FLORIN TEODORESCU- PICTURA ÎNTRE IRONIE ŞI TERAPIE

FlorinTeodorescuIeşeanul Florin Teodorescu este un caz: doctor în ştiinţe, genetician cunoscut, cu lucrări de specialitate editate şi apreciate, cu o practică solidă în domeniul atât de fascinant şi ingrat al psihiatriei, intelectual de rasă, s-ar vrea considerat, ironic, un „pictor de duminică”, un artist naiv, din seria acelor pictori – ţărani care nu cunosc deloc legile perspectivei, dar perfect pe cele ale moralei, au un epic pictural irezistibil, un umor de cea mai bună calitate, o stângăcie care devine paradoxal, un efect artistic, o marcă înregistrată.

Nu e cazul să insistăm, întrucât ne aflăm pe o pistă falsă, dar există şi pictori naivi celebri, Henri Rousseau –Vameşul sau Ivan Generali

– de exemplu, pictori pe care orice istorie serioasă a picturii nu-i poate ocoli. La noi, un caz similar cu cel al lui Florin Teodorescu, l-ar reprezenta Petru Vintilă, scriitor cunoscut, dar, ironia soartei, cu o notorietate certă în lumea plasticii prin pictura sa „naivă”.

Pictura lui Florin Teodorescu este, aşadar, una polemică: Dali, Picasso, Van Gogh, Velasquez, dar şi Petraşcu, Pallady sau Baba devin puncte de plecare ale unui demers ironic, fals naiv: pictori celebri, capodoperele lor sunt luate „în răspăr”, în ideea, nu a demolării lor, ci a complementarizării lor, cu convingerea fermă că o capodoperă nu este o operă statică, închisă şi închistată în clasicitatea ei, ci una vie, permanent în mişcare, în devenire, o opera aperta: Mona Lisa poate avea mustăţi (ca într-un tablou celebru), clovnii lui Baba pot fi călătorii compartimentului de clasa a III-a condus de mecanicul de locomotivă Daumier, superbul nud în oglindă a lui Velasquez îşi poate pierde eleganţa şi supleţea pentru a deveni o realitate mult mai cotidiană, flască, iar peisajele campestre ale lui Van Gogh pot fi răscolite de o furtună între munţi, ciorile metamorfozându-se în vulturi.

Florin Teodorescu luptă împotriva stereotipiei, reflex facil al culturalului. A rămâne permanent candid în faţa naturii, cu simţurile treze, nealterate de labirintul cultural, comod, dar facil, iată ce îşi doreşte (şi ne doreşte ) pictorul.

De aici o terapie de şoc, dar mediată subtil, pictura sa fiind un ecran care ne protejează de efectul razelor nocive, produse de un iluminism cultural, pozitiv şi restrictiv.

Portretele lui Florin Teodorescu nu sunt fişe medicale cu anamneze pedante, nici personaje dintr-un pavilion al nevroticilor, ci oameni în carne şi oase, cu nervi (există nervi!) neliniştiţi şi neliniştitori şi, din această cauză, profunzi şi fireşti.

În fond, nu trăim într-o lume a top-modelelor, ci într-una a hiperponderalilor, o lume a obezilor, a obedienţilor, a obnubilărilor. Perfecţiunea oboseşte nu pentru că e de origine divină (şi deci umanitatea nu ar avea succes/acces la ea!), ci pentru că, pentru găsirea ei, e nevoie de un efort prea lung şi sistematic. (Nu spunea Garabet Ibrăileanu în Privind viaţa: „Uneori victoriile nu te mai bucură: te-au costat prea mult suflet?)

Pictura lui Florin Teodorescu (ulei pe carton) nu este una strălucitoare. Nervos, pictorul nu are răbdarea de a mai prepara culoarea pe paletă, ci o preferă crudă şi pură, direct din tub. Nu foloseşte nici pensula, formă perfidă de a obţine nuanţe, ci, mult mai decisiv, cuţitul sau chiar degetul (alături de alte metode, pe care pictorul şi le doreşte secrete).

Se obţine ca efect o pictură… plastică, cu reliefuri reale sau imaginare, iar strălucirea, aparent absentă, provine din recul.

Există însă şi o ironie a ironiei: încercând să scape de livresc, de tirania culturalului, pictorul Florin Teodorescu sfârşeşte prin a practica o pictură intelectualistă, chiar dacă el nu pare a fi conştient de acest lucru.

Să fie încă o ironie, mult mai subtilă, a artistului ieşean sau posibila sa naivitate? O naivitate care să-i ascundă adevărata naivitate?

Oricum, ce şi-a propus Florin Teodorescu prin expoziţia deschisă la Piatra-Neamţ, la Galeriile Lascăr Vorel, în această primăvară, a realizat: pentru câteva bune clipe am fost pacienţi, anesteziaţi şi apoi euforici, în faţa demersului său, nu doar plastic.

Ironia poate genera (produce)(şi) monştri (blânzi).

Lucian Strochi