Foileton: Funia de nisip (19)
Vremurile erau grele. Auzesem de puncte, dar nu ştiam despre ce era vorba. Ţin minte însă cartelele de pâine. Fiecare membru al familiei primea câte un asemenea tichet. Tichetul avea o literă şi o culoare anume, nu mai ţin minte care culoare era mai valoroasă, dar mai ştiu că tata primea cea mai mare bucată de pâine, pentru că muncea şi pentru că era cap de familie, apoi mama, muncea şi ea, dar primea ceva mai puţin, nu ştiu dacă pentru că era femeie sau pentru că nu era cap de familie, adică femeile mănâncă mai puţină pâine, să nu se îngraşe.
Cel mai puţin primeam eu şi bunica. Ţin minte că pe spatele tichetului se găsea repetat de sute de ori inscripţia T.P.Pâine, adică Tichet de Pâine. Pâine. Dacă te duceai să cumperi o pâine, vânzătoarea te aştepta cu o foarfecă uriaşă, de parcă ai fi intrat într-o croitorie, dar nu, vânzătoarea decupa cu atenţie dreptunghiul de hârtie pentru ziua aceea, din câteva mişcări energice, rotind uşor tichetul şi foarfeca, harnică, tăia bucăţica de hârtie perfect, exact atât cât trebuia, apoi îţi primea banii şi primeai şi tu o pâine întreagă, albă, intermediară (integrală) sau neagră.
De la o vreme însă, nimeni nu mai cumpăra pâine, ci făină. Pentru trei tichete întregi, adică pe o lună, puteai cumpăra un sac plin cu făină albă, din care să faci patru pâini mari, uriaşe, pe care să le mânânci, pe fiecare, într-o săptămână întreagă.
Toţi coceau pâine, dar cel mai bun brutar era Dobre, vecinul nostru, el era brutar peste câteva străzi, căci îi mersese vestea de cât de bun brutar este, pâinea lui era mai pufoasă, se rupea în fâşii precum cozonacul, binecuvânta pâinea, crestând o cruce cu cuţitul pe faţa pâinii, pâinea avea o coajă aurie, de parcă era dată cu ou.
A murit un profesor ungur ducându-şi acasă sacul cu făină. A pus sacul pe bicicletă, a coborât strada cam abruptă, a vrut să frâneze la întâlnirea cu strada principală, dar, prea greu, sacul i-a luat-o înainte, dezechilibrându-l şi omul a nimerit chiar sub roţile din spate ale unui camion, acestea strivindu-i complet capul. S-a spart şi sacul de făina, aceasta amestecându-se cu creierii omului, cu sângele său.
Profesorul era foarte iubit şi, în plus, moartea sa fusese foarte tragică, absurdă chiar.
Am văzut înmormântarea, zeci de coroane, sute de oameni îmbrăcaţi în negru, bărbaţi şi femei, apoi elevi şi eleve, tăcuţi şi plânşi.
Nu am aflat numele profesorului, era profesor la o şcoală din nordul oraşului, şcoală ungurească, reţin însă că profesorul fusese extrem de iubit şi o vreme s-a tot vorbit despre moartea sa tragică.
Ba, mai mult, era dat ca exemplu, profesorul dându-ne astfel o ultima lecţie despre viaţă şi moarte, semn că dacă ai fost profesor odată, vei fi mereu, chiar şi după moarte.
Bunica spunea că sunt vremuri grele, eu nu simţeam asta vedeam calupurile uriaşe de marmeladă, de untură, de unt şi de brânză în fiecare Alimentară. Foarte rar, când mâcam muşchi ţigănesc, îi desfăceam cu religiozitate sforile şi mâncam feliuţa doar cu dinţii: bucăţele mici, nu lăsam buzele nesătule sau limba să se amestece, asfel că felia de muşchi părea uriaşă, tocată mărunt de dinţii noştri de lapte.
Şunca de Praga era şi ea incredibilă, primeam, cred că la chenzina tatei, o felie întreagă, o tăiam în pătrăţele minuscule, de parcă am fi hrănit peşti din acvariu sau păsărelele de pe geam, luam o bucăţică pe vârful limbii şi apoi vârful limbii strivea bucăţica de şuncă de cerul gurii.
Gura se parfuma toată şi gustul acela îl purtai cu tine vreo două săptămâni, nu-l uitai, nu aveai cum să-l uiţi, până la o nouă felie uriaşă, la cealaltă chenzină.
Uneori mâncam şi salam. Atunci mă transformam într-un mic animal de pradă, mă jucam întâi cu felia de parizer, era şi ea uriaşă, o rostogoleam prin farfurie, era o roată uriaşă, păream o pisică jucându-se cu şoricelul ei, apoi sfâşiam o bucată din parizer cu cuţitul exact în mijlocul feliei, mâncând-o încet, sugându-i toate sucurile şi adulmecându-i toate parfumurile.
Parizerul era nemaipomenit de bun, aşa că îl mâncam cu grijă, dorindu-mi să se termine cât mai greu, cât mai târziu, îl mâncam concentric, de la centru spre margini, rupând din felie mici şuviţe, bunica se bucura, aşa, e bine că mânânci încet, nu hăpăi ca un lup, alt gust are mâncarea dacă o mănânci în tihnă, ajungeam şi la margine, eram extrem de atent să nu rămână pe pieliţă vreo bucăţică de parizer, apoi oftam de plăcere, eram ghiftuit, mulţumit, mâncasem pe cinste.
Începeam să mănânc, – civilizat – cum spunea mama, adică folosind cuţitul şi furculiţa, dar, după spargerea centrului, renunţam, mă foloseam doar de mâini, mâncatul cu mâna dă un alt gust mâncării, orice s-ar zice.
Mâncam apoi felii uriaşe de pâine cu untură, cu boia dulce, mai rar iute şi cu bucăţi de usturoi, ni se tăia o felie uriaşă de pâine, cam de câteva ori mai mare decât palma noastră, o ungeam cu untură, presăram boiaua, apoi înfingeam în untură bucăţele de usturoi, ieşeam pe stradă şi ne măsuram feliile, care e cea mai mare felie, apoi începeam să mâncăm, mânjindu-ne pe bot; nu reuşeam, bineînţeles, să mâncăm toată felia, era uriaşă, mâncam din ea o zi întreagă, mâncam cât mâncam, apoi o ascundeam undeva, într-un loc bine ascuns şi păzit, să nu ajungă la ea pisicile, câinii, şoarecii, păsările şi mai ales furnicile care erau pacostea noastră, căci adesea găseam felia linsă parcă de un câine, dar şi câteva furnici înecate în grăsime.
Părinţii cam ştiau ce facem noi şi povestea cu măsuratul feliei, dar nu aveau ce face, nu ne stricau bucuria.
Mâncam, o dată sau de două ori pe săptâmână aceleaşi felii uriaşe cu marmeladă. Ne plăcea, era precum mierea, deschisă la culoare, venea adusă în lădiţe de lemn şi puteai să cumperi şi un kilogram odată, dacă vroiai. Era dulce şi acrişoară, întocmai ca un fruct.
Numai că, de la o vreme, a început să dispară marmelada, asta după ce s-a dat o lege care reglemnta alcoolul obţinut din fructe, aşa că oamenii s-au orientat imediat, marmelada era din fructe, fructele dau alcool, aşa că şi marmelada dă alcool şi oamenii au început să cumpere marmelada pentru alcool, nu pe post de gem, magiun sau dulceaţă.
Din când în când ne era foame, dar nu aveam cum să spunem asta părinţilor.
Înţelegeam cât se sacrifică pentru noi, se clătinau adesea de foame, era anemici, gălbejiţi, traşi la faţă, ar fi făcut orice numai să ne ştie pe noi sătui, se mulţumeau cu foarte puţin, o cutie de peşte în sos tomat cu pâine pentru o zi întreagă, când erau la muncă, sau o conservă de costiţă de porc cu fasole boabe sau o zacuscă de casă, un borcănel, atât şi nimic mai mult. Noroc că apa era rece şi bună şi din belşug.
Ne era foame, dar ne astâmpăram foamea mâncând măcriş, apoi pâinişoare, un fel de fructe dintr-o plantă ierboasă, fructele nu se coceau, rămâneau tot timpul verzi şi aveau forma unei prescuri, a unor pâinişoare, de aici şi numele, apoi mâncam dude, nu eram fructele dudului, aşa cum s-ar crede, ci nişte plante care creşteau, cât apucau să crească, pe lângă ziduri vechi, pe lângă cruci de piatră în cimitir, pe lângă garduri.
Alegeam drugi de dude de mărime potrivită, nici prea mari, pentru că atunci tulpinile erau prea lemnoase, nici prea subţiri, pentru că se despieliţau greu şi nu rămâneai cu prea multă hrană, dudele erau acrişoare, semănau la gust cu agrişele, le mâncam cu poftă ca pe nişte fructe verzi, crude, aşa cum le plac copiilor.
Venea apoi vremea fructelor, ne transformam în nişte fiinţe arboricole, nişte maimuţe ciudate, chele, nu doar pe cap, ci pe tot corpul, dar la fel de dibace, găsind uşor fructele coapte, inspectându-ne zilnic recolta care, spre cinstea ei, creştea singură, fără să mai fie udată, plivită, îngrijită.
Aveam răbdare, frăguţa trebuia să fie aproape vişinie, cireaşa neagră, mărul copt, nuca să se desfacă de cămaşa ei verde cu o singură lovitură de călcâi.
Uneori ne găseam recolta prădată de alţii, dar nu ne supăram: aflam asta după sepalele însângerate, în formă de stea a fragilor, după nucile desfăcute neglijent, chiar acolo, la locul faptei, după cotoarele de măr, după sâmburii de cireaşă.
Găseam şi afine şi mure şi zmeură, e drept mai departe, la câteva ore de casă.
Ne plăceau şi ciupercile, mai ales că le duceam acasă şi familia ne lăuda o zi întreagă pentru că salvasem un prânz, uneori chiar două.
Găseam pâinişoare albe, vineţii, verzi, roşii, galbene –adevăratele ciuperci, spornice, cinstite, gustoase, zbârciogi zbârciţi, dar pe cât de urâţi, pe atât de gustoşi, creasta cocoşului – ciupercă rară şi delicată, o adevărată dantelă, gălbiori buni de fiert în smântână sau în unt, iuţei -pe care îi trăda numele, dar care erau foarte buni puşi cu sare direct pe plită şi, şi mai buni, muraţi, hribi greoi ca nişte urşi şi la fel de maronii, pe care îi găseai numai la muşchi de stejar, de fag, de brad sau de mesteacăn, râşcovi cu desene ciudate, concentrice, făcându-se portocalii în tăietură proaspătă, buni şi cu smântână şi ca murături, mănătărci semănând la gust cu hribii, dar şi confundându-se cu unele ciuperci otrăvitoare, ghebe subţiri, timide, bune pentru zacuscă sau pentru drob.
Mâncam de toate şi nu am auzit pe cineva dintre noi plângându-se de dureri de burtă, suferind de diaree sau de constipaţie, făcând dizenterie sau enterocolită.
Salariile erau foarte mici şi e de mirare că oamenii se descurcau cu ele.
Dar, pentru că nu prea erau articole de lux, nici preţurile nu păreau prea mari.
Într-un martie, bunica a primit pensia mărită, de fapt adevărata ei pensie, căci până atunci primise o sumă destul de mică, cred că o pensie socială.
Ce se întâmplase. Aproapă toată activitatea bunicii se desfăşurase în Basarabia, adică tot în România, dar acum era un alt stat şi care nu se obosea să plătească pensie unor trasnsfugi, căci aşa îi considerau pe refugiaţi, mai ales că ei slujiseră un regim odios, imperialismul românesc, aşa că nu le dădea nimic, nici măcar o copeică.
Nici statul român nu se ostea prea mult să-şi recompenseze slujbaşii, aşa că suma primită de bunica era mai mult simbolică.
Spre cinstea lui, tata nu i-a cerut niciodată bunicii vreun ban pentru că stătea la noi.
E drept că şi bunica ajuta mult prin casă, avea grijă de mine, mai gătea din când în când, era o persoană extrem de discretă, nu cerea niciodată nimic, mânca cât o vrabie şi, în plus, ne făcea din banii ei, mici bucurii de sărbători.
Acum însă bunica a primit o pensie bunicică, i se recunoştea toată vechimea din învăţământ, în plus i se dădeau şi ceva bani din urmă.
De bucurie că i s-a făcut în sfârşit dreptate, nu ştiam eu, dar bunica dusese o vreme îndelungată o luptă surdă, dar tenace, cu autorităţile, bunica i-a dat poştaşului o sumă destul de mare de bani, echivalentul a vreo cinci ieşiri la restaurant unde să iei o friptură, o ciorbă o salată şi chiar o sticlă de vin.
Tata a protestat, dar bunica l-a privit în ochi şi l-a întrebat calmă: „Şi dacă nu aveam aceşti bani?!? Am văzut bucuria din ochii lui şi am fost mulţumită. E ca şi cum aş fi dat pomană pentru sufletul tatălui tău şi pentru mine.”
Tata nu a mai spus nimic, a înghiţit în sec. Apoi bunica a cumpărat mobilă nouă pentru dormitor, neagră, frumoasă, cu pat dublu, încăpător, cu noptiere, cu un dulap uriaş şi tata a fost în sfârşit mulţumit.
Acum părea nemulţumită bunica, care-mi spusse şoptit, ca pe o taină: „Poftim, îmi ţine mie socoteala banilor, dar el, la primul refugiu, a lăsat în casă caseta plină cu bijuterii, nu erau foarte multe, dar erau toate de aur, te descurcai o vreme, dacă nu aveai bani şi şi-a luat mingea de fotbal. Şi eu nu i-am spus nimic.”
Acum bunica avea bani destui şi ne făcea mult mai des mici bucurii.
Îmi mai dădea din când în când pentru o prăjitură, dar eu strângeam banii pentru cărţi, socoteala era simplă, trei prăjituri costau exact cât o carte, prăjiturile le mănânci şi gata, pe când o carte îţi rămâne pe toată viaţa, cam aşa gândeam pe atunci, bunica ştia de transferul meu şi într-un fel se bucura, totuşi o dată mi-a spus-o: „Uite, acum chiar îţi dau bani să îţi cumperi o prăjitură. Ai să le uiţi gustul. Mi-am cumpărat prăjitura, dar nu mi-a plăcut. Era prea dulce şi cu prea multă frişcă.”
(va urma)
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.