Industria n-a produs, aşa cum s-a crezut multă vreme, numai subvalori culturale. Prejudecata care a funcţionat (şi funcţionează perfect încă!) este posibilă din cauza a trei factori: mecanica (şi viziunea mecanicistă), seria (opusă unicului – atribut esenţial al artei) şi absenţa elitei (refugiată în intimitatea artei).

Iată că recenta expoziţie de plastică a săvineştenilor (trei pictori: A. Florescu, I. Roşca şi F. R. Bârzu şi un sculptor –Dan Adăscăliţei) propune o imagine integratoare a ceea ce – inspirat, fără îndoială – cineva numea Sentimentul Săvineşti.

Reflex al siluetelor arginţii ale instalaţiilor chimice cântate şi descântate de gazetari de ocazie şi blamate acum de ecologişti, expoziţia de la Galeriile Lascăr Vorel se vrea o umbră colorată a acestor siluete, umanizând o realitate industrială de necontestat.

Foarte diferiţi, cei patru sunt uniţi printr-o solidaritate afectivă; fiecare expoziţie colectivă se transformă în personale şi invers.

Ioan Roşca pictează în buna tradiţie ieşeană de început de veac. Accesibil, optimist, solar, cultivând o poezie a singularului, Ioan Roşca are un aliat într-un public de acum tradiţional.

Contemporan cu alţi pictori nemţeni (Bezem, Cepoi, Vadana) Aurel Florescu încearcă în ultima vreme scene de grup. O umanitate-flacără traversează lucrările sale, depăşind cunoscutele peisaje sau naturi statice. Protestul său nu e sarcastic ci, ca la un bun moldovean, liric.

Felix Radu Bârzu este un ironic patetic (Sfântul Gorby), evadând în universuri „artificiale” şi tradiţionale cum ar fi cel nipon, evocând eroii neamului cu sinceritate şi (uneori) cu o naraţie convingătoare.

Cel mai personal dintre ei mi se pare sculptorul Dan Adăscăliţei, continuator al lui Brâncuşi, Etienne Hajdu şi H. Moore, obsedat de geneză şi zbor, de avânt şi involt.

Iubeşte lemnul (cald şi discret, ductil şi mat), dar visează cu siguranţă la bronz şi la marmură.

Lucian Strochi