Învăţam multe de la animale, mă împăcam bine cu ele, erau tăcute, blânde, se supuneau în general liniştite experimentelor noastre.

Aveam câteva găini şi doi cocoşi. Unul era uriaş, cu pene multicolore şi cu o călcătură atât de grea, încât tata spusese râzând într-o zi, cu admiraţie: „Ăsta, dacă te calcă pe picior, îţi face sigur o entorsă!”; celălalt, aproape negru, mic, cât o puicuţă, părea doar un pui, doar cu ceva galben în jurul crestei, era spirt. Extrem de agil, de sprintem, domina întregul alai al găinilor.

Într-o zi tata s-a hotărât să taie o puicuţă. Fiecare pasăre din curte avea un nume şi, de câte ori se hotăra să se taie o pasăre, se forma un consiliu de familie care să hotărască cine scapă şi cine nu.

Scăpa porumbaca, pentru că era ouătoare, roşcata, pentru că era o cloşcă foarte bună, cele două albe pentru că erau şi ele ouătoare.

De fapt erau sacrificate puicuţele, cu celelalte ne obişnuiserăm, făceau parte într-un fel din familie.

Tata a ieşit în curte, s-a dus lângă o capră de lemn, acolo sacrifica el animalele, l-am urmat şi eu curios, tata a retezat gâtul păsării, pasărea s-a zbătut aruncându-şi trupul prin curte, urmând traiectorii doar de moarte ştiute, capul îşi închidea şi el ochii, acoperiţi de o pleoapă alburie, aproape transparentă.

Pe neaşteptate, cocoşul cel negru a sărit până la pieptul tatei, brăzdându-i mâinile cu sânge.

La început tata a înjurat bine, apoi a început să râdă: „Ei, flăcăule, ţi-ai salvat viaţa. Aşa, da!”

Vroise să taie unul dintre cocoşi, dar nu se hotăra pe care anume.

Cocoşul uriaş, cu pene multicolore, îl văzuse şi el pe tata, dar nu schiţase niciun gest de împotrivire, nu cârâise măcar.

Privise tâmp scena, ca şi cum nu ar fi fost vorba de găinile lui.

Aşa că tata l-a pedepsit şi peste vreo două săptămâni am avut răcituri din cocoş. Eroul negru a murit şi el, dar mult mai târziu, peste vreo trei ani, luptându-se vitejeşte cu un câine, care, până la urmă, l-a rănit atât de tare, încât nu s-a mai putut face nimic.

Dar şi câinele s-a ales cu un ochi scos şi stăpânul său a trebuit să renunţe la el, deşi avea pedigree (eu auzisem şi înţelesesem pete gri, mă miram că are pete gri, când câinele era complet roşcat, dar cine ştie, stăpânul lui poate că avea dreptate, îl privise mai atent, sau poate că începuse să îmbătrânească şi atunci blana se face mai întâi gri, până să fie albă).

Am mai învăţat ceva atunci: e bine să nu fii laş, să nu te laşi călcat în picioare, dar nici nu trebuie să crezi că singura soluţie posibilă e lupta. Oricum, cocoşul negru a murit ca un erou, iar găinile, curios, au cântat cocoşeşte în acea zi.

Calvaria era o colonie bine organizată.

Nimeni nu avea apă curentă în casă, dar la căpătul fiecărei străzi se găsea o pompă de fontă cu ajutorul căreia scoteai uşor apă, chiar dacă erai copil.

Totuşi, spre marginea dealului, acolo unde se terminau ultimele case, adică în dreptul casei domnişoarei Ionescu, o bucureşteancă de peste şaizeci de ani, care făcea cel mai bun borş pe care l-am băut vreodată, eu mergeam după borş, cumpăram un litru, costa doi lei, pe drum trăgeam şi eu o duşcă, borşul era răcoros, parfumat, căci domnişoara Ionescu îl făcea cu leuştean, cu crenguţe de vişin, cu huşti, punea şi lămâie, domnişoara avea o grădină unică, cu flori nemaivăzute pe la noi, cu petale lungi şi atât de subţiri, încât credeai că se vor rupe la orice pală de vânt, nu se întâmpla aşa, tulpina florilor era extrem de subţire şi de elastică, iar frunzele delicate, semănau cu mărarul, adevărul e că mă temeam puţin de domnişoara Ionescu, nu ştiu de ce, dar credeam că e o vrăjitoare, avea ochii nedecişi, de culoarea lăturilor de peşte, dar mâinile frumoase, incredibil de subţiri şi de tinere, lustruite, fine, de pianistă şi o voce blândă şi melodioasă, de credeai că tot timpul cântă, ai veniiit, cânta domnişoara, ai aduuus sticla, ai spălaaat-o bine, vrei un liiitru, mie îmi venea să râd, atunci când cânta nu-mi era frică de ea, uneori, când era foarte cald afară, casa domnişoarei ocupa o poziţie curioasă, ideală pentru cineva care iubeşte căldura şi soarele, era pe buza râpei, şi grădina se rotunjea, după cum se rotunjea şi râpa, casa era astfel tot timpul în soare, după ce cumpăram borşul mă opream la izvorul care dădea tot timpul o apă atât de rece, că îţi îngheţau dinţii, făceam din mâna stângă un căuş şi beam pe nerăsuflate câteva guri de apă, luam sticla pe care o proptisem bine între pietre şi ridicam acum treptele, treptele nu erau de pietre, dar pământul era atât de întărit că nu se surpau niciodată, am coborât şi acum şi deodată am văzut un broscoi uriaş.

Stătea liniştit lângă izvor, nu se speriase de mine, era imens, nu mai văzusem aşa ceva, era mai mare decât o pisică, avea ochi bulbucaţi, mari cât cei ai unui câine, rămăsesem încremenit, credeam că trăiesc o clipă dintr-un basm, aşteptam ca broscoiul să-mi vorbească, să-mi spună ceva, că era un prinţ, preschimbat aşa de o vrăjitoare, poate chiar să-mi ceară să-l sărut, ca să se rupă vraja, să redevină prinţ sau poate chiar prinţesă, îl examinam cu atenţie, dacă era prinţ trebuia să aibă pe cap o coroniţă subţire, poate cât un inel, de aur, broscoiul nu spunea nimic, poate că îl înspăimântasem eu, poate că vrăjitoarea îi luase şi vocea, poate că nu avea încredere în mine, avea o culoare frumoasă, verzuie, semăna cu un brotăcel, numai că era mult mai mare, de zece, de douăzeci de ori mai mare, poate că era regele sau împăratul broaştelor şi ar fi vrut să mă roage să-l ajut cu ceva sau poate că el s-ar fi oferit să mă ajute, toate aceste gânduri mi se zbăteau în ţeastă, îmi simţeam tâmplele zvâcnind, nu-mi era teamă, chiar dacă era uriaş, broscoiul nu se putea pune cu mine, între noi erau mai puţin de doi metri, adică o jumătate de metru de trepte şi o băltoacă limpede ce nu se usca niciodată, din cauza izvorului, de fapt izvorul mai avea o şuviţă foarte subţire, ce vălurea abia văzut fundul băltoacei, broscoiul stătea exact pe marginea băltoacei, întors pe trei sferturi spre mine, adică nici nu mă privea din faţă, nici din profil.

Nu ştiu cât a durat totul, mie mi s-a părut că a durat ore întregi, dar când am ajuns acasă, bunica a remarcat că, de astă dată, am venit foarte repede, aşa că totul nu a durat prea mult în realitate, mă întrebam ce să fac, aş fi luat cu mine broscoiul, să-l arăt celorlalţi, dar ce să fac apoi cu el, l-aş fi chinuit şi, deodată, parcă ghicindu-mi gândurile, broscoiul a sărit în apă ca un veritabil săritor de la trambulină, a săgetat băltoaca cu două mişcări energice, de picioare lungi, mai lungi decât mi-aş fi putut eu imagina şi a dispărut într-o gaură neagră, cred că era un loc pe unde se scurgea apa din izvor, căci niciodată băltoaca nu trecea de un anumit nivel.

Am dus borşul şi am rămas gânditor toată după-amiaza, bunica m-a lăsat în pace, apoi tot ea nu a mai rezistat şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat, intuise că mi s-a întâmplat ceva, ceva grav sau important şi atunci m-am hotărât să-i povestesc despre broscoiul uriaş, privind-o cu multă neîncredere, gata să renunţ, dacă aş fi observat cel mai mic surâs, dar bunica se vede că mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu şi nu a schiţat niciun zâmbet, ba, mai mult, nu a făcut nicio mişcare, atât timp cât am povestit.

A concluzionat, hotărâtă: „Se poate. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim, sau credem că le ştim, dar ele pot exista şi altfel decât le ştim noi”; asta m-a mai liniştit, deşi întâlnirea cu broscoiul m-a urmărit o vreme, ceea ce mă tulbura era faptul că acum nu mai eram convins că între lumea noastră şi celălălt tărâm, acolo de unde vin basmele, mai era o prăpastie de netrecut.

Peste un an, cred că tot în iulie, de uşa de la bucătăria de vară a aterizat o lăcustă. Şi ea uriaşă, cred că avea în jur de doisprezece centimetri.

Când am văzut-o, i-am strigat pe ai mei: „uite-o, uite-o”, tata a văzut-o primul: „da, ce e, e doar o lăcustă”, „dar e uriaşă!”, „da, pentru că tu spui lăcuste la cosaşi şi de asta, când vezi o lăcustă adevărată, te miri, e drept că e, într-adevăr, neobişnuit de mare, dar e doar o lăcustă”.

Aş fi vrut să-i spun atunci de broscoi, dar am renunţat. Dacă eu spuneam lăcuste la cosaşi, cine ştie ce monstru văzusem eu şi credeam că e un broscoi uriaş. Apoi m-am gândit bine. Nu era totuşi decât un broscoi, e drept, neobişnuit de mare. Am adormit zâmbind, bucuros că mai rezolvasem o problemă de zoologie.

Relaţia mea cu animalele era complexă.

Nu împărţeam animalele biblic, în animale cu copită despicată şi nedespicată, ci în funcţie de spaima pe care mi-o provocau.

Nu mă temeam de urs, de lup, de râs, de vulpe sau de iepure.

Mă temeam, curios sau nu, de animalele pe care nu le-aş fi putut înfrunta aflat în picioare. Adică mă temeam de mistreţi, de bursuci, de nevăstuică, de dihori, de jderi. Şi mai curios, mă temeam de gânsac, de curcan, de vulturi.

Gândeam cam aşa: dacă vine la mine un urs, îl pot înfrunta cu un toiag lung, îl ţin între el şi mine, îl împung, de parcă toiagul ar fi fost o suliţă.

De lup nu mă tem, pentru că lupul se teme de om şi aflasem de la un pădurar că lupul nu atacă omul decât dacă omul este căzut la pământ, mort sau leşinat, sau dacă e turbat.

Orice animal turbat atacă omul. Râsul nu era decât o pisică mai mare, iar vulpea şi iepurele ar fi fugit de mine de la bun început.

Mă temeam de mistreţi, pentru că aveau nişte colţi grozavi, nu muşca, lovea aşa dintr-o parte şi îţi vărsa intestinele.

Cel mai tare mă temeam de bursuci, poate şi pentru că aflasem multe despre bursuci, că atacă femeile singure şi le mănâncă sânii (?!?), că nu renunţă niciodată la luptă, că e nemuritor, că este extrem de curajos, luptându-se şi cu leul; nevăstuica, dihorul şi jderul erau animale mici, dar extrem de iuţi, nici nu le puteai urmări mişcările.

Nici vulturul nu-l vedeai, pentru că venea de sus. Curcanul era extrem de agresiv şi de gălăgios, iar cu un gânsac chiar am păţit-o, s-a luat după mine lipa-lipa alergând repede, de parcă ar fi vrut să decoleze, eram în pantaloni scurţi şi m-a ciupit de picior, obligându-mă să mă întorc, după ce plecasem de acasă, în ciuda bunicii, care nu vroia să mă duc la baltă.

Se formase o baltă în groapa săpată de un excavator pentru un castel de apă, apa era foarte adâncă şi eu nu ştiam să înot, aşa că bunica vroia să mă ferească de pericol, numai că atracţia apei era pentru noi mult prea puternică.

Ce n-au reuşit rugăminţile şi promisiunile bunicii, a reuşit blestematul de gâscan pe care, în ciuda mea, bunica îl binecuvânta, urându-i viaţă lungă şi sănătate.

De urs nu mă temeam pentru că îl consideram un frate mai mare, aproape totemic, mi se părea că seamănă mult cu noi, oamenii, erau blânzi, văzusem urşi adevăraţi şi pe strada noastră, când veneau cu ei ţigani cu tamburine, cântând odată cu noi: „joacă bine / moş Martine /că-ţi dau miere/ de albine” şi ursul juca, într-un dans destul de neîndemnatic, mai mult învârtindu-se, parcă stânjenit de mărimea sa. Ştiam că urşii mănâncă zmeură şi mure, dar cel mai mult iubeau mierea de albine. Doar după ce îmbătrâneau se dedulceau cu carne şi deveneau periculoşi şi pentru oameni.

Râs văzusem în vitrină la A.V.P.S. (Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi), împăiat, rânjind la trecători, dar era un râs forţat, de circumstanţă, doar ca să impresioneze pe cei slabi de înger.

De mistreţi mă temeam şi pentru că era rudă cu porcul, iar porcul era cea mai înspăimântătoare făptură de prin curţile oamenilor. Un porc rupsese mânuţa unei fetiţe, fetiţa rămăsese singură acasă, porcul a deschis uşa casei, a intrat, a răsturnat covata în care era copila şi a început să o mănânce. Fetiţa a ţipat, o vecină a auzit-o şi a venit într-un suflet să vadă ce e. A alungat cu un băţ porcul, acesta nu apucase decât să-i zdrelească fetei o mână, deşi a fost operată, mâna i-a rămas stingheră, ca o aripă ruptă de pasăre, îi priveam impresionat mâna şi vedeam cum falangele degetelor fuseseră împinse înăuntru, spre podul palmei, iar mâna îi era toată încreţită în falduri de piele, de parcă mâna ar fi fost un animal ciudat, crescut în prelungirea braţului.

De jder mă temeam, pentru că văzusem unul sfâşiind în pădure o veveriţă, veveriţa alerga săltat pe trunchiul bradului, dar jderul era mai rapid, se prelungea ca un fulger cafeniu pe brad, aşa că veveriţa nu a mai avut nicio şansă.

Mai târziu, am fost însă impresionat de moartea unui jder şi i-am scris un fel de bocet-colindă: „Lerui, lerui, ler, / Puiule de jder, / Drept căzut din cer, / Fulger maroniu, / Alb sau brumăriu, / Spaimă de stejar, / Foc aprins sau jar…” / „Veveriţe prind, / Care suspinând, / Care adormind, / Care mai murind…/ Nu sunt linge blide, / Ci-s din ram de mustelide!”/„Lerui, lerui, ler, / Blana mea de jder, / Guler de-ofiţer, / Lerui, lerui, ler, / Blana mea de jder, / Blana mea de foc, / Prinsă-i de cojoc, / Pentru joc / Şi ger, /Blana mea de jder, / Lerui, lerui, ler…”

Tata îmi povestise câteva întâmplări cu lupi, nu ştiu nici azi dacă erau adevărate sau nu. Prima întâlnire cu lupul o avusese în copilărie, când, împreună cu Ghituţ, prietenul său cel mai bun mergeau cu o căruţă pe un drum prăfuit, acolo, la Gura Galbenă, comuna sa natală.

Era vară şi la un moment dat caii s-au oprit, frământând pământul cu copitele, fornăind.

„Au simţit lupul”- a spus Ghituţ.

„Lup, vara?” s-a mirat tata.

S-au uitat cu atenţie în jur şi, într-adevăr, pe coastă, culcat pe-o rână se vedea un lup uriaş.

Ghituţ s-a dat jos din căruţă, a mers tiptil până la lup. La început a crezut că lupul e mort. Spre surpriza lui a constat că lupul era doar adormit. Era cu mâinile goale, aşa că, într-un moment de inspiraţie şi de iluciditate, a prins zdravăn coada lupul cu ambele mâni, trăgând de ea cu putere.

Trezit brusc, lupul a dat să fugă, dar Ghituţ îl ţinea zdravăn.

De spaimă, lupul l-a împroşcat pe Ghituţ, murdărindu-l din cap până în picioare cu fecale. Ghituţ i-a dat bineînţeles drumul şi lupul s-a făcut neăzut în pădurea din apropiere din câteva salturi.

Povestea părea de necrezut şi de ce nu s-a întors lupul spre el, să-l muşte –am întrebat, lupul are muşchi foarte puternici la gât că poată căra prăzi mari şi grele, o oaie, chiar o jumătate de vacă.

Numai că, tocmai din cauza acestor muşchi, lupul nu se poate întoarce decât cu tot corpul şi apoi era prea îngrozit să se mai uite în urmă.

Dar lup, vara, cine a mai auzit, am mai protestat eu, dar tata a dat din cap că da, lupul mai iese câteodată vara din pădure.

A doua oară s-a întâlnit cu lupul în defileul Jiului, ceva mai sus de Lainici.

Erau trei într-un camion: şoferul, tata, un ceferist care mergea până la Livezeni şi pe care îl luaseră pe drum.

La un moment dat, şoferul a pus cam brusc o frână. Era ceva ceaţă, totuşi au văzut, la câţiva metri în faţă o haită, dispusă ciudat.

Chiar în mijlocul drumului un lup uriaş, alb, sprijinindu-se pe labele din spate. În stânga şi în dreapta lui, la vreo doi metri de el, alţi doi lupi, mai căţelandri. Apoi restul haitei, flancând drumul, pe stânga şi pe dreapta.

Şoferul a claxonat, s-a proptit cu mâinile pe volan, a aşteptare.

Lupul din faţă nici nu se mişcase, darămite să se dea la o parte.

Au aprins şi au stins farurile, au claxonat. Nimic.

Atunci ceferistul, aflat în dreapta s-a dat jos. Era un uriaş, iar şuba bleumarin, groasă, îmblănită, îl făcea şi mai uriaş. S-a îndreptat direct spre lup. Lupul nici atunci nu s-a retras, nu s-a dat deoparte.

Atunci omul s-a hotărât să-l ia în braţe, aşa cum iei un căţelandru, să-l dea deoparte în zăpadă, să facă loc camionului, crezând că şi ceilalţi lupi se vor speria, se vor da deoparte.

Atunci lupul cel alb l-a atacat. Om şi lup s-au tăvălit prin zăpada abia bătătorită pe alocuri.

Ceilalţi lupi stăteau nemişcaţi, urmărind însă cu atenţie lupta, dar neintervenind.

Până la urmă a coborât şoferul cu o manivelă în mâna dreaptă şi s-a îndreptat spre vălmăşagul acela compus dintr-un om şi o fiară.

Ar fi vrut să lovească lupul, dar omul şi fiara se rostogoleau mereu şi şoferului îi era teamă să nu lovească omul şi nu lupul.

După îndelungi ezitări, a lovit şi a lovit bine, căci lupul s-a destins dintr-o dată pe spate, cât era de lung.

Ceferistul l-a luat, avea capul sfărâmat, l-a aruncat în spate, în lada camionului. Restul drumului până la Petroşani, au mers în tăcere, fiecare gândindu-se în felul său, la întâmplare.

La plecare, ceferistul e luat în spinare lupul şi l-a dus la A.V.P.S. şi apoi la un veterinar, să vadă dacă lupul nu era cumva turbat. Nu era, dar a aflat cu surprindere că lupul era de fapt o căţea sălbăticită.

Când s-a reîntâlnit cu tata, căci se cunoşteau bine, lucraseră chiar o vreme împreună, i-a povestit restul poveştii, pe care mi-o spunea acum mie tata.

A treia întâmplare era cea mai puţin eroică, nu s-a întâmplat nimic: în acea iarnă grea din 1954, când a plecat la serviciu, tata a văzut că era urmărit, la distanţă de vreo douăzeci de paşi, de un lup.

Tata mergea, încetinea, chiar se oprea.

Lupul reacţiona şi el la fel, păstrând strict distanţa dintre ei.

Tatei îi era frică să nu-i sară lupul în spate, aşa că mergea curios, într-o dungă, atent la lup. Se oprea des, era să întârzie la slujbă.

A scăpat de lup doar când a traversat calea ferată. A avut noroc cu o locomotivă de manevră care, a scos, pe neaşteptate un şuierat puternic, tânguitor, chinuit, aproape ca un urlet de lup.

Lupul s-a speriat, apoi parcă neconvins, s-a întors, luând-o spre pădure.

(va urma)

Lucian Strochi