Foileton: Funia de nisip (8)
Pot spune că mi-am petrecut copilăria în cimitir. Şi astăzi cred că cimitirul nostru nu se aseamănă cu celelalte.
Prin mijlocul lui trece un pârâu, are o baltă în care cresc mătasea broaştei, dar şi trestie şi papură, maluri înverzite cu sălcii, plopi, arini, cu zeci de tufişuri.
Cimitirul este în pantă, drumul, asfaltat, şerpuieşte până spre capăt, până spre pruni şi meri, sălbatici şi sălbăticiţi.
Morţii sunt din toate seminţiile: români, unguri, nemţi, cehi, polonezi, ba chiar evrei, arabi şi indieni. Găseşti în cimitir brazi falnici şi singuratici, stejari, fagi, poate cândva a fost aici o pădure, dar şi cireşi cu cireşe amare, care înfloresc primăvara ca miresele. Şi mesteceni, castani, pini sau arţari, salcâmi şi nuci, vişini şi peri.
E drept că fructele sunt zbârcite şi de cele mai multe ori acre, dar asta pentru că nu aveam noi răbdare să le lăsăm să se coacă.
Vara, cimitirul pare o grădină zoologică. Vezi, pe pământ şi în copaci, veveriţe roşcate sau aproape negre, jucăuşe şi sperioase, dar curioase şi harnice, jderi vicleni, prelungindu-se de-a lungul trunchiurilor de copaci, apoi iepuri cenuşii sau maronii, vulpi cu ochi şireţi, hârciogi fălcoşi şi popândăi tremurând de frig sau de frică, turturele plumbuite, vulturi maiestuoşi şi tăcuţi planând în cercuri strânse peste arbori, bufniţe rotindu-şi ochii galbeni imenşi şi clipind des, acoperindu-şi ochii cu o pleoapă neagră sau cel puţin aşa o vedeam noi sau strigi, cucuvele, ciocănitori pe care mai mult le auzi decât le vezi, şopârle cenuşii sau verzi sau chiar guşteri, brotăcei sau broaşte râioase, salamandre cu pete galbene şi tritoni de două feluri, mai mari şi mai mici, noi credeam că sunt femele şi bărbătuşi, jalnică imagine a unor monştri marini şi preistorici, şerpi de pădure, vineţi, aproape negri, cu frumoase desene pe spate, cu burta cenuşie sau galbenă, neveninoşi şi fricoşi.
Unii spuneau că au văzut şi vipere; eu nu le-am întâlnit niciodată şi cred că mai degrabă cineva a răspândit zvonul acesta, ca să nu ne mai ducem toată ziua în cimitir.
Toate acestea le priveam cu încântare, căci aveam timp pentru asta. Când povesteam despre minunile din cimitir, nimeni nu ne credea. Numai că oamenii mari vin în cimitir cu trebă, să îngrijească de un mormânt, să lăcrimeze pentru un mort, să mai schimbe o vorbă cu o cunoştinţă despre morţii lor, despre vremuri şi vremi şi nu privesc în jur, se păzesc doar de câinii care mai scapă şi ei prin cimitir, căci poarta cea mare e mereu deschisă pentru toţi, vii şi morţi, oameni sau jivine.
Dar cimitirul era al nostru, al copiilor din Calvaria şi al morţilor. Împărţeam frăţeşte cimitirul.
O întâmplare ne-a pus însă pe gânduri: ne luptam între noi, ne împărţiserăm în două cete, roşii şi albaştri, ne numeam aşa pentru că trebuia să purtam ceva distinctiv de respectiva culoare. Eu nimerisem la roşii, la noi era mai simplu, îmi pusesem o cravată de pionier pe car,e din când în când, mi-o răsuceam aşa, încât să-mi acopere faţa, aşa cum văzusem că făceau într-un film indienii.
Ne înarmasem cu prăştii. Le făceam din lemn de alun, pentru că doar alunul se desparte în două crengi egale, aşa încât să formeze un Y, numai bun pentru crăcanele unei prăştii, decupam apoi o limbă de pantof vechi, decupam în şuviţe o cameră de bicicletă, puneam o pietricică în praştie şi aveam o armă pe cinste.
Cine era lovit ieşea din joc, dar asta se întâmpla destul de greu, pentru că ne feream, ascunzându-ne după cruci şi pietre de mormânt, şi, chiar atunci când erai lovit, nu prea recunoşteai asta, începeau certuri, nu m-ai lovit, arată semnul, ai lovit un trunchi de copac, jocul se întrerupea, ne ascundeam şi ne căutam din nou.
Crucile erau din ciment, mai rar de marmură, din lemn sau din fier forjat. Cele din ciment aveau pozele morţilor încarstrate, iar peste ele se punea o sticlă subţire.
O săptămână ne-am luptat între noi fără să ne dovedim unii pe alţii, de luni până sâmbătă, căci duminica era sfântă pentru toată lumea, mai mult, veneau oamenii în cimitir şi ne-ar fi alungat de acolo.
Multe poze înfloreau în stele albe din cauza pietrelor noastre.
Înfierbântaţi, n-am dat nicio importanţă acestui fapt.
Duminică a plouat toată ziua, o ploaie rece, urâtă, deşi era vară.
Când am revenit, pentru a continua ostilităţile, am observat cu uimire că morţii plângeau. Cu lacrimi adevărate. Plângeau acolo, în pozele lor. Plângeau pentru că nu li se mai vedeau chipurile şi se temeau că rudele, prietenii, ceilalţi oameni îi vor uita din cauza asta.
Nu ne gândisem o clipă că era vorba de un condens, că umiditatea, apa şi aerul pătrunseseră în spatele fotografiilor şi că totul se putea explica simplu aşa.
Impresionaţi, ne-am dat seamnă că ne încărcasem cu un păcat greu, că morţii nu se puteau apăra, că ei în fond nu ne făcuseră nimic şi ne-am jurat că nu ne vom mai atinge de nicio poză, de niciun mormânt.
Şi, începând cu vara aceea, nu mai trăgeam cu prăştii în cimitire, nu mai rupeam flori de pe morminte, nu mai călcam pe morminte, chiar dacă mormântul era doar o grămăjoară de pământ.
Ba chiar am început să îngrijim morminte, aşa cum ne pricepeam şi, la mormintele părăsite, înfingeam la capul mortului, acolo unde credeam noi că e capul, câte o creangă subţire de salcie sau de liliac.
Şi nu rareori aceste rămurele s-au prins, sporind în timp şi mai mult sălbăticia cimitirului.
De la o vreme, la unele morminte, în loc de cruci, au început să răsară stele. Nu ştiam ce e cu ele.
Am crezut întâi că e vorba de legenda aceea potrivit căreia fiecare om îşi are steaua lui, şi când moare un om cade o stea.
Poate că la aceşti oameni stelele fuseseră găsite şi puse pe morminte în loc de cruci.
Am întrebat pe tata dacă era adevărat ce credeam eu.
M-a privit uimit clipă, a murmurat ceva de genul măi, multe îţi mai trec prin cap, de unde le mai scoţi, a râs apoi în hohote şi mi-a spus, redevenind serios, ba chiar uşor mohorât, nu nu e vorba de aşa ceva, sunt comunişti şi comuniştii nu se îngroapă cu cruce, ci cu stea, de ce am întrebat, aşa e la ei obiceiul, dar comuniştii nu sunt creştini, ba da, prin botez, dar ei cred că sunt mai mult de atât, sunt un fel de sectă, adică cred şi în altceva, pentru mine cuvântul sectă era prea greu, credeam că e legat de insectă, auzisem că unii oameni cred în insecte, în scarabei şi în albine, ba chiar şi în furnici, n-am mai pus alte întrebări, dacă puneam prea multe întrebări, tata, ca să scape, mă punea să fac ceva, de obicei o trebă care nu îmi plăcea deloc, aşa că am să-l întreb altădată în ce insectă credeau comuniştii.
Apoi am auzit nişte versuri care sunau cam aşa: „…Iar steluţa cea de sus / Oare ce-o avea de spus?/ Socialismul –spune ea / Se clădeşte-n ţara mea.”
Steluţele vorbesc, căci mai era şi o colindă: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare/ Steaua străluceşte / Şi lumii vesteşte…” cu stele vorbitoare.
Numai că steaua aceasta anunţa naşterea lui Iisus, pe care l-am pronunţat multă vreme Îi sus, căci aşa credeam că îl cheamă pe fiul Domnului care şi el e sus în ceruri.
Cealaltă era o steluţă şi anunţa socialismul care se construia în ţara mea.
L-am întrebat din nou pe tata dacă socialismul este un bloc.
Tata m-a privit uimit şi de astă dată şi mi-a confirmat: Da, este un bloc al ţărilor socialiste! Şi e mai mare decât blocul de la piaţă? Tata a început să râdă, a înţeles confuzia mea, nu e vorba de un bloc bloc, adică de o construcţie, de o casă, ci de altceva, este… se opri gânditor câteva clipe, adică s-ar putea să ai şi tu dreptate, socialismul e o construcţie, o casă a popoarelor, un bloc pentru ţările lagărului socialist.
Acum nu înţelegeam ce e un lagăr, căci putea fi două lucruri: un loc strâmt în care se învârte ceva, o axă sau un loc în care sunt ţinuţi cu forţa şi puşi să muncească oameni nevinovaţi, până când aceştia mureau de epuizare sau de boli, iar dacă nu mureau de moarte bună erau omorâţi.
N-am îndrăznit însă să-l mai întreb pe tata ce înţelege el prin lagăr. Amânam mereu o întrebare şi, dacă n-o uitam, o puneam peste o zi sau două, când îl vedeam bine dispus. Apoi nu s-au mai pus stele roşii pe morminte, ba chiar au început să dispară şi cele vechi, semn că lumea se schimbase şi creştin era acum mai mult decât comunist.
Copiii nu au sentimentul morţii, am mai spus-o şi cu atât mai mult, noi cei din Calvaria, care trăiam mai mult în cimitir, ne jucam în cimitir şi niciodată niciun mort nu ne-a supărat cu ceva, nu ne-a speriat, nu ne-a dojenit sau urechiat.
După moarte toţi oamenii devin blânzi, înţelegători, paşnici şi preocupaţi doar de linişte.
M-am întâlnit de multe ori cu moartea, a mea sau a celorlalţi.
Veneam odată de la grădiniţă, lălăind un cântec şi căutând ritmul, bătând cu degetele în ghiozdănaşul meu, care nu era altceva decât o cutie de tablă, cu mâner de sârmă ceva mai grosă, în care îmi ţineam mâncarea, rareori altceva.
Mergeam pe marginea drumului, trotuarul era doar închipuit, drumul nu era asfaltat, era doar întărit cu pietre de râu, un camion urca cu greu, oprindu-se din când în când, schimbând probabil vitezele.
Prin faţa camionului s-a potrivit să treacă un cârd de gâşte şi de raţe.
Maşina nu le-a putut ocoli pe toate, prinzând o raţă între cele două roţi duble din spate pe stânga.
A flecit-o complet, doar inima decupată perfect, ca pentru o lecţie practică de biologie, a căzut chiar la picioarele mele. Zvâcnea, pompând conştiincioasă aer în loc de sânge.
A mai pompat aşa minute întregi, poate mai mult de un sfert de ceas.
Crezusem că mori atunci când ţi se opreşte inima.
Acum vedeam că mori înainte, că inima îţi poate supravieţui şi, dacă inima poate supravieţui, atunci şi capul poate face acelaşi lucru.
Citeam din O mie şi una de nopţi şi tocmai ajunsesem la povestea cu sultanul care decapitează un vizir şi capul vizirului vorbeşte mai departe, îndemnându-l pe sultan să răsfoiască paginile lipite ale unei cărţi care să-i vorbească doar lui despre viaţă şi moarte. Şi sultanul, folosindu-şi saliva, deslipea paginile cărţii, iar otrava îl pătrundea în măruntaie, căci cartea era îmbibată cu otravă, vizirul răzbunându-se după moarte pe ucigaşul său.
M-a tulburat mult acea inimă care bătea acum fără rost, fără trup, dincolo de moarte şi imaginea ei m-a urmărit multă vreme şi în vise, ca şi capul vizirului, mai mult decât zvârcolirile de moarte, pe care doar le presupuneam, ale sultanului.
Eram să mor şi eu tot din cauza unui camion. Am traversat în fugă strada, camionul urca încet, avea lada plină, dar eu m-am împiedicat chiar în faţa lui.
Cred că şoferul nici nu m-a văzut, nu mă observase înainte, eram sub unghiul său de vizibilitate şi roţile acelea uriaşe de cauciuc veneau necruţător spre mine.
Erau atât de aproape de mine, că vedeam profilul cauciucului, semănând foarte mult cu cel al unui tractor, adică având ca model crenguţa de brad.
O vecină a ţipat atât de tare, că mie mi s-au înfundat urechile, m-am dezmeticit şi am ţâşnit spre marginea din stânga a străzii. Abia atunci şoferul m-a văzut, era bătrân, purta ochelari şi am văzut că ochelarii i s-au aburit brusc, de parcă ar fi venit undeva la căldură din plin ger.
Nici nu l-am văzut, se justifica el vecinei, care îşi făcuse câteva cruci repezi, îi tremura vocea, de parcă el ar fi fost de vină şi nu eu, pentru că traversasem strada prin faţa maşinii şi pentru că mă împiedicasem.
Seara am povestit întâmplarea tatei, să văd ce spune, numai că nu i-am spus că era vorba de mine, ci de un alt băiat, eu numai văzusem totul, dar fie că tata era un bun psiholog, fie că îi dădusem eu prea multe detalii realiste, fie că pur şi simplu îi spusese ceva vecina, că tata m-a întrebat, privindu-mă cu îndoială, într-o dungă: „Nu cumva ai fost tu acel băiat?”
M-a scos din încurcătură bunica, anunţându-ne că masa e gata sau poate că tata n-a mai vrut să insiste, bucuros că totuşi nu mi se întâmplase nimic.
La cinci ani cam ştiam cum arată corpul omenesc pe dinăuntru, mai ales că mă duceam pe la Casa Pionerilor, să văd peştii în acvariu şi s-a întâmplat ca tovarăşa profesoară să aibă o inspecţie.
Am intrat şi eu în clasă, nu era chiar o clasă, era o grupă mai mare, cu copii cuminţi care priveau printr-un aparat negru care mărea foarte mult şi care se numea, curios, microscop şi nu macroscop, aşa cum ar fi trebuit, la început am fost cuminte, se vorbea despre frunză, despre peţiol, eu înţelesesem preţiol, adică ceva preţios, cum e petrolul, despre fotosinteză, copii răspundeam frumos, se vede că învăţaseră acele lucruri, se pregătiseră pentru lecţie, apoi s-a trecut la o altă lecţie, la care asistasem şi eu cu vreo câteva zile în urmă, căci tovarăşa mă îndrăgea şi mă primea la ora ei, avea şi ea un copil aproape de vârsta mea, şi, când inspectorul a întrebat cine vrea să-mi spună cum este alcătuit aparatul digestiv, copii au ridicat mâna, dar am ridicat-o şi eu şi inspectorul m-a pus pe mine să răspund, pentru că eram cel mai mic dintre toţi, ceilalţi copii erau deja la şcoală, în clasa a treia sau a patra.
Am început cu buzele şi cu dinţii, cu limba, cu gura, neuitând de bolul alimentar care era aşa ca un guguloi, aici inspectorul a zâmbit, l-am dat pe spate când am pomenit de esofag, de stomac şi de duoden.
Aici m-am oprit, urma un cuvânt lung şi greu, cum ar fi fost indispensabili, căci aşa spuneau domnii la nădragi, mai întâlnisem cuvântul undeva, parcă în legătură cu nişte lupte, uitasem cuvântul şi pace şi atunci i-am trântit-o inspectorului mai pe româneşte, pronunţând tare şi răspicat maţe, iar inspectorul s-a înecat într-un râs nervos, isteric, nu se mai putea opri, îmi venea să-i spun, aşa cum îmi spuneau şi mie alţii: ţţât, moaşă-ta-n pod, dar parcă prea erau amuţiţi de spaimă ceilalţi, am continuat apoi într-o suflare: colon şi anos, nu pronunţasem anus, îmi aduc deseori aminte de întâmplare, mai ales de ultimul cuvânt pentru că, un distins intelectual spusese într-o adunare, în loc de anno domini, anus domini şi atunci am izbucnit în râs şi apoi m-am scuzat, povestindu-le tuturor întâmplarea din copilărie.
Am mai vorbit şi despre ficat – care era bucătăria organismului – şi despre rinichi – care este carburatorul său.
Inspectorul, impresionat de vârsta mea, dar şi de cunoştinţele mele, e drept cam eteroclite, dar asta din cauza surselor bibliografice prea diverse şi neortodoxe, a întrebat-o pe tovarăşa „că ce caut eu acolo.”
Inspirată, tovarăşa a spus că sunt fiul ei şi că nu avea cu cine să mă lase acasă, aşa că veneam şi eu să asist la orele ei, dar că eram cuminte.
Inspecţia a trecut, tovarăşa m-a sărutat apoi cu patimă întâi pe obraji, apoi şi pe buze, mulţumindu-mi şi declarându-mi că pe jumătate eu îi salvasem inspecţia, că inspectorul era recunoscut pentru severitatea sa, că l-am impresionat prin cunoştinţele mele şi a concluzionat că dacă ăsta micul ştie atâtea, atunci îmi dau seama ce ştiu ceilalţi şi tovarăşa mi-a dăruit un peştişor auriu, cu multe falduri, cu tot cu un vas rotund, peştişor pe care l-am numit perifrastic Peştişorul de aur şi care mi-a îndeplinit mai multe dorinţe, nu doar trei.
Tot la Casa Pionierilor am dat şi de un schelet adevărat, era să spun în carne şi oase, în oase, aparţinuse cuiva, nu era un schelet de plastic şi am învăţat numele oaselor, făcând cele mai ciudate asocieri de sunete: clavicula lui Caligula, calcaneu – calcă greu, coaste-oaste, falanga o legam de macedoneni, sternul de ştern, adică steaua nemţească, tibia era soţia lui Tibi, omoplat – un om plat, femurul de lemur …
Am văzut multe imagini cu reprezentarea alegorică a morţii. De obicei era un schelet cu o coasă în mână.
N-am înţeles niciodată de ce moartea trebuia să semene cu un schelet. Dimpotrivă, scheletul mi s-a părut întotdeauna imaginea vieţii, a rezistenţei, tot corpul mi se părea că se clădea pe el, muşchii, ligamentele, adăpostea creierul, ochii, plămânii şi inima, toate organele…
Cu multe lucruri nu eram de acord, dar nu aveam cui să spun asta, bunica plecase la Bucureşti, tata sosea târziu acasă şi atunci îi puneam alte întrebări, mai importante decât, de exemplu, frunzele albastre. Am găsit într-o carte, cred că era o carte de citire, o povestioară care se dorea nostimă şi mai ales moralistă.
Era vorba de două prietene care primiseră ca temă Vara.
Învăţătoarea a observat că o fetiţă colorase în albastru frunzele unui copac şi a fost întrebată de ce a făcut aşa.
Ea a răspuns că i se rupsese vârful creionul verde şi atunci a făcut frunzele albastre.
Învăţătoarea a întrebat-o de ce nu a împrumutat creionul de la prietena ei cea bună.
„I l-am cerut, dar mi-a spus să nu-i tocesc vârful şi mai ales să nu-i ascut creionul. Şi atunci nu mi-a mai trebuit creionul ei şi am făcut frunzele albastre.”
Povestea, care vroia să ne spună că atunci când ajutăm pe cineva nu trebuie să-i punem condiţii după condiţii, ar fi avut după mine alte dezvoltări şi rezolvări.
În primul rând, nu avea decât să obţină verde din albastru cu galben, asta o ştie orice copil de trei ani.
În al doilea rând, putea să facă desenul în acuarelă, în guaşă, în ulei sau să fi obţinut culoarea din orice plantă. Dar cel mai adevărat răspuns ar fi fost acesta: aşa le-am văzut eu.
În vara mea din vis frunzele erau albastre, nu verzi.
Al doilea lucru cu care nu eram de acord era acela ca părinţii să hotărască viitoarea profesie a odraslei.
Mie îmi plăceau nespus trenurile şi visam să ajung mecanic de locomotivă.
A venit la noi o femeie frumoasă şi afectată în vizită şi a vrut să fie drăguţă cu mine, întrebându-mă bineînţeles ce vreau să mă fac când voi fi mare.
Nu cred că aveam mai mult de patru ani şi am făcut imprudenţa să fiu sincer, răspunzându-i cu însufleţire: „Mecanic de locomotivă!” Cucoana s-a strâmbat şi mi-a spus cu reproş: „Mecanic de locomotivă? Dar eu cred că tu eşti un băieţel prea deştept pentru aşa ceva. Aş mai zice dacă ai vrea să te faci inginer, dar mecanic de locomotivă?!?”
N-am mai spus nimic dar la prima ocazie, când am fost întrebat despre viitoarea mea profesie, am răspuns prompt: „Inginer mecanic de locomotivă!”
Îmi plăceau fetele şi femeile. Eram mai blânde, liniştite, ascultătoare şi conştiincioase. E drept că erau mai neîndemnatice decât băieţii, poate plângeau mai uşor, dar mă împăcam bine cu ele.
Aveam o fată în casă care ţinea mult la mine, nu ştiu cum se pripăşise pe la noi, dacă era sau nu rudă cu noi, venise să înveţe carte şi cred că era elevă la o şcoală profesională sau la liceu.
Oricum era harnică, ascultătoare şi toată lumea o îndrăgea. O chema Vica, probabil de la Viorica sau Victoria, ultimul nume era la modă pe atunci.
Eu eram cel mai mic dintre băieţi, toţi erau cu câţiva ani în plus, unii chiar ajunseseră la şcoală şi mă cam oropseau, începeau cam aşa, dacă vrei să te joci cu noi, trebuie să faci asta şi asta şi eu trebuia să fac asta, altfel nu m-ar mai fi primit în rândurile lor.
Odată a venit vorba despre femei, era o bârfă în toată regula, dar, după câteva minute, a reieşit clar că nimeni nu văzuse până atunci o femeie goală.
Atunci unul dintre cei mai mari mi-a zis: „La voi stă fata aia frumoasă şi brunetă. Pândeşte-o când face baie şi după aceea să vii să ne spui şi nouă cum e.”
Vica făcea bineînţeles baie, era o fată curată, se spăla de cel puţin trei ori pe săptămână pe tot corpul, căra mai multe căldări de apă, le punea într-un cazan uriaş de zinc, punea cazanul pe sobă şi încălzea apa. Apoi o vărsa într-o covată de lemn de brad şi făcea baie.
Numai că atunci când Vica făcea baie, bunica închidea uşa cu cheia. Nu aveam decât două camere şi una era ocupată de Vica. Atunci mi-a venit o idee.
Bunica nu mai auzea aşa de bine şi i-am spus că mi se pare că a strigat ceva Vica. Bunica a deschis uşa cu cheia, iar eu m-am şi strecurat înăuntru.
Speriată, Vica s-a ridicat în picioare. Era frumoasă, apa se prelingea uşor pe ea şi în lumina becului părea o zeiţă, era perfectă, a dat întâi să se acopere cu buretele, apoi a renunţat şi m-a fulgerat cu albul ei, era mai frumoasă decât o statuie, decât Venus din Milo, decât chiar Afrodita, pe care le văzusem prin cărţi.
Stânjenită, stângace, Vica părea întruchiparea nevinovăţiei şi a feminităţii care îmbobocea atunci.
De fapt, tot ceea ce vedeam acum era o confirmare. Acum noutatea era doar părul ei negru rebel curgând odată cu apa peste sâni şi mai ales un păienjeniş negru acolo unde picioarele se despart de trup.
Am ieşit ruşinat de îndrăzneala mea, dar şi Vica şi bunica m-au iertat, n-au pomenit niciodată de întâmplarea aceea, oricum ciudată, dar copiii sunt întotdeauna curioşi, vor să le vadă şi să le ştie pe toate. Când curiosul m-a întrebat peste câteva zile: „Ei, cum e Vica?”, i-am răspuns sec: „Albă”, atât de sec şi de hotărât, încât n-a mai întrebat nimic.
Tata nu mai ştia ce să creadă despre mine. Câteodată dădeam răspunsuri isteţe şi neaşteptate, alteori îi păream de-a dreptul nătâng.
Odată, într-o iarnă, am ieşit la săniuş. Între casa noastră şi cimitir era dealul, brăzdat iarna de sute de linii paralele, cucerit de glasurile noastre vesele.
Eu aveam o sanie pe care o tăbârceam cu greu, nu era ea prea mare, eu eram prea mic, în câteva ceasuri abia apucam să urc de trei-patru ori dealul şi să-l cobor.
Copii se lăudau cu săniile lor, tălpile săniilor păreau de argint, străluceau în soare. De pe sania mea abia dacă se ducea rugina. Sania mea era din fier cornier, ale lor din ţeavă.
M-am dus bâzâind la tata: „Uite alţii au tălpile strălucitoare, numai a mea e plină de rugină. Ce să fac să strălucească şi a mea ca a lor?”
Tata a glumit: „Foarte simplu, dacă dai cu limba pe tălpica săniei ai să vezi că a ta va străluci cel mai tare!”
Era o iarnă geroasă şi am urcat cu greu dealul, zăpada scârţâia de ger şi, când am ajuns sus în vârful dealului, am proptit sania în zăpadă şi am început s-o ling.
Am simţit o usturime groaznică şi gura mi s-a umplut imediat de sânge.
Pur şi simplu gerul îmi muşcase primul strat al limbii, până la carne.
Bunica s-a supărat foarte tare pe tata, tata se apăra râzând, de unde să ştiu eu că e atât de nătâng, auzi, să lustruieşti fierul cu limba, râdea, dar avea un râs galben, nefiresc, era şi el îngrijorat, aproape o lună au băut numai ceaiuri cu paiul şi am înghiţit macaroare, sorbindu-le, înghiţându-le, fără să ating cu limba.
Ca să mă împace şi s-o împace şi pe bunica, cât am stat în casă, tata m-a învăţat să joc şah.
Mi-a spus întâi o poveste, despre două armate care se înfruntă, că e un joc indian, că înainte era un elefant şi acum e un cal, că ofiţerul se mai numeşte şi nebun, că pionii sunt nişte soldaţi, că dama se mai numeşte şi regină, câte şi mai câte.
M-a învăţat şi despre valorile pieselor, un turn face cât un cal şi doi pioni, un nebun face aproape cât un cal, două turnuri şi un pion fac cât o regină şi, de fiecare data, îmi preciza: dar totul depinde de poziţie.
La început jucam cu frică, îmi păzeam fiecare pion, nu-mi plăceau schimburile, vroiam să am cât mai multe piese.
Copiam din când în când mişcările tatii, crezând că dacă îi repet mişcările aidoma, vom fi egali.
Tata mă lăsa din când în când să câştig, se gândea că, dacă pierd mereu, mă voi plictisi repede, dimpotrivă, orice înfrângere mă îndârjea şi mai mult, ajunsesem să am un joc de deschidere acceptabil, dezvoltam corect piesele şi rezultatele n-au întârziat să apară.
Tata, care era un jucător mediocru, a început să piardă în faţa mea tot mai des şi în curând am ajuns campionul străzii.
Apoi la primul concurs organizat am ajuns campion regional la două categorii de vârstă, la 8-10 ani şi 10-12 ani, după ce mi-am învind toţi adversarii.
Eram prea bun şi am început să le ofer adversarilor câte un avantaj: un cal, un nebun, chiar un turn. Aveam o memorie foarte bună şi nu repetam niciodată o mişcare greşită, mai ales în deschideri.
Într-o zi, după ce am remizat, într-un simultan e drept, cu un campion naţional, a venit la noi Vlădoianu, care asistase la partidă şi a declarat sentenţios, emfatic: „Avem în faţa noastră un viitor mare campion.”
Apoi i-a cerut tatei să mă înscrie la un club de şah, el se angaja să-mi cumpere toate cărţile de şah care se găseau pe la noi, câte şi mai câte.
Tata a zâmbit şi l-a domolit pe Vlădoianu: „Fii liniştit, se plictiseşte el repede de asta.”
N-a fost chiar aşa. M-am lăsat de şah peste câţiva ani, când era elev şi când m-am întâlnit în finala pe şcoală cu un adversar cu care mă antrenam, dându-i câte o tură avans.
Şi acum îmi umileam adversarul, mă ambiţionam să-i dau un mat cu doi cai şi un nebun, când el rămas doar cu un turn şi un nebun, mi-a dat matul prostului, prinzându-mi regele pe ultima linie cu trei pioni în faţă. Mă uitam şi nu-mi venea să cred: nici adversarul meu nu era convins că mă bătuse, a trebuit să vină profesoara de sport care să-i confirme că da, câştigase partida şi finala.
Era cel mai mare dintre fraţii Pârâianu, iar eu m-am jurat să mă las de şah, „dacă a ajuns să mă bată şi Pârâianu”.
Şi, într-adevăr, n-am mai pus mâna pe o piesă de şah până în studenţie.
Un alt lucru de care m-am lăsat, după ce dobândisem o oarecare faimă, a fost recitatul. Memoram cu uşurinţă poezii interminabile, în repertoriul meu figurau Scrisoarea III, Luceafărul, Muma lui Ştefan cel Mare, Sergentul, Nunta Zamfirei şi încă vreo câteva texte mai scurte.
Când mergeam într-o vizită cu mama, nu ştiu cum se făcea că se ajungea şi la poezie şi eram pus să recit.
Din politeţe, gazda asculta textele interminabile, blestemându-se probabil în gând pentru proasta inspiraţie pe care a avut-o atunci când mi-a cerut să recit o poezie, apoi se minuna de cât de frumos recitam şi mai ales de ce ţinere de minte aveam.
Nu eram deloc încântat de ideea mamei, aceea de a mă prezenta ca pe o vedetă, aşa că am început să recit tot mai neutru, tot mai grăbit, pentru ca, într-o ocazie, să refuz pur şi simplu să mă transform într-o păpuşă mecanică, recitând un text pe care nu-l asculta nimeni, în primul rând pentru că era prea lung.
(va urma)
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.