Fenixul – ilustratie de George Romila

F, f
Fenixul

Mă încearcă vii regrete
Pentru pasărea fenix, purpurie;
Are în jurul gâtului aurii egrete,
Iar coada, atât de pură, că mie
Mi se pare că se amestecă, în chip minunat,
Nuanţe de trandafir şi de-azur pur,
Cel mai curat;
Are capul acoperit cu pene dispuse,
Suprapuse,
În formă de con;
E pasăre mândră: pare că şade pe tron…
Când ştie că moare,
La propria îmbălsămare
Purcede;
Se crede
Că îşi alege, culege
Plante aromate; după o lungă căutare
Mai pune smirnă şi tămâie pentru sicriu
În care se-nchide, încă viu.
Când timpul anii şi-i cerne,
Se preschimbă în vierme
Care se hrăneşte cu rămăşiţe paterne.

Apoi, cu mişcări ferme, aproape viclene,
Se-acoperă cu pene
Şi zboară ca vântul,
Ducând mormântul
Tatălui său la templu din Heliopolis,
Pe altarul soarelui,
Marelui…
Pasărea se hrăneşte
Cu picături de tămâie şi suc de ghimber
Pe care-l găseşte
Când nu-i lună şi soare pe cer;
Pentru alchimişti e Piatra filosofală;
Alţii spun că iubeşte o focului pală:
Se-aruncă în flăcări şi reînvie,
Mai frumoasă, mai vie,
Din propria cenuşă;
Pentru muritori e a cerului tuşă:
O speranţă pentru moartea ce stă după uşă.

Lucian Strochi