Se spune că un copil nu vede natura, o desenează aşa cum o ştie el, povestită, închipuită.

Dacă îi dai unui copil să deseneze un peisaj, el îţi va fixa obligatoriu în colţul din stânga sus soarele, cu multe raze, galben, ca o bucată de mămăligă, un sfert de soare, apoi o casă, cu vederea din faţă, cu două ferestre simetrice, fiecare împărţită în patru, cu acoperiş de ţigle roşii, cu un horn din care iese fum, chiar dacă e vară, cu o uşă la mijloc, are grijă să deseneze şi clanţa uşii şi câteva trepte în faţa uşii.

Apoi un copac în dreapta, drept, cu un trunchi ce nu se despică în ramuri decât sus în coroană, apoi crenguţe extrem de subţiri, cât grosimea liniei lăsate de creion şi frunze, neapărat verzi şi, dacă e talentat, îmbogăţeşte copacul cu o pasăre, colorată, aducând cu un sticlete, dar fiind de mărimea unei ciori.

Casa se sprijină pe o linie ce închipuie iarba şi ea verde, cel mai adesea un verde crom, din care răsar, destul de timid, câteva flori din familia crucifere, colorate în galben, roşu, mai rar în albastru sau mov.

Dacă îi ceri altceva, adică o compoziţie cu titlul Familia mea, copilul va repeta aidoma desenul descris mai sus, dar, printre flori, în iarbă, îşi va plasa familia, adică tata în stânga, mama în dreapta şi la mijloc copilul, proporţiile personajelor, mărimea lor adică fiind subiective, după cum copilul se simte iubit sau mai puţin iubit.

Poate pentru că văzusem multe cărţi cu poze, albume, ilustrate, deci privirea mea se putuse fixa pe acele imagini, poate pentru că am trăit de la început multă vreme afară şi am avut aproape natura, am făcut excepţie de la aceste reguli de reprezentare plastică.

E adevărat că aveam o memorie foarte bună, dar eram şi foarte curios, urmărind tot ce mişcă, tot ce mi se părea necunoscut, inedit, imprevizibil.

Mă fascinau melcii, de pildă.

Ştiam că aveau să apară după ploaie, precum ciupercile. Ştiam unde să-i caut, acolo unde era verdeaţă şi umbră, la adăpostul unui tufiş sau al unui gard, îi regăseam uşor după dâra argintie pe care o lăsau, credeam sincer că făceau asta ca să nu să rătăcească, să regăsească drumul înapoi, aşa cum încercaseră Hansel şi Gretel din basmele Fraţilor Grimm, erau neliniştiţi, agitându-şi coarnele, în vârful cărora aflasem că se găseau ochii, numai că ochii erau prea mici, cât un vârf de ac şi până la urmă fiecare se descurcă cum poate, le priveam trupul pe jumătate ascuns în cochilie, credeam că e trup şi mă întrebam unde le sunt picioarele, nu ştiam că trupul era de fapt un singur picior uriaş.

Credeam că melcii sunt animalele cu care a început viaţa pe pământ, nu ştiu de ce, mi se păreau fiinţe perfecte, capabile să spargă milenii, iar atunci când am aflat că una din liniile de forţă ale universului este spirala, am avut şi certitudini, în fond melcii se dezvoltaseră în spirală, îmi imaginam universul ca fiind un melc uriaş, din marea spirală a lumilor, revărsându-se ca o supremă şi iluzorie concesie, carnea. Simţeam enorm şi vedeam monstruos.

Fără să-mi fi spus cineva, fără să fi citit undeva, am ajuns la concluzia că moartea nu este decât o treaptă a vieţii, un stadiu vremelnic al ei.

Urcam spre casă când o vecină m-a văzut şi mi-a strigat: „Intră repede în curte şi trage poarta. Pe stradă aleargă un câine turbat!”

Am ezitat o clipă, nu văzusem niciodată un câine turbat şi aş fi vrut să văd unul, apoi am deschis portiţa unui vecin şi m-am strecurat înăuntru.

Era şi în curtea vecinului un câine care a început să mă latre amarnic, dar, din fericire, era legat zdravăn cu un lanţ gros.

Vecina, cam ciudată de altfel, vedea tot timpul catastrofe, pe care le credea rezolvate doar prin credinţă, Virgil îmi spusese odată că e sărită rău, avusese de data asta dreptate.

Alergând curios, destul de repede, dar nu în salturi, ci mişcându-şi rapid picioarele, de parcă restul trupului, rigid, n-ar fi participat la alergare, câinele coborâse strada, dar apoi se oprise pe malul râpei, ceva mai jos de casa lui Suscinschi. Ezitase, scuturase de vreo câteva ori din cap, apoi se prăvălise în apa zoloiasă, cenuşie şi murise acolo.

Câinele acela uriaş, frica măreşte obiectele, e drept, dar cred că acel câine, o corcitură de ciobănesc, era mai mare decât un viţel, a murit nedemn, ca şi cum l-ar fi aruncat cineva acolo, printre gunoaie, ca pe un leş netrebnic.

Soarele ardea cu putere, aşa că, în scurtă vreme, la câine au ajuns şi muştele. Păreau şi ele turbate, înnebunite, bâzâiau continuu, păreau să se certe pentru pradă, îşi luau zborul, reveneau, se aruncau cu mai multă furie asupra prăzii, aveau o culoare frumoasă, albăstruie, verzuie, strălucitoare, fosforescentă.

Oamenii au cerut celor de la ecarisaj să vină să ridice câinele, dar aceştia nu s-au prea grăbit, aveau destulă treabă cu câinii vii, vara era caniculară şi câinii, altfel blânzi în general, erau acum de o agresivitate neobişnuită, neezitând să atace copii sau chiar adulţi, aşa că erau chemaţi peste tot, în toate cartierele oraşului.

Câinele a rămas o vreme pe malul râpei, să nu vă apropiaţi, e pericol mare de infecţii, părinţii nu-şi cunosc copiii, tocmai pentru că era pericol ne-am apropiat de câine.

Atunci am văzut ceva incredibil, câinele nu mai era câine, ci un ghem uriaş de viermi, albi, fără cap, alergând, cu mişcări ondulatorii, prin ce mai rămăsese de blană. Hoitul puţea înfiorător, îţi muta nasul, dar noi priveam vrăjiţi acea desfăşurare de forţe.

Nici cohorta furnicilor, nici chiar o invazie de lăcuste, nici cărăbuşii, atunci când e anul cărăbuşilor, nu ne-au impresionat atât de tare.

Mi se părea că acel câine nu murise, era mai viu ca oricând, numai că se transformase în altceva, care era tot viaţă.

N-aş fi crezut niciodată că un lucru atât de scârbos îmi poate provoca o criză metafizică, dar asta a fost, înţelegeam că moartea nu e atotputernică, trebuie să se dea şi ea la o parte în faţa vieţii, că nu era decât o parte a vieţii, o treaptă, un stadiu vremelnic al ei.

Omul nu mi se părea cea mai puternică fiinţă din univers, nici măcar de pe pământ. Citisem o carte, Plutonia, scrisă de un rus, nu-i mai ţin numele şi aflasem câte ceva despre animalele preistorice din mezozoic, despre brontozaur, ihtiozaur, tiranozaurus rex, stegozaur, archeopterix; încercam să le reţin: brontozaurul semăna cel mai bine cu un balaur, numai că era erbivor, ihtiozaurul era un soi de peşte, tiranozaurul era regele prădătorilor, stegozaurul era acoperit de plăci, iar archeopterixul era o pasăre primitivă, cu dinţi, pe care mi-o imaginam cel mai greu, din cauza formei ciudate a capului şi pentru că o vedeam mereu reprodusă după o fosilă şi aceea incompletă, toate aceste animale erau mult mai puternice decât omul; apoi am citit Război cu salamandrele şi cartea m-a tulburat peste măsură, n-am dormit vreo trei nopţi la rând, aveam senzaţia, chiar certitudinea, că ele sapă şi acum pe sub pământ, că pământul e gata oricând să se prăbuşească sub noi, aveam nesiguranţa pe care o ai primăvara, când la pol se fisurează gheţarii şi tu eşti pe o banchiză.

Dar cel mai mult mă impresiona neplăcut performanţele mediocre ale simţurilor noastre.

Adulmecam orice informaţie despre performanţele omului şi ale altor animale.

Aflasem că un mic gândac cafeniu de deşert se orientează după sateliţii lui Jupiter, că un vultur poate vedea un şoarece de la câţiva kilometri, că un şarpe poate simţi o diferenţă de temperatură de o zecime de miime de grad, că un elefant poate simţi de cincizeci de mii de ori mai bine decât un om şi chiar câinele de lângă noi de cinci sute până la cinci mii de ori, că o balenă poate comunica sonor cu alta la şase mii de kilometri distanţă.

Nici cu creierul nu stăteam foarte bine, fiind întrecuţi de delfini la raportul dintre masa creierului şi greutatea totală a corpului; ghepardul aleargă şase sute de metri în douăzeci de secunde, pe când omul doar două sute şi ceva, dacă e campion mondial; omul nu poate zbura cu forţe proprii, muşchii pectorali fiind prea slab dezvoltaţi; pierdeam disputa la lupte cu orice gorilă, urangutan, cimpazeu, babuin, rudele noastre neevoluate; nu aveam nicio şansă în faţa unui rechin, crocodil, tigru, leu, urs, ca să pomenesc doar câteva animale; ne putea ucide şi un păianjen, o meduză, o albină, o viespe, un şarpe, un ţipar electric, un hipopotam, un elefant, un rinocer, ba chiar şi un struţ înfuriat.

Dar tot eu mă linişteam, da, dar noi putem ucide şi o balenă, orice animal, putem zbura mai repede decât orice pasăre, alerga mai repede decât orice animal, putem modifica însuşi profilul naturii, când am citit asta undeva am fost chiar mândru, pentru că aparţineam unei specii atât de evoluate şi puternice.

Şi am mai aflat ceva, toate aceste performante, pozitive sau negative, ale omului sau ale altor animale erau extrem de relative.

Într-o dimineaţă trecusem podul de peste Maleia, cînd am auzit un sunet continuu, extrem de fin şi de ascuţit. Nu părea să fie scos de o fiinţă vie, am crezut că e produs de o linie de înaltă tensiune sau ceva asemănător, am urmat dâra sunetului şi, la vreo două sute de metri în faţa unei biserici, nu ştiu dacă era catolică sau reformată, unitariană sau protestantă, oricum avea un Iisus răstignit pe trupul clopotniţei, în iarbă, la baza zidului, am găsit un pui de liliac.

Era foarte urât, semăna cu un diavol, din cauza capului îndeosebi, avea o gură imensă, cu incisivi atât de ascuţiţi, încât părea că nu are decât canini, părea un diavol bătrân şi chel, i-am desfăcut aripile cu grijă, să nu-l rănesc, dar nici să nu mă muşte, auzisem să muşcătura de liliac este foarte periculoasă, mulţi dintre ei fiind turbaţi, dar, oricum, saliva lor e plină de bacterii ucigaşe, nu ştiu dacă aşa şi era, am văzut că puiul nu era rănit, nu avea nimic rupt, atâta doar că era un pui, l-am luat în mână, în pumn, inima îi bătea cu putere, ca a unei păsări mici, vrăbii sau rândunici, am bătut cu un băţ în uşa grea, de lemn a bisericii până când un bătrân mi-a deschis, m-a întrebat destul de răstit ce vreau, ce, eu nu ştiu că biserica e mereu deschisă, zi şi noapte , i-am spus că am găsit un pui de liliac şi aş vrea să-l duc la cuibul din care căzuse, bătrânul s-a înseninat, apoi chiar a râs, era un ungur simpatic, dumneata, domnule draghe, nu ştiut la tine ke liliacul nu are cuib, că nu e pasăre, dar o să pună pe Ioji baci să ducă mintenaş sus când rughiolt clopotul.

Ne-am luat rămas bun, eu mulţumit că făcusem o faptă bună, dar tulburat că auzisem doar eu sunetele acelui pui de liliac, adică auzisem infrasunte sau ultrasunete, adică mai mult decât sunete, el mulţumit că mă lămurise. Cât despre intra sau ultrasunete: poate că le auziseră şi alţii, numai că nu le dăduseră nicio importanţă.

(va urma)

Lucian Strochi