GÂNDURI DESPRE MARIN PREDA

O legendă arabă ne cere nouă, oamenilor, să ne asociem – prin simpatie şi imaginar – unei păsări sau unui arbore. Dacă ar fi să credem în legendă (şi credem!), l-aş lega imagistic pe Marin Preda de salcâm. La fel de aţos şi de esenţial. Numai fibră. O fibră care se divide la infinit. Am aflat de curând cu stupoare că salcâmul e tânăr pe la noi, adus de aiurea, acum mai puţin de două sute de ani. N-aş fi crezut. Salcâmul face parte din peisajul românesc tot atât de firesc ca şi molidul, să spunem. Am aflat cu stupoare, cu câtva timp în urmă, ştiu(şi ştiţi) exact când, dar nu vreau să-mi amintesc date aceea, că Marin Preda n-ar mai fi printre noi. N-aş fi crezut. Preda face parte din peisajul literaturii române contemporane (şi de totdeauna) la fel de firesc ca Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu sau ultimul debutant (cu sau fără volum).

Prima întâlnire esenţială cu Marin Preda s-a produs, direct şi indirect, în copilărie, din bucuria unui cuvânt: „desfăşurarea”. Ce e desfăşurarea? Ce înseamnă a te desfăşura? Cum se pot desfăşura oamenii? Doar nu sunt stofe, curele, fire de lână sau steaguri. Năucitor cuvânt. Simţeai că ţi se desfăşoară mintea. Dar nu pe lung, ci, aşa, în cercuri concentrice, alunecând într-o spirală, nepermis de frumoasă.

Întâlnirea, adevărata, cu Marin Preda s-a produs prin 1974, când, emoţionat, venisem să „depun” la Cartea românească un volum. Coborând îngândurat scările editurii (la vârsta aceea credeam că e important, e esenţial să scrii o carte; acum sunt convins că sunt pe lume şi în viaţa fiecăruia dintre noi şi alte lucruri la fel se importante), când, brusc, mi-a apărut în faţă Marin Preda. Scriitorul. Directorul. Legenda. Mic de statură, mai mic din cauza scărilor (el urca), dar cu o privire tăioasă, necruţătoare. Privire de prozator. Intimidat, n-am ştiut pe moment ce să fac, să-l salut sau nu, nu ne cunoşteam direct, m-am oprit şi l-am privit senin. Marin Preda a încercat să privească peste mine, n-a reuşit (am 1,87 m , la care se adăugau şi centimetrii treptelor) şi atunci, mi-a zâmbit, vinovat şi triumfător: „Ei, îşi zicea (şi îmi zicea, fără cuvinte), n-a mers, nu mi-a mers, dar am încercat, am ratat de puţin, cum se spune în sport atunci când cade ştacheta la înălţime, dar tot am câştigat, te-am făcut să zâmbeşti, deşi n-ai fi vrut să faci lucrul acesta, acum”. I-am mulţumit zâmbind şi am înclinat capul, în semn de salut şi de respect. Preda nu mi-a răspuns. Intimitatea adevărată durează o clipă. Intimitatea prelungită se vulgarizează, ne vulgarizează. Am mai făcut câţiva paşi, apoi m-am întors. Marin Preda, ajuns în capul de sus al scărilor, se întorsese şi el. Îmi aşteptase întoarcerea. De data asta a râs: „ Ei,vezi (îmi spunea din nou, tot fără cuvinte), totul e o chestie, monşer, de perspectivă”.

O clipă am fost şi eu mai bătrân decât Marin Preda, atunci când, la Bacău, în casa prietenului meu Sorin Preda, am văzut figura, adevărată şi unica, a lui Ilie Moromete. Ploile timpului îmi săpaseră obrajii; iar eu, om de (la) munte începusem să înţeleg câmpia.

Aţi văzut expoziţia lui Vasile Blendea? Dacă nu, daţi-mi voie să vă povestesc o fotografie: Marin Preda la masa de scris, cu un caiet deschis, cu pagina din stânga complet scrisă, cu cea din dreapta absolut goală. Preda poartă o cămaşă în dungi subţiri verticale. Cămaşa se reflectă în cristalul biroului. Mi se părea că rândurile din stânga curg, se despică în două, jumătate din ele inundându-l pe scriitor, prin cămaşa aceea dungată, jumătate intrând direct în eternitate. Era singura explicaţie logică a paginii albe.

Am crezut că numai întunericul te obligă la prudenţa paşilor. Am văzut copiii din Siliştea înşiraţi pe două rânduri, de o parte şi alta a şoselei, aşteptându-ne, am intrat printre ei, copiii aplaudau şi, de emoţie, am uitat cum să merg. O lumină albă, tânără, te lovea nemilos, nu în văz, ci în auz, distrugându-ţi echilibrul. Timpul avea cu noi toţi răbdare.

Pentru a scrie obiectiv despre un moment istoric ai nevoie de o detaşare de cincizeci de ani – se spune. Pentru a scrie despre un om, e nevoie de mult mai puţin timp. O lecţie de adevărată artă literară ne dă Marin Preda prin titlurile cărţilor sale. Risipitori (şi generoşi, prea generoşi) cu propria noastră viaţă, pe care ar trebui să o iubim cu patimă, „ca pe o pradă”, pentru că nu există nici pentru victorii, nici pentru eşecuri, o posibilă sau imposibilă întoarcere, trebuie să fim, într-un moment unic al adevărului, marele singuratic, intrusul, cel care aspiră să devină, cu îngândurare şi luciditate, îngândurare fierbinte şi înaltă ca o tâmplă, un simplu pământean. Chiar dacă va fi cel mai iubit…

Sintagmele lui Marin Preda sunt fireşti şi esenţiale precum proverbele. La fel de cunoscute. La fel de reflexive. La fel de desfăşurate…

(Lucian Strochi – 1981)