiţi, trenul nu pleacă fără voi, oamenii se linişteau ca prin farmec, deveneau răbdători, chiar politicoşi, aveau acum o certitudine, trenul nu pleca fără ei, impiegatul nu avea să dea semnalul de plecare până când nu se vor urca cu toţii, începea un soi de ordine ca la un cataclism, în care trebuie să existe o ordine în salvare, mai întâi femeile cu copii mici, apoi femeile cu copii mai mărişori, apoi femeile singure, – acestea erau întotdeauna ajutate -, apoi bătrânii, indiferent de sex, apoi ceilalţi călători, în ordinea descrescătoare a vârstei.

Urcau bineînţeles toţi, chiar acceleratul stătea aici cinci minute, iar în cinci minute poţi uşor goli şi reumple un tren.

Se rezolva şi problema bagajelor, rar, foarte rar la vagonul de bagaje, mult mai des pe culoare, dar omul vorbea dinainte cu conductorul, se înţelegea cu el, ceilalţi călători erau şi ei înţelegători, călcau cu grijă peste baloturi şi saci. În afară de legume: cartofi, vinete, mai rar verze, n-am ştiut niciodată ce cărau acei oameni; cred că şi lână, pentru că, uneori, bagajele păreau extrem de uşoare pentru volumul lor.

Ajungeam de multe ori la gară, îmi plăcea să-i văd pe oameni plecând sau venind. Dar cel mai mult îmi plăcea să privesc gara de pe pasarelă. Şi asta din mai multe motive.

În primul rând mă credeam o pasăre care trece în zbor, peste oameni şi trenuri, peste şinele strălucind în soare.

Eram deasupra tuturor, mi se umfla pieptul de mândrie şi de încântare. În stânga era gara cu oamenii, ridicol de mici, muncindu-se cu bagajele adesea mai mari decât ei, nişte gândăcei aproape simpatici, negri, din cauza distanţei aproape toţi păreau îmbrăcaţi în negru, tăcuţi, tot din cauza distanţei, chiar dacă ţipau, nu i-ai fi auzit.

Erau trase pe linii, gata de plecare, mereu gata de plecare, personalele cu vagoane albastre; trenurile de marfă, aproape întotdeauna goale, erau trase pe linii mai îndepărtate, pe liniile de manevră.

În al doilea rând, de aici se vedeau cel mai bine locomotivele cu abur, ar trebui să fie numite cu fum, pentru că arareori se zărea printre roţi un firicel subţire şi alb de abur, pe când fumul scos pe coş era atât de împresionant, încât orice copil, care ar fi desenat un tren, ar fi început cu fumul.

Impresionant pentru locomotivă era coşul, cilindric, uriaş, îl vedeam atât de aproape, încât îi vedeam şi grătarul. Un fum gros, vânăt spre negru, gâlgâia mereu din coş.

Ar fi semănat cu apa dintr-o conductă, numai că apa era albă, iar fumul negru, apa cădea în jos, iar fumul se ridica pînă la noi.

Miroseam a smoală, a cărbune ars, a creangă uscată arsă primăvara: ne plăcea mirosul ăsta şi îl rugam pe mecanic, nene, dă drumul la fum, că noi stăm pe pasarelă, mecanicul se răsucea spre noi caraghios, mirat că cineva de sus îl strigă şi el întâi nu vroia, măi, dracilor, o să vină pe la mine mamele voastre să-mi ceară socoteală, că ce v-am făcut, că aveţi pe voi haine curate şi or să se umple de fum, or să se murdărească de fum şi or să miroasă a fum, dar noi stăruiam, nu, nene, că n-o să spunem la nimeni, dar ne place fumul, aşa că omul, şi el tată, cu copii cam de vârsta noastră, îşi posta locomotiva cu coşul exact sub pod şi slobozea nu ştiu cum, un fum gros, în vălătuci, pfum-pfum-pfum, ca şi cum locomotiva ar fi vrut să-şi ia, dintr-o dată, din pântecul de jar, mai multă putere şi viteză; ne credeam pentru câteva clipe în nori sau în iad, iadul şi raiul erau, pentru noi, atunci, totuna, ne bucuram, pufăiam mulţumiţi, cu ochii înroşiţi de mulţumire şi de fum, miroaseam acum a tren şi a gară şi adesea coboram din nou la peron.

Veneau trenurile de linia întâi, personalele adică, cu alţi călători, mulţi navetişti; se amestecau vânători şi pădurari, în haine verzi, cu nasturi din corn de cerb, cu pălării verzi, obligatoriu cu o pană de păun, cu un colţ de mistreţ, cu o gheară de cocoş de munte, o lăbuţă de iepure sau o bucată dintr-o coadă de jder sau de veveriţă; pescari cu undiţe ascunse în teci de pânză cenuşie sau tot verde, cu raniţe uriaşe, de parcă ar fi vrut să prindă tot peştele de pe râu; cosaşi veniţi de mai departe, schimbaseră deja două sau trei trenuri, cu lama coaselor învelită cu grijă în hârtie de pergament, unsuroasă; ţăranci cu pieptul mare, cu sâni uriaşi, în care soţii şi pruncii lor îşi găsiseră întotdeauna o fericire simplă, dar profundă, adormitoare; ceferişti obosiţi, acari, frânari, conductori, uneori cu uniformele murdare de ulei, alteori noi, cu trese albe pe fond roşu; ţapinari, cu ţapinele lor curioase, terminate cu o singură gheară, uriaşă, de oţel lustruit; vara, culegători de ciuperci cu coşuri ca femeile, coşuri mirosind a umed, a pădure după ploaie; culegători de zmeură, de fragi sau de mure; mirosul fructelor de pădure tăia, pentru clipe bune, mirosul de usturoi, de sudoare de ţap tânăr, iute şi inconfundabil; ţigani gălăgioşi, cu ceaune de aluminiu, sau mai rar, de aramă, cu tigăi de tablă, cositorite grosolan, cu ţigănci cu fuste multicolore, bogate, roşii şi galbene şi uneori cu părul împletit în bani de argint sau chiar de aur, cu chipul lui Mihai I, Carol I, dar şi al lui Franz Josef; cu arădence albe, grase şi melancolice, cu vorbă leneşă şi cântată, le spuneam arădence, deşi Aradul era foarte departe, mai aproape erau Sibiul, dar sibienii şi sibiencele veneau cu telemeaua, nu cu roşiile sau vinetele, întotdeauna de cea mai bună calitate; olteni cu praz şi cu usturoi, cu slănină subţire, trasă la horn şi la vânt; veneau, mai rar e drept şi sârboaice cu peşte de Dunăre sau de baltă, cu pliculeţe de budincă şi, câţiva ani mai târziu, cu vegheta, un fel de praf bun la toate, dar şi pe ascuns, cu aur, aur roşcat, sârbesc, aur bun, când era aur; mai veneau şi unguri cu paprika, cu boia iute sau dulce, bună să dea culoare şi gust la orice mâncare, cu buturi întregi de porc, afumate măestru, cu nuanţe de aur negru sau brun; mineri cu lămpaşe sau cu lanterne montate direct pe casca de tablă, cu feţe pământii sau prea albe, de parcă adâncul le-ar fi smuls, nu doar vigoarea, ci şi culoarea, totdeauna obosiţi; muncitori de la uzina mecanică, singurii care jucau şaizeci şi şase cu cărţi ungureşti; soldaţi slabi, obosiţi, mereu atenţi să nu deranjeze pe cineva, cu bocanci lustruiţi, cu feţe nesigure, cu mustaţa tunsă regulamentar până la colţul gurii, cu părul scurt, de cel mult un centimetru, cu boneta pusă la centură, răspunzând fără chef întrebărilor ceilalţi, unde eşti, la ce unitate, cât mai ai, dar nu-l cunoşti pe cutare, urma numele, că mi-i nepot şi poate…

Mai erau şi călători ocazionali, aflaţi în delegaţii, în circuit sau care aveau, pur şi simplu, o treabă de rezolvat în Capitală şi luaseră trenul ăsta, pentru ca să-l schimbe apoi cu un altul, într-un nod de cale ferată aflat, undeva, mai la câmpie.

Aceştia îi intimidau fără voia lor pe ceilalţi, nu pentru multă vreme, desigur, până când călătorul cel nou se integra în lumea celorlalţi, ascultând sau povestind ceva, făcând conversaţie, să mai treacă timpul, sau, dimpotrivă, până când vreun navetist nu începea să-l descoase.

Noi intram în vagoane să vedem oamenii, nu cerşeam, nu strigam, nu ofeream şi nu primeam nimic.

Trenul stătea destul în gară, uneori şi douăzeci de minute, aşa că aveam timp să traversăm întreg trenul. Coboram apoi pe partea gării şi ne întorceam acasă. Niciodată nu am văzut vreo încăierare, sânge, vânătăi, nu am auzit blesteme sau ţipete înfricoşate.

Doar zarva firească, cea de la sosirea trenului. Trenul era o lume, dar, din păcate, pleca fără noi, lăsându-ne pustii şi stingheri, aproape inutili.

Calea ferată mi-a pus primele probleme metafizice: mergeam uneori kilometri de-a lungul ei sau printre şine, păşind, sărind din traversă în traversă şi nu înţelegeam de ce ochii mei văd că, undeva în depărtare, şinele, altfel paralele, se întâlnesc. Nu se întâlneau niciodată, nu păreau să se sfârşească vreodată şi, când am ajuns pentru prima dată în Capitală, am fost foarte mulţumit pentru că am văzut că, în gară, şinele se terminaseră, se întorceau în sus şi se terminau în nişte tampoane, precum cele de la vagoane.

Numai că tampoanele astea erau vopsite cu roşu şi înconjurate de un cerc alb, aşa că arătau ca două ţinte. Iar pentru mine chiar erau nişte ţinte.

Al doilea lucru pe care nu-l înţelegeam era cum de reuşea un tren să treacă de pe o linie pe alta. Aş fi vrut ca osia să fie, nu ştiu cum, mobilă, adică să se dilate sau să se contracte la nesfârşit. Am urmărit de multe ori cum trece trenul pe la macaz, dar n-am înţeles niciodată cum de reuşea să treacă exact pe acolo pe unde trebuia, mai ales că roata avea o margine care ar fi trebuit să împiedice acest lucru.

Am înţeles totuşi, de pe atunci, câteva lucruri: că nu poţi avea încredere nici în proprii tăi ochi, că şi ei te pot înşela, că iluzia poate fi mai puternică decât realitatea, că trebuie să poţi, dacă eşti puternic, să oferi celorlalţi iluzii, că, dacă nu pot creea realităţi, voi putea creea cândva iluzii.

(va urma)

Lucian Strochi