Abia după patru ani am început să mă joc cu alţi copii.

Când Virgil nu era disponibil, mai ales după-amiaza, când el era obligat să execute programul de somn, mă jucam cu Puiu Crişan, un băiat care stătea la o stradă de mine.

De obicei venea el la mine, căci scăpam de ochiul de soacră al Clarei, sora lui mai mare, care ne pâra imediat mamei lui Puiu şi care intervenea energic, uneori luându-l pe Puiu de o aripă şi smucindu-l de parcă era o păpuşă dezarticulată.

Puiu era şi el inventiv şi de fiecare dată acţionam cam aşa: ne puneam întâi o problemă, apoi încercam să o rezolvăm.

Îl întrebasem pe tata cine vorbeşte în radio şi el mi-a răspuns că în radio se ascund nişte spiriduşi, adică nişte oameni foarte mici, dar care au nişte voci foarte puternice, asemănătoare cu ale noastre. „Adică nişte pitici?” „Da, s-ar putea spune şi aşa”.

Eram convins că piticii din radio erau foarte mici, ceva mai mari decât nişte furnici, nu-i văzusem niciodată, probabil că ieşeau din cutie numai noaptea, mâncau puţin, iar apă beau şi mai puţin.

Se vede că erau foarte sperioşi, nu le plăcea să fie văzuţi de oamenii mari, aşa că m-am hotărât să-i vedem într-o zi, fără să le facem vreun rău, se înţelege.

Într-o după-amiază am hotărât, împreună cu Puiu, să descoperim piticii.

Ne-am înarmat cu o şurubelniţă, am desfăcut cu grijă capacul din spatele cutiei, aveam un radio marca „Pioneer”, era sigur că vom descoperi piticii, singura mea emoţie era să nimerim piticii cu care să ne putem înţelege, adică pitici care să vorbească româneşte, pentru că, tot căutând posturi, auzeam piticii vorbind în limbi străine, pe care nu le înţelegeam.

Am făcut rost şi de o lanternă, să vedem mai bine ce e înăuntru.

Am mai găsit alte şuruburi pe care le-am desfăcut de asemenea.

Am scos cu grijă o placă de aluminiu, în care erau înfipte mai multe lămpi, acum stinse, dar care aruncam o frumoasă lumină roşietică noaptea, când priveam în spatele aparatului, încercând să surprind piticii într-un moment de răgaz sau de neatenţie. Am desfăcut şi lămpile de la locul lor.

Se terminau toate în nişte tentacule, ca cele de caracatiţă, ceva mai mici şi care nu se mişcau deloc. Lămpile de sticlă semănau cu ciudate animale marine, erau transparente, ca meduzele, aveau în mijloc o sârmuliţă foarte fină, trebuie să fi fost intestinul lor – mi-am zis.

Şi Puiu era îndârjit, am desfăcut până la urmă tot aparatul, am mai descoperit nişte papiote dar care nu aveau aţă ci sârmă, frumos colorate, roşii şi albastre.

Apoi ne-a dispărut şurubelniţa şi oricât am căutat-o, n-am mai găsit-o.

După ce ne-am certat o vreme, acuzându-ne reciproc, ne-am dat seama că nu există o altă explicaţie decât aceea că ne-o furase piticii.

Am căutat-o din nou şi am descoperit-o lipită zdravăn de un cerc de metal. Piticii, care se refugiaseră pesemne acolo, trăgeau din toate puterile să le rămână lor şurubelniţa.

Până la urmă am recuperat-o, am renunţat la ideea de a mai căuta pitici în aparatul de radio şi am încercat să-l montăm la loc, piesă cu piesă.

Am lăsat afară vreo două, inclusiv două şuruburi, dar se vede că nu erau prea importante, am dat drumul la aparat şi exact când tata a deschis portiţa aparatul a început să cânte muzică populară, oltenească: „… cin’ se ia cu mine bine / îi dău haina de pe mine / cin’ se ia cu mine rău / să-l ferească Dumnezeu / că sunt şarpe de dudău / dă’l galbin ce muşcă rău”.

Nu ştiam ce e şarpele de dudău, dacă era o persoană sau o localitate, mă întrebam chiar ce putea să însemne dudău, când tata ne-a întrebat voit severă: „Ce făceaţi voi aici?” „Eu tocmai plecam” – a spus Puiu şi a şi şters-o.

I-am spus tatei lent, căutându-mi atent cuvintele, că Puiu venise la mine să ascultăm o poveste, şi atunci eu am vrut să rog piticii din Radio să ne îndeplinească dorinţa şi să ne spună o poveste.

Se vede că tata uitase de piticii din radio, aşa că a rămas descumpănit câteva clipe, apoi a început să râdă: „Care pitici, măi nătăfleţule. Cum ţi-ai putut închipui că nişte pitici pot intra într-un aparat atât de mic ?”

„Tu mi-ai spus asta şi tu nu minţi niciodată.”

Tata s-a gândit iarăşi câteva clipe lungi, era pentru prima dată când îl puneam cu adevărat în încurcătură.

A întors-o: „E adevărat, ţi-am spus de nişte pitici din radio. Dar eu mă refeream la o clădire care se numeşte radio, nu la aparatul nostru. Piticii intră în această casă, imprimă poveşti, cântece, ştiri pe o bandă şi apoi pleacă. Banda aia e citită la un aparat şi prin unde ajunge la fiecare aparat, prin intermediul unei antene.”

Evident, n-am înţeles nimic, erau prea multe lucruri abstracte şi brusc mi-am adus aminte de şurubelniţă: „Atunci, dacă nu sunt pitici în apărat, de ce trăgeau aşa de tare de şurubelniţă?” „Care şurubelniţă?”

Mi-am dat seama că era să mă trădez, aşa că am întors-o şi eu: „Am vrut să-i zădăr cu o şurubelniţă şi am băgat-o prin găurile din spate. Şi piticii au tras de ea!”

„Te puteai curenta” – s-a alarmat tata.

Duelul mincinoşilor s-a terminat în acea seară nedecis.

Totuşi cred că am câştigat mai mult eu: am afla că şi tata poate minţi.

Printre cărţile descoperite de mine s-a aflat şi Spărgătorul de nuci. Nu mai ţin minte din ea decât agresiunea şoarecilor, teribilă, necruţătoare.

Până atunci şoarecii îmi erau simpatici, mergeau la şcoală, aveau o familie onorabilă, purtam nume caraghioase, dar simpatice, toate astea le aflasem tot din cărţile pentru copii aşa, cărţi duioase, în care fiecare animal era prezentat pozitiv, cum altfel?

Ediţia pe care o consultasem avea multe poze, nu neapărat înfricoşătoare, dar reţin totuşi că regele şoarecilor avea trei capete şi pe fiecare cap purta o coroană.

Nopţi întregi am adormit târziu, chinuit, aşteptând să mă atace şoarecii aceia. Mă pregătisem să mor eroic, luptând.

Făcusem rost de două capcane, care se bazau pe o sfoară care, dacă era roasă, ar fi declanşat un arc de oţel, adică o sârmă groasă care ar fi strivit trupul unui şoarece.

Şi sfoara trebuia să fie roasă pentru că şoricelul trebuia să ajungă la o bucată de slănină care era pusă în spatele sforii.

Dormeam chiar cu un briceag sub pernă. Probabil că, aflând de pregătirile mele, de dârzenia cu care aş fi luptat într-un caz real, şoarecii m-au lăsat în pace, preferând alte case, mai puţin primejdioase.

Mă jucam cu nasturi. Pentru o scurtă vreme, am înlocuit nasturii cu bile de oţel pe care le-am obţinut la schimb cu Marcel, bilele proveneau de la rulmenţi, probabil că vreunul din părinţi lucra la o fabrică de rulmenţi şi aducea de acolo bile, erau bile de toate dimensiunile, de la cele cât o boabă de mazăre până la cele cât o boabă de strugure uriaş, adică de aproape doi centimetri în diametru.

La rândul lor, bilele de oţel au fost înlocuite cu ochi de păpuşă, ochi de sticlă, ciudaţi, având iris, pupilă şi cornee, ochi adevăraţi.

Primisem o pungă întreagă de la Zorica, o fată mai mare care era curtată de un turc sau un arab, avea un nume ciudat, Agela, ca de femeie.

Zorica era mofturoasă, a primit odată o păpuşă şi a refuzat-o, spunându-i lui Agela că nu-i plac ochii păpuşii.

Agela, disperat, i-a adus o pungă mare plină cu ochi de păpuşă, de toate mărimile şi culorile, pe care a răsturnat-o pe masă, înspăimântând-o pe Zorica.

Peste câteva zile, Zorica, prietena mea mai mare cu care mă jucam adesea, împreună cu alte fete, mi-a adus mie punga cu ochi, negândindu-se o clipă că acei ochi mă pot şoca.

Aşa cum alergau în toate părţile, ochii aceia de păpuşă, păreau că mă privesc, mi se părea că am în faţă un monstru cu mii de ochi, acei ochii mă priveau necruţător, erau priviri încrucişate, alteori lovite de strabism, alteori mă priveau priviri ciacâre.

Am reîntâlnit aceeaşi senzaţie de hipnoză, de spaimă, dar şi de erotism mult mai târziu, când s-a apropiat de noi, eram cu o colegă de serviciu, la o grădină zoologică, un păun.

A deschis o coadă imensă, apoi a intrat într-o vibraţie ciudată, ochii din pene păreau vii, te atrăgeau, păunul se îndreptase spre colega mea, pe mine mă ignorase, ochii păunului erau o declaraţie de dragoste destul de explicită pentru ca femeia de lângă mine să nu roşească şi apoi să nu-mi vorbească, tulburată, aproape o oră, ochii păunului aveau o mişcare dublă, te atrăgeau spre el şi, în acelaşi timp, erau o curgere, ca într-o cascadă.

Părăsind nasturii, bilele de oţel şi ochii de sticlă, m-am îndreptat curând spre alte orizonturi.

Pe strada noastră locuia şi Tibi, un ungur cu nume roman, Tibi venea de la Tiberiu, iar Tibi avea un tată care lucra la un laborator.

Ne împrietenisem, i-am dăruit odată ceva care ni s-a părut amândurora ca fiind de preţ şi Tibi a vorbit cu tatăl său să ne primească într-o zi în laboratorul său şi să ne facă experienţe.

Tatăl lui Tibi a fost de acord, ne-a primit într-o zi, nu era un laborator foarte mare, dar nouă atunci ni s-a părut imens, erau mii de eprubete, retorte, vase de sticlă de toate formele şi dimensiunile, apoi tuburi de sticlă, unele puse în alte tuburi de sticlă, unele drepte, altele spiralate, apoi borcane de culoare fumurie, toate cu etichete, cu sute de substanţe, unele cu nume latineşti, de parcă eram într-o farmacie.

Tatăl lui Tibi ne-a invitat să lăum loc pe câte un scaun, ne-am aşezat cuminţi şi i-am urmărit cu atenţie toate mişcările.

Părea un vrăjitor, numai că nu purta un halat înstelat şi tichie ţuguiată, aşa cum credeam noi că poartă vrăjitorii, ci doar un halat alb şi o bonetă, tot albă. A luat o lampă cu gaz şi deasupra ei a pus, în flacăra uşor albăstrie, o eprubetă cu un praf roşu.

După un timp, am observat că în locul prafului se formase un lichid argintiu. Ne-a explicat că încălzise oxid roşu de mercur şi ceea ce vedeam noi acum în eprubetă era chiar mercur.

Am aplaudat sincer. Tatăl lui Tibi chiar era un vrăjitor, s-a roşit puţin, cred că de emoţie, nimeni nu-l aplaudase până atunci, ne-a spus cu modestie că era una dintre cele mai simple experienţe, apoi a scos un borcan fumuriu, a tăiat o bucăţică de metal, ne-a spus că este sodiu metalic, că sodiul reacţioneză cu apa şi aşa a şi fost, bucăţica de metal sfârâia în apă şi alerga de parcă ar fi fost vie, nu mai ţin minte dacă s-a aprins sau nu, pentru că a făcut o altă experienţă, electroliza apei, descompunerea ei în două gaze, în hidrogen şi oxigen, gaze pe care le-a colectat în două eprubete mai mare, ţinându-le cu gura în jos.

A tăiat o panglică de metal strălucitor, magneziu – ne-a spus, a aprins-o la flacăra lămpii cu gaz şi, ţinând-o cu un cleşte, a introdus-o în eprubeta cu oxigen, atunci flacăra a devenit orbitoare, mi s-a părut o bucată de soare, nu o rază, o bucată de soare, pe care că aproape nu o puteam privi, era pentru prima dată când priveam soarele de atât de aproape, eram acum sigur că tatăl lui Tibi era un vrăjitor, numai că nu avea curajul să mărturisească acest lucru, vrăjitorii nu se bucurau de prea multă îngăduinţă din partea autorităţilor, exact ca în Evul Mediu, poate că şi noi ne întorseserăm în Evul Mediu, văzusem câteva gravuri în care erau prezentate asemenea laboratoare şi într-un fel aceleaşi experienţe; am văzut apoi o rocă galbenă, am crezut că e din aur şi am întrebat, era ciudată, formată din cuburi perfecte, dar care intrau unele în altele, nu, nu e aur, e pirită cupriferă, mie pirită mi-a sunat a irită, deci piatra irita, nu trebuia să pui mâna pe ea.

A fost o vizită de neuitat, dar care mi-a pus multe întrebări, pe care nu am reuşit să le rezolv singur, iar pe de altă parte nu puteam întreba pe nimeni despre ce văzusem acolo, nici măcar pe tata, aveam senzaţia, chiar certitudinea, că asistasem la câteva miracole, iar miracolele erau pe atunci interzise.

Foloseam gaz pentru a aprinde focul în sobă sau chiar lampa, atunci când se lua curentul.

Nu era gaz, era un lichid, destul de puturos, despre care tata îmi spunea că se forma în pământ din plante şi din animalele putrezite, nu pricepeam cum dintr-un solid să obţii lichid care să se numează gaz, dar de o vreme renunţasem să mai pun întrebări, tata era tot mai nervos de la o vreme, mama plecase, nu ştiu unde, bunica plecase şi ea, la Bucureşti, la mătuşa Larisa, aşa că nici nu aveam pe cine să întreb, aşa că m-am hotârăt, într-o dimineaţă, să aflu dacă gazul pus pe apă arde, l-am chemat şi pe Puiu Crişan, l-am întrebat el ce crede şi mi-a răspuns că nu ştie, dar o să aflăm, aşa că am luat din bucătărie o sticlă de gaz pe care am turnat-o în butoiul cu varză, era pe jumătate plin cu apă, după ce se termina varza, butoiul rămânea plin cu apă, era aşezat sub burlan şi se umplea cu apă de ploaie, bunica spunea că apa de ploaie e bună pentru că nu e atât de dură şi spăla mai bine rufele.

Butoiul era destul de aproape de peretele casei, la vreo jumătate de metru. Am văzut că gazul nu se amestecă, plutind deasupra apei şi asta m-a pus într-un fel pe gânduri.

Totuşi i-am dat foc şi gazul s-a aprins imediat, ridicând flăcări înalte, cred că de vreo doi metri, atunci ne-am opintit şi am reuşit să răsturnăm butoiul.

Nu cred că aveam şase ani împliniţi, focul s-a prelins împreună cu apa, dar s-a stins înainte de a ajunge la gard, tata pusese mult nisip în curte, nu ştiu de ce şi nisipul a reuşit să stingă focul, după a aceasta a mai ars o vreme, vreo câteva minute, dar care nouă de spaimă ni s-au părut ore.

Din fericire s-a stins cu vreun metru înainte de a junge la gard, acolo se găseau şi câteva traverse îmbibate cu motorină, iar gardul era şi el de lemn.

Ne-am hotărât să acţionăm imediat, să nu descopere tata pozna făcută. Am privit butoiul: doagele erau arse, carbonizate pe jumătate, aşa că ne-am hotărât să umplem tot butoiul, sperând să nu se vadă nimic.

Am cărat aşadar câteva căldări de la pompă, căldările erau prea grele, nu le umpleam decât pe jumătate, dar spaima ne făcea harnici, Puiu, care fusese martorul, dar şi complicele meu, căra şi el cot la cot cu mine.

Am umplut butoiul şi, dacă nu ştiai, adică nu priveai înăuntrul butoiului, puteai crede că toate sunt în ordine; am presărat apoi nisip peste nisipul umed, pe unde se scursese gazul şi apa şi l-am bătătorit bine.

Lucram atât de concentraţi, încât nu l-am văzut decât într-un târziu pe tata, privindu-ne de după gard, de jumătate supărat, pe jumătate amuzat. „Şi chiar credeai că nu voi observa nimic? Dai focul la casă şi crezi că nu voi observa asta?”

S-a uitat la butoi, a clătinat din cap şi mi-a spus că butoiul nu mai e bun de nimic. Nu mi-a făcut nimic, pe Puiu l-a lăsat să plece liniştit acasă, a remarcat doar în treacăt că, de câte ori fac vreo prostie, trebuie să fie şi Puiu Crişan prin preajmă şi că, dacă se mai întâmplă vreodată ceva, nu o să mă lase să mă mai joc cu el.

Niciodată tata nu îmi interzisese aşa ceva, aşa că ameninţarea asta m-a impresionat foarte tare. Apoi mi-a mărturisit că primise un telefon la serviciu, de la o vecină, care i-a spus că am dat foc la casă, că flăcările erau de câţiva metri, a venit în grabă pe bicicletă, dar a văzut că lucrurile nu stăteau chiar aşa, dar aşa sunt oamenii, fac din ţânţar armăsar, m-a iertat şi pentru că a realizat că am greşit şi că încercasem să repar greşeala, în realitate eu încercasem să ascund totul, dar, mă rog, îmi convenea interpretarea tatei.

„Şi ce ai vrut să faci de fapt?”

„Am vrut să aflu dacă gazul arde, dacă e pus pe apă”.

„Şi ce ai aflat?”

„Arde. Gazul nu se amestecă deloc cu apa.”

Pe mama mi-o amintesc din ce în ce mai greu. Apare învăluită în ceţuri, la început străvezii şi subţiri, apoi din ce în ce, mai albe şi mai groase.

Ultima scenă cu ea era un joc, un cântecel despre chipul meu.

Stăteam amândoi în pat şi şi-a trecut mâna peste chipul meu, ca într-un descântec: „barbă-bărbărie, gură-gurărie, nas-păpănas, ochi-băzăochi, sprâncene-coţofene, fruntea-tăvălug, haţ de ţufluc.”

Spunea vorbele şi mâna ei stângă aluneca pe profilul chipului meu, era stângace ca şi mine, apoi când ajungea la „ţufluc”, mă prindea uşor de smocul de păr care crescuse năvalnic spre frunte, aşa că intervenise până la urmă şi foarfecele, pentru a-l astâmpăra într-un breton, destul de rebel şi el.

(va urma)

Lucian Strochi