A VII-a ediţie a Anualei de pictură, grafică şi sculptură, găzduită de Muzeul de Artă din Roman a oferit destule (plăcute!) surprize vizitatorilor prezenţi la vernisajul din 9 decembrie 2011.

A surprins amploarea şi valoarea expoziţiei: în loc de o prezenţă în mod fatal modestă şi provincială, am avut o anuală care ar putea concura oricând cu o bienală sau o naţională.

Meritul e în primul rând al organizatorilor, care au reuşit un dialog „constructiv” cu câteva filiale din ţară, astfel încât – de pildă – ieşenii au fost prezenţi într-un număr impresionant, 39 de artişti!

Au mai fost prezenţi artişti din Bucureşti, Braşov, Covasna, Piatra-Neamţ şi, bineînţeles, din Roman.

Peste 150 de lucrări, 7 săli, aproape 70 de artişti.

Lucrări diverse, de la şarja caricaturală, pamfletul vizual (Ştefan Potop), până la onirismul Ralucăi-Elena Popescu (Visul), de la spiralele siderale, vârtejuri cosmice şi tornade apocaliptice (Violeta Lăcătuşu), la descompunerile (de) element(ar)e (Ştefan Roşu-Descântec) şi minuţia de filigran a lucrărilor lui Cristinel Ionel Prisacaru, de la explozia sudamericană de culori şi rotunjimi de Botero ale lui Laurenţiu Dimişcă, până la monocromia lui Mihai Taraşi cu titluri de Fernando Arrabal (Era ora 3 dimineaţa şi am văzut urma unui scaun pe perete), de la Cosmin Iaţeşen, cu ale sale Arhetipuri brâncuşiene, amintind de Regele Regilor, de Adam şi Eva, de la Ceasurile lui Leonard Curpăn ce par fixate într-un tablou de bord dintr-un vehicul intergalactic, până la Nudul de bazalt al lui Cătălin Târziu, unde doar rotunjimile întâlnesc lumina, de la Antropicus Pieta de  Cornel Paiu, unde religiozitatea pare a cuceri până şi spaţiile intercelulare, la enigmatica Dublă clopotăreasă a lui Sorin Purcaru.

Liviu Suhar, în Personaj travestit tinde spre o esenţializare extremă, obţinând, în locul unui limbaj gestual, nonverbal, previzibil, un limbaj paraverbal, în care accentul poate  modifica sensul şi simbolul.

Mircea Ştefănescu îşi ia în serios rolul de…arheolog, propunându-ne un Atlet de marmură, atlet ce mai poartă răsuflarea şi sudoarea Eladei.  

Valentin Sava în Noul  Apollo ne reaminteşte care sunt culorile fundamentele (roşu, verde, albastru), investind în acelaşi timp personajele sale, muze de circumstanţă, domniţe dintr-un Ev Mediu deloc întâmplător, cu funcţii noi, ce se lasă decriptate doar prin efort cultural, mereu asumat şi confirmat.

Mihail Voicu ne propune un incitant Deal la Balcik, cam cezannian,pentru că persistenţa memoriei plastice e prea puternică, după cum Nevermor– ul Vioricăi Toporaş rămâne la stadiul de metaforă picturală (aşa cum există o metaforă lexicală!).

Adina Berneagă  propune un interesant Nud verde, din păcate amintind prea mult de unele desene decorative, de unele linii ale lui Matisse, aşa cum Nud-ul în peniţă al Marianei  Stratulat rimează prea facil cu grafica Ilenei Panait-Ploscaru pe aceeaşi temă.

Mai sunt şi alte analogii, unele ca punct de placre al viziunii, aşa cum se întâmplă cu Florin Zaharescu Al cărui Dans se întâlneşte ideatic şi atitudinal cu Dansul desfăcut în ample şi expresive falduri ale lui Mc Laren, într-un film de animaţie celebru, ilustrat muzical de naiul lui Gheorghe Zamfir.

Romeo Ionescu ne incită cu o Iarnă oţelită, cu o zăpadă având culoarea unui vârf de burghiu ars de împotrivirea metalului,  iar  Dumitru D. Bostan cu o Veneţie mai neobişnuită, practic o curte interioară, o Veneţie fără apa din celebrele lagune.

Două pictoriţe impresionează prin forţa expresivă a desenului şi prin culoarea aproape violentă, temperată doar de curbe (Cristina Petrariu – Implozie) şi prin triumful griurilor (Elena Antohi –Dansatoare).

Tot griuri, dar sonore, ne oferă Iosif Haidu (Griuri sonore), artist ce redescoperă voluptatea culorii independente de menghina desenului, luminându-şi mult paleta şi convingându-ne (pentru a câta oară) că este un artist important, în timp ce, topind griul în galben icusar, Monica D. Carp ne trimite spre taine sfinte şi gesturi şi obiecte ritualice, sacre, simbolice, arhetipale (Potirul).

Spre arhetipuri se îndreaptă şi Geza Kovacs, propunându-ne o Cetate imaginară, enigmatică şi emblematică, ca şi Lucian Tudorache, care ne încântă cu un Mit echilibrat, atent cizelat.

Eugen Mircea pleacă dintr-un realism pe care l-ai crede epuizat şi ne propune o Iarnă medievală, într-un burg fără clădiri semeţe, biserici, clopotniţe turnuri, ziduri de apărare, foişor de foc etc., realizând un joc interesant de brunuri şi ocruri atent, subtil stinse în griuri.

Rezolvări subtile reuşeşte şi Simion Cristea cu un admirabil Sihastru unde decodăm paşii profetului, triumful spiritului şi descărnarea (dematerializarea) materiei. Pe aceeaşi linie se situează şi Dumitru Bezem care, în Părintele Cleopa, impune o interogaţie ardentă, mută, realizând prototipul, adică icoana, Dragoş Pătraşcu ce ne oferă o grafică expresivă, un palimpsest, legături neuronale, coşmaruri blânde, deşirând în fire subţiri, de mătase, o banală Fotografie de familie, Doina Tudor cu un Crez ce grupează într-o fereastră primordială, patru lucrări în care informul devine formă, iar semnele – înscrisuri, Cătălin Grigoraş cu un Peisaj în care vegetalul devine geologic, totul descompunându-se în griuri roz şi verzi, ca şi Gheorghe Vadana cu Copacul (timp havuz, mister pur, arhetip de peşteră).

Constantin Tofan impresionează prin Cuplu, lucrare în care lumea apare esenţializată, un creier străpungând un copac în adăpostul unei luni care se priveşte în oglinda cerului pentru  a-şi releva o faţă opacă, în timp ce Mircea Codrin în Introspecţie ne oferă un stânjenitor sentiment de „deja vu”.

Alteori abordarea este una ironică, cum este cazul lui Adrian Crâşmaru, cu Încă un zugrav, poziţia mâinii amintind de Zugravul lui Luchian, Felix Afteni care, în Autoportret cu lupă, ezită între condiţia de descoperitor şi cercetător şi aceea de înger în devenire, cu aripi minuscule pe spate, Petru Ciobănică cu un Străin, o radiografie, o siluetă de pe altă planetă, Cristian Diaconescu cu un Strigăt, amintind nu atât de Edward Munch, cât mai degrabă de Paul Klee, Stelian Onică, a cărui delicată Geneză ne readuce în memorie lumile lui Sabin Bălaşa,  Florenţa Ionescu cu o Toamnă la Hârlău, cu dealuri severe, măguri, chiar tăieturi în munte, departe de dealurile lui Horia Bernea, Valentina Duţă care în Doamna şi vagabondul evocă subtil fresce cretane sau etrusce, decorative şi pline de mister, atent elaborate, Dragoş Gavrilean cu Memorie, amintind de picturile rupestre, de zidul pe care un deţinut politic îşi lasă amprentele palmare, Diana Condurache, enigmatică şi decorativă în Cotohârlele.

Se mai reţin din expoziţie Dumitru Ionescu cu Se cere păzită, lucrare graţioasă ca un gât de lebădă sau de vioară, Daniela Ungureanu cu Casa, aglomerare de memorie, scări, peşti, unelte, flori, un întreg univers reificat ce devine domestic şi chiar deificat, Sorin Otânjac cu o Compoziţie, amintind de şcoala lui Klee, dar şi de Juan Miro, propunând un univers cu realităţi celulare, citoplasmatice şi Nicoleta Şurubaru-Bida cu Forest, cologravură în care domină un verde smarald atacat de alb, inducând un frig vegetal.

Atena Simionescu e prezentă cu un desen (La catedrală) şi o gravură (Pana îngerului), lucrări graţioase, uşor încifrate, dar senine, Constantin Tudor cu Structuri vegetale I şi II, uleiuri pe pânză, lucrări echilibrate, dense,  Mircea-Titus Romanescu, cu două Capricii veneţiene (acuarele) şi două Naturi statice (u/p), ultimele într-un stil geometrizant care îi convine, Gabriela Benescu-Popa cu Timpul, lucrare subtilă, delicată, uşor alegorică, deloc discursivă.

Merisor Dominte vine cu Fantasme, bine rezolvate ideatic şi compoziţional, Tudor Pătraşcu ne oferă delicioase, deconectante Reverii ale marchizului Sade, iar Petronela Iacob peisaje cuminţi, odihnitoare (Plajă, Marină).

Reţinem pentru execuţia ireproşabilă Siluetele  lui Răzvan-Adrian Guşul, Anotimpurile lui Viorel Maxim (Iarna, Vara, Primăvara, Toamna (u/p), pentru insolitul propunerii  Floarea soarelui cu icoană a lui  Florin Mareş, ne exprimăm oarece rezerve faţă de peisajele   Doinei Colescu (La fân, Peisaj de Toamnă, Flori, Peisaj), votăm pentru Jurnalul lui Costel Bogdănel-Nedelea, salutăm prezenţa solitară şi solidară a bucureşteanului Daniel Crăciun, notăm prezenţa Georgetei  Stoian cu patru peisaje (Iarnă în Bavaria, Bujori, Toamnă, Flori de câmp), admirăm în treacăt Florile lui Viorel Andriescu şi ne încheiem vizita în faţa lucrărilor lui Ovidiu-Costel Cărpuşor, fiu rătăcitor al Romanului, recuperat acum admirabil de către gazde, artistul fiind prezent nu doar pe simeze, ci şi printr-un album de lux, Burgul transilvan, album cuprinzând grafică, pastel, pictură, toate realizate la un înalt nivel artistic.

Această „răpide ochire” printre tablouri încearcă să surprindă măcar parţial valoarea, complexitatea, bogăţia unei expoziţii despre care se va mai vorbi şi scrie.

Lucian Strochi