Începeam să simt mirosul aproape imperceptibil al morţii, să-mi dau seama că există şi moarte.

Mai întâi a fost moartea prin spânzurătoare a unui băiat al unei femei de serviciu de la şcoală, şcoala era chiar în capătul străzii, am aflat că s-a spânzurat băiatul lui Rezi sau Reli, nu auzisem prea bine şi am alergat şi eu să-l văd.

Curios, mama băiatului nu s-a opus valului neobişnuit de curioşi, nu şi-a închis poarta sau uşa, aşa că am putut intra nestingherit, baiatul era întins pe pat, era înveşmântat în alb, chiar şi capul îi era bandajat în alb, eram puţin dezamăgit, auzisem şi chiar văzusem în unele cărţi cu gravuri vechi că spânzuraţii mor cu limba scoasă; aşa cum era, mortul era cu totul impersonal, nu ştiai dacă e tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, vânăt sau normal, aşa cum e un om care doarme.

Femeia avea ochii roşii de plâns, seci, îi pronunţa din când în când numele într-un oftat, în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu îl trezească.

Băiatul se spânzurase din dragoste.

M-am gândit atunci cât de primejdioasă e dragostea, mi se părea o boală, o boală urâtă, care te urâţea, care te mutila, aşa cum e lepra şi atunci singura ta scăpare era spânzurătoarea.

Pe urmă lucrurile s-au complicat: băiatul – sărac, fata de care era îndrăgostit – bogată; el – catolic, ea – fata unui preot ortodox; el era ungur, ea – româncă.

La înmormântare au venit şi mulţi miliţieni, temându-se de posibile tulburări.

Nu s-a întâmplat nimic, mai mult, femeia de serviciu, până la urmă am aflat că o chema Roji s-a dus la fată şi şi-a cerut iertare, o blestemase, dar ea, fata nu avea nicio vină, habar nu avea că băiatul o iubea, a plâns atunci mult şi fata şi cele două au rămas prietene mulţi ani după aceea, o prietenie ciudată, clădită pe o moarte până la urmă absurdă.

A urmat moartea unui prieten al tatei, îl ştiam şi eu, venise la noi de câteva ori în vizită, eu îl reţin doar pentru ultima vizită, era un om neobişnuit de frumos, cu păr ondulat natural, castaniu, cu un zâmbet larg, cu un râs plăcut, cu o dantură perfectă.

Era îmbrăcat într-o cămaşă bleu, cu butoni, vedeam pentru prima dată aşa ceva, şi i-a scos şi mi i-a dat şi mie să mă joc cu ei.

A murit strivit între tampoanele a două vagoane, a încercat să cupleze două vagoane, ce căuta el între şine, între vagoane, nu lucra la calea ferată, nimeni nu şi-a explicat gestul său, ca şi moartea sa, îl chema Solomon dar nu era evreu, eu refuzam să cred că a murit cu adevărat, credeam că mor numai oamenii în vârstă sau ceilalţi, dacă sunt foarte bolnavi, nu un om care, cu doar două zile în urmă, râsese şi se bucurase de viaţă, de ai fi crezut că prinde un secol de viaţă.

N-am crezut că a murit decât foarte târziu, peste mai mult de un deceniu, când i-am văzut în cimitir mormântul şi i-am citit de pe cruce numele, prenumele, data naşterii şi a morţii.

Şi tata era să moară odată. A venit acasă emoţionat şi ne-a povestit ce i se întâmplase: lucra la Recepţia de Cărbuni C.F.R. Petroşani, care era peste calea ferată, drumul, şoseaua mărginită de trotuare cobora brusc, cotind spre stânga şi se oprea în faţa unei bariere de lemn, vopsită în alb şi în roşu.

Bariera era chiar la intrarea în gară şi nimeni nu ţinea cont de ea, în afara căruţelor, căci maşinile erau pe atunci foarte rare, câteva pe zi.

Aşa că oamenii o ocoleau, uitându-se totuşi atent în stânga, pentru trenurile care ar fi venit dinspre Livezeni şi în dreapta, pentru trenurile care ar fi ieşit din gară.

Tata făcuse de zeci de ori manevra această, în plus, ca ceferist ştia orarul fiecărui tren, chiar de marfă.

De astă dată, gândindu-se la ceva, a săltat între şine bicicleta şi a încercat să traverseze calea ferată.

A auzit un şuierat ascuţit, ca un ţipăt şi s-a trezit cu locomotiva în spate.

Era doar o locomotivă de manevră, singură, fără vreun vagon, dar atât de aproape de el, că tata a văzut vine spaima din ochii mecanicului, gestul său disperat, fereşte-te omule, ce naiba!, dar tata a făcut atunci cel mai ilogic gest pe care îl putea face cineva, a ridicat pur şi simplu mânile sus, adică semnul predării, fulgerător, i-avenit să râdă, asta l-a salvat, a pus mâna pe bicicletă şi împreună cu ea, dintr-un salt, a trecut dincolo.

Locomotiva a trecut la mai puţin de cinci centimetri de el, aproape atingându-l. N-am fost niciodată atât de aproape de moarte, mi s-au aburit ochelarii de frică, nu m-am temut aşa de tare nici pe timpul bombardamentelor.

Mie îmi venea să râd, cum adică să ridici mâinile în sus ca şi cum te-ai preda şi cui: locomotivei, mecanicului?

Tata m-a lămurit că omul nu gândeşte tot timpul normal, că există şi un subconştient, că, în anumite momente, acesta e mai puternic decât conştientul, omul se apără în fond, atunci când se predă, aşa procedează şi fiarele, eram total nedumerit, cum şi ele îşi ridică labele în sus?!?, tata a râs, nu, ele îşi oferă duşmanului, învingătorului, partea cea mai vulnerabilă a corpului, se predă, se recunoaşte învins şi atunci învingătorul nu îl ucide deşi ar putea să o facă foarte uşor.

Eram poate şi eu atunci o fiară, a conchis zâmbind.

Se ridicau schele. Mai întâi între un stâlp şi altul, odgoane de oţel, peste prăpăstii şi dealuri.

Apoi plasa aceea transparentă, din bucăţi pătrate, aşezate ca ţiglele. Uriaşa aripă de libelulă lega văile. Peste ea, hurducându-se, treceau vagonetele. Cutii de chibrituri pe care o mână neîndemânatică le lăsase să atârne în voie, aninate doar de un capăt. Un leagăn de fier.

Şi aripa de libelulă pe care nu o vedeam, dar o auzeam vibrând.

Mă duceam sub ea cu spaimă şi o aşteptam să se desprindă liberă, să danseze în volute largi prin aer, să dispară.

Priveam în sus, spre cerul care părea neputincios acum, fumuriu, prizonier.

Vroiam, dintr-o sete de simetrie şi de echilibru, cealaltă aripă, nevăzută, la fel de imensă şi de uşoară.

Priveam de pe pod. Până şi fierul, şinele de cale ferată, sclipind stângaci şi leşinat în soare, aşteptau prăbuşirea.

Calea ferată se multiplica atunci într-un arbore al spaimei, în care fiecare ramură se credea mai apărată aşa, decât dacă ar fi rămas în trunchi.

Aşteptam în fiecare zi pe pod, încăpăţânat, prăbuşirea ce nu avea să se producă niciodată.

Mă simţeam umilit, furat, jignit până în vârful unghiilor, care-şi căutau refugiul în carnea slabă a braţului.

O cumplită şi nobilă mânie îmi traversa, mai întâi prin riduri, faţa, cobora apoi în labirintul sângelui. Tremuram ca de frig. Căutam locul unde avea să cadă aripa. N-ar fi atins decât o grădină, calea ferată şi un cot de drum.

Până şi pământul se pregătise de prăbuşire. Aerul însuşi era ciudat, găinile cotcodăceau brusc, speriate, dând neputincios din aripile tăiate de vajnicile gospodine şi se repezeau în umbra găinii. Gâştele se adunau în stoluri, apoi cu strigăte, când sparte, când ascuţite, lopătau în goană spre capătul străzii ce sfârşea cu podul cu trepte de piatră; ratând întotdeauna decolarea. Porcii guiţau înfricoşaţi pe sub garduri. Plopii, arinii, cireşii se înfiorau în linişte grea.

Aerul trecea, rămânea liniştea, la fel de nefirească.

Mă trezeam atunci. Coboram podul, o luam pe una din uliţele strâmte ce încercau pentru ultima oară să mă ţină prizonierul lor.

Urcam spre stânci. Căutam lemn drept de alun pentru arcuri, liliac sălbatic pentru crăcane de prăştii.

Descopeream fragii. Îi găseam roşii, pictaţi, acoperiţi cu o peliculă subţire de sticlă. Îi adunam în şiraguri lungi, pe fire de iarbă.

Odată am găsit fragi întunecaţi, vineţi, otrăviţi, cum nu mai văzusem până atunci. I-am gustat. Erau la fel de dulci. Am cules fragi negri, fără să ştiu dacă făceam bine. I-am dus acasă.

„Afine, îmi spuse mama. S-au şi copt? Unde le-ai găsit?”

Braţul meu a fulgerat nehotărât prin aer: „Acolo.”

M-am dus să mă spăl pe mâini. Mâinile erau vinete, de parcă sângele, speriat de otrava ce ţâşnise în artere, îşi căuta refugiul sub piele.

Aşadar, nu erau fragi negri. Mă zguduia plânsul. Plângeam convins, din toate puterile, fără motiv. Şi spaima mea? Îmi era prea scumpă. Gustul otrăvii, pentru o clipă, îl cunoscusem.

Le-am spus întotdeauna, cu încăpăţânare, afinelor „fragi negri”. Ceilalţi râdeau. Treceam pe podul de sârmă de peste râu. „N-ai voie”, decretase tata. „Chiar săptămâna trecută a murit o femeie.”

Era adevărat. Tocmai asta mă atrăgea. Apa năvălind, beată de propria ei putere, sub pod. Podul zburând peste ape. Ajuns la mal, prăvălit pe spate, zburai câteva clipe. Clipele zborului, preţul curajului.

Mă căţăram în copaci înalţi. Vedeam de acolo, vălurindu-se, coroanele arborilor. Pădurea respira. Altfel decât o ştiau ceilalţi.

Eram bolnav fără să ştiu. Şi, tot fără să ştiu, căutam să mă vindec de spaimă, de banal şi de moarte. De spaima morţii banale. De banala spaimă a morţii.

N-am ştiut niciodată câte ape traversează oraşul. Era desigur Jiul, Jiul de Vest, negru de cărbune, cel puţin de la Petrila în jos; apoi Gatul, la intrarea în Petroşani sau Petrila, un afluent al Jiului, curat şi cuminte, în care te puteai scălda de la sfârşitul lui mai până în septembrie, Jieţul, despre care se spunea că e plin de păstrăv, apoi Maleia şi Baleia, Maleia trecând pe lângă Tribunal şi peste care exista dintotdeaauna un pod; apoi Slătioara, ce împrumutase numele său aşezării ciudate în care trăiau momârlanii, o populaţie unică, despre care se credea că sunt singurii urmaşi ai dacilor, de la care mai păstrau ceva din port şi care vorbeau o incredibil de curată limbă românească.

Existau desigur şi alte pâraie, căci municipiul nostru era întins de la Câmpul lui Neag până la Cimpa, între aceste localităţi înşirându-se Uricani, Lupeni, Vulcan, Aninoasa, Iscroni, Livezeni, Petroşani, Dârja, Petrila, Lonea, iar de la Petrila, în stânga, cum urci spre Haţeg, Băniţa, toate nume româneşti, unele purtate şi de alte localităţi din ţară, ceea ce mi-a produs la acea vârstă unele confuzii expansioniste, căci eram convins că Hora de la Aninoasa se jucase la noi, iar vinul de Uricani era un vin de pe la noi, deşi în Vale nu creştea deloc viţa, nici măcar aşa de decor, pe lângă casele oamenilor.

Faptul că toate aceste localităţi se înşirau una după alta ca mărgelele pe aţă ducea la un lucru curios, oraşul nu se termina într-un sat, căci Slătioara, ce se ridicase deasupra Petroşaniului, nu era un sat, ci doar case răzleţite, ici şi colo, iar momârlanii pe care îi numeam perifrastic oameni de la munte nu erau ţărani, ci păstori, ciobani, domnind peste oi şi vite, peste lupi şi urşi, nelăsându-se cunoscuţi de ceilalţi oameni şi cu atât mai mult de un copil ca mine.

Tânjeam după un sat, colbuit, cu căruţe pline, cu grâne, cu care pline de fân, cu livezi cu cloambele rupte de greutatea fructelor.

Eram într-o cetate de piatră şi de cărbune, cărbunele era ascuns adânc în pământ, plecau minerii în căutarea lui, îl găseau, îl scoteau la suprafaţă, îl dăruiau ţării, venise Gheorghe Gheorghiu-Dej la mineri acasă şi le ceruse să dea ţării cât mai mult cărbune şi cuvintele sale deveniseră celebre în Vale: Ţării, cât mai mult cărbune!

Şi cuvintele astea răsunau ca un cântec, ca un ecou de la un capăt la altul al Văii.

Piatra era albă, de calcar, sau roşiatică, de dolomit, dar până la urmă devenea cenuşie, căci cărbunele se răzbuna pe oameni pentru că îl iubeau, credea el, prea puţin şi atunci se aşeza într-o pulbere fină pe pietrele albe, înnegrindu-le, pe frunze, în ape, parcă şi în laptele vacilor şi al oilor, sigur şi în plămânii oamenilor şi în sufletele lor.

Atât de puternică era împărăţia pietrei, încât de piatră se temea şi apa izvoarelor, a pâraielor şi a râurilor, neîndrăznind să iasă dintre maluri niciodată.

Zăpezile se topeau şi ele leneş, căci soarele trecea pe rând peste fiecare munte, peste fiecare pisc, astfel că zăpada se topea treptat şi râul curgea parcă la fel, fie primăvară sau vară, toamnă sau iarnă.

Numai într-un an a fost altfel, zăpada s-a topit într-o singură noapte, veniseră călduri de undeva, de prin Africa parcă, şi aerul cald mâncase parcă zăpada de peste tot şi apele s-au umflat, iar Jiul ajunsese în luncă cât Dunărea, iar Gatul şi Maleia deveniseră râuri respectabile.

Priveam de pe pod şi vedeam apele învolburate, spinări inverse, metalice, apa avea acum strălucire de fontă, galbenul fusese înlocuit cu sidefiul, sidefiul cu cenuşiul.

Pluteau pe Maleia trunchiuri de copaci, plopi frânţi, cu carnea albă, sălcii scorburoase, înaintând pe ape ca nişte raci uriaşi, arini şi brazi şi crăci uriaşe de fag, ce se albeau apoi pe maluri ca nişte oase de balenă, căci aşa îmi închipuiam că trebuie să arate oasele de balenă, coastele adică.

M-am dus apoi în lunca Jiului, aveam pe atunci privirea ageră şi vedeam plutind porci dolofani, vaci uriaşe, toate animalele cu picioarele în sus, coteţe cu găini încă vii, cârâind jalnic, acoperişuri frânte pe care se cocoţaseră urlând, chelălăind, lătrând prelung, câini flămânzi.

Se înecaseră şi oameni, se spunea, dar eu nu i-am văzut, mi se părea nedrept ca animalele să se înece, ele, care sunt atât de sprintene şi care simt atât de repede primejdia, de data asta apa înconjurase gospodăriile, prinzându-le ca într-o menghină a morţii.

Printr-un ciudat transfer, credeam că pot face multe lucruri pe care, desigur, nu le-aş fi putut în niciun caz înfăptui.

De pildă, nu ştiam să înot, dar treceam cu privirea orice râu, oricât de primejdios. Îmi închipuiam atunci că sunt un perfect înotător, îi ştiam mişcările, îi furam mişcările, aşa încât credeam sincer că pot să înot, să traversez, fără niciun efort, râul.

La fel ridicam greutăţi mult peste puterile mele, mă temeam doar de hernie, auzisem că poţi face hernie, dacă ridici ceva prea greu, mă puteam bate cu oricine, chiar dacă era cu câţiva ani mai în vârstă şi, la copii, contează mult un an, uneori chiar şi câteva luni în plus.

Aş fi putut chiar să zbor, priveam vârful unui brad, a unui stejar, îl încălecam cu privirea, zburam chiar deasupra lui, aş fi putut zbura până în vârful lui, îmi găseam de fiecare dată o scuză, bine, zbor, dar, dacă cumva obosesc, când sunt la mare înălţime, mă prăbuşesc şi atunci nu mai e nimic de făcut, aveam deci nişte limite, dar şi mult curaj, nu ezitam să mă iau la trântă cu cei mai mari cu doi sau trei ani decât mine, eram în clasa întâi, când m-am luptat cu un elev din clasa a patra, era foarte greu şi braţele mele aproape că nu-l puteau cuprinde, în plus era iarnă şi el era îmbrăcat într-un cojoc gros, dar până la urmă l-am pus jos, cu piedică, a smiorcăit el, când ceilalţi copii au izbucnit în râs, acum apa mă învinsese, adică nu o puteam trece nici cu privirea, m-aş fi înecat cu siguranţă, pentru că s-ar fi înecat şi cel mai bun înotător, apa era prea rapidă, prea învolburată, plină de răgălii şi de trunchiuri de copaci, ca să încerci să înoţi, aşa că am căpătat un respect infinit pentru apă, apa e cel mai puternic lucru din lume, focul îl poţi stinge cu apă, dar apa nu o poţi opri cu nimic.

(va urma)

Lucian Strochi