Despre Doina Hasneş-Ciurdariu

Mulţi cred că istoria umanităţii este una ciclică. S-ar putea să fie aşa, dar nouă, celor supuşi efemerului, ne e greu să apreciem cât de mare este lungimea cercului. Cerc desfăcut în bandă, imaginând sinusoide…

Oricum, din secolul al XVIII-lea, numit imprudent şi suficient Secolul luminilor asistăm la triumful raţionalului, al spiritului cartezian. Totul este explicat prin legi fizice, iar modelele pot fi biologice, fizice sau chiar matematice.

S-a dorit să fie stăpânite, logic şi legic, chiar şi acele lucruri care par a scăpa raţiunii: eroarea, probabilitatea, aleatoriul.

De aici aranjamente, combinări, permutări, legi şi formule.

Până şi un geniu precum Einstein găseşte, pentru relativitate, o … formulă sintetică.

Mai adăugăm că secolul al XIX-lea a fost secolul industrializării, al maşinismului, iar secolul al XX-lea a stat sub tirania lui A: atom, alunizare, automobil, avion, automatizare…

Ce se întâmplă însă cu secolul al XXI – lea? Un prim răspuns tranşant ni-l dădea Malraux, introducând într-o ecuaţie extrem de laxă conceptul de religios.

Ne întoarcem la religie după ce, vreme de aproape trei secole, o uitasem sau o părăsisem.

Evident, termenul de religie este unul extrem de încăpător, proteic, aspirând şi multe lucruri parazitare: de la superstiţie la mit, de la doctrine indice până la ambiţii politice inabil mascate, de la drog până la crimă sau sinucidere.

Întrebarea care persistă este una fasciculară: Avem nevoie astăzi de religie? Poate acoperi religia nevoile noastre dintr-un regim diurn? Să fie religia ultima salvare a omului?

Răspunsurile sunt multe şi nuanţate. Deocamdată două fenomene se impun la acest început de secol şi mileniu: încălzirea globală şi terorismul.

Desigur, terorismul are, măcar în punctul său de plecare, ca prim impuls religiosul.

Trăim intens, rapid, în continuă mişcare. Timpul pentru meditaţie, pentru rugă, pentru întâlnirea cu divinul este din ce în ce mai redus.

Printr-un paradox, lumea a devenit mai mică (ne putem deplasa cu viteze de sute de kilometri pe oră), dar şi mai vastă.

A crescut viteza, dar s-a dilatat şi spaţiul. Şi totuşi există remedii.

Un japonez, aparent strivit de agresiunea vieţii de zi cu zi, îşi rezervă cel puţin două ore pe zi pentru ceremonia ceaiului, un ritual complex din care face parte şi ikebana, arta aranjării florilor.

Ce se întâmplă cu noi, românii?

Să pornim de la o realitate: nu suntem mai religioşi decât alte popoare. Nici mai ecumenici.

Suntem, într-adevăr, o curiozitate culturalo-istorică, un popor latin care a îmbrăţişat o religie dintr-un bazin slav (o excepţie sunt şi grecii, dar ei nu sunt latini): ortodoxia.

Suntem într-un chiasm cu croaţii sau polonezii, popoare slave cu religie majoritar catolică.

Ritualul religios este foarte puternic la români, dar el este sprijinit atât de o meta-realitate folclorică, cât şi de unele accente păgâne.

Exemplele sunt prea numeroase pentru a mai proba afirmaţia (să ne gândim numai la scoaterea icoanelor pe timp de secetă sau la moaşte).

Românii participă bucuroşi, cu convingere, în număr mare, la nunţi, botezuri, înmormântări, ţin posturile şi cunosc relativ bine calendarul creştin.

Cu toate acestea, nu cred că putem vorbi despre un popor cu o religiozitate crescută, practicanţii fiind destul de reduşi.

Se apelează la religie în momente extreme, letale, în faze terminale, se solicită sprijinul divin doar atunci când omul este la ananghie.

Asta nu înseamnă că nu există şi anumite culturi pentru anumiţi sfinţi, patroni spirituali ai cetăţilor, dar şi ai oamenilor care le poartă numele.

Întrebările pe care şi le pune Doina Hasneş-Ciudariu în noua sa carte sunt tulburătoare, răscolitoare pentru orice spirit, religios, laic sau ateu, chiar dacă, de cele mai multe ori, implicite: Există miracole? Avem nevoie de miracole? Trebuie să credem în miracole? Trebuie să credem în Maica Domnului? Are Maica Domnului un mesaj Universal? Maica Domnului are un mesaj personalizat pentru noi, românii? Care este datoria noastră de oameni, de credincioşi? Ce ne cere Maica Domnului? Putem primi mesajul ei? Pe cine ajută Maica Domnului? Putem vorbi despre miracole sau într-un fel de o normalitate a credinţei? Mesajul final al Maicii Domnului este unul optimist sau, dimpotrivă, unul sumbru? De ce unii oameni cred că s-au întâlnit sau chiar s-au întâlnit cu chipul Maicii Domnului?

M-am aplecat ani buni asupra imaginarului, miraculosului, fantasticului, mitului, încercând să le descifrez mecanismele, secretele. Am observat că există suficiente lucruri, adevăruri, întâmplari naturale pe care logica, raţiunea, ştiinţa nu le pot acoperi, explica, releva sau revela.

Universul este format din cosmos, dar şi din haos. Există legi, dar şi adevăruri dincolo de legi.

Cartea Doinei nu este o colecţie de întâmplări fericite şi miraculoase, ci o antologie a suferinţei biruite, a speranţei, o carte luminoasă, o carte misionară şi chiar iniţiatică.

Pornind de la exemplul personal, având pasiunea unui culegător de folclor şi acribia unui om de ştiinţă, Doina Hasneş-Ciurdaru porneşte în căutarea adevărului, a credinţei şi a speranţei pentru a ajunge la hotarele Marii Iubiri.

Doina Hasneş-Ciudariu a pornit pe drumul spinos al înţelegerii, al iniţierii. A intrat în labirint. A cunoscut bucuria, fericirea, iubirea. Ar putea fi mulţumită.

A ajuns departe, foarte departe, acolo unde ajung foarte puţini, aleşii.

Dar Doina a înţeles o lecţie despre mare iubire: ea nu poate fi întreagă, dacă nu este împărtăşită.

Nu e un lucru uşor să-i convingi pe oameni să fie fericiţi. Oricât ar părea de ciudat, acesta e adevărul.

Doina are o răbdare benedictină, o persuasiune iezuită, o carismă franciscană, o milă creştină şi o iubire ecumenică.

A înţeles că marile adevăruri le intuieşti, le descoperi singur, dar le porţi în doi.

Şi, prin urmare, l-a ales drept companion, pelerin pe aproapele Aurel, soţul ei cu care formează acum o entitate, un androgin spiritual.

Drumurile, călătoriile se fac în doi, dar pentru cei mulţi.

Dacă nu m-aş teme de cuvinte, aş spune că cei doi sunt perfecţii misionari, ajunşi şi în secolul nostru lânced, trândav şi mult prea pragmatic, pentru a ne salva sufletele.

O fac magnific, cu fervoare şi unică dăruire.

Le mulţumim pentru gândul lor luminos.

NEVOIA DE MIRACOL

Mulţi cred că istoria umanităţii este una ciclică. S-ar putea să fie aşa, dar nouă, celor supuşi efemerului, ne e greu să apreciem cît de mare este lungimea cercului. Cerc desfăcut în bandă, imaginînd sinusoide…

Oricum, din secolul al XVIII-lea, numit imprudent şi suficient Secolul luminilor asistăm la triumful raţionalului, al spiritului cartezian. Totul este explicat prin legi fizice, iar modelele pot fi biologice, fizice sau chiar matematice.

S-a dorit să fie stăpînite, logic şi legic, chiar şi acele lucruri care par a scăpa raţiunii: eroarea, probabilitatea, aleatoriul.

De aici aranjamente, combinări, permutări, legi şi formule.

Pînă şi un geniu precum Einstein găseşte, pentru relativitate, o … formulă sintetică.

Mai adăugăm că secolul al XIX-lea a fost secolul industrializării, al maşinismului, iar secolul al XX-lea a stat sub tirania lui A: atom, alunizare, automobil, avion, automatizare…

Ce se întîmplă însă cu secolul al XXI –lea? Un prim răspuns tranşant ni-l dădea Malraux, introducînd într-o ecuaţie extrem de laxă conceptul de religios.

Ne întoarcem la religie după ce, vreme de aproape trei secole, o uitasem sau o părăsisem.

Evident, termenul de religie este unul extrem de încăpător, proteic, aspirînd şi multe lucruri parazitare: de la superstiţie la mit, de la doctrine indice pînă la ambiţii politice inabil mascate, de la drog pînă la crimă sau sinucidere.

Întrebarea care persistă este una fasciculară: Avem nevoie astăzi de religie? Poate acoperi religia nevoile noastre dintr-un regim diurn? Să fie religia ultima salvare a omului?

Răspunsurile sunt multe şi nuanţate. Deocamdată două fenomene se impun la acest început de secol şi mileniu: încălzirea globală şi terorismul.

Desigur, terorismul are, măcar în punctul său de plecare, ca prim impuls religiosul.

Trăim intens, rapid, în continuă mişcare. Timpul pentru meditaţie, pentru rugă, pentru întîlnirea cu divinul este din ce în ce mai redus.

Printr-un paradox, lumea a devenit mai mică (ne putem deplasa cu viteze de sute de kilometri pe oră), dar şi mai vastă.

A crescut viteza, dar s-a dilatat şi spaţiul. Şi totuşi există remedii.

Un japonez, aparent strivit de agresiunea vieţii de zi cu zi, îşi rezervă cel puţin două ore pe zi pentru ceremonia ceaiului, un ritual complex din care face parte şi ikebana, arta aranjării florilor.

Ce se întîmplă cu noi, românii?

Să pornim de la o realitate: nu suntem mai religioşi decît alte popoare. Nici mai ecumenici.

Suntem, într-adevăr, o curiozitate culturalo-istorică, un popor latin care a îmbrăţişat o religie dintr-un bazin slav (o excepţie sunt şi grecii, dar ei nu sunt latini): ortodoxia.

Suntem într-un chiasm cu croaţii sau polonezii, popoare slave cu religie majoritar catolică.

Ritualul religios este foarte puternic la români, dar el este sprijinit atât de o metarealitate folclorică, cât şi de unele accente păgâne.

Exemplele sunt prea numeroase pentru a mai proba afirmaţia (să ne gîndim numai la scoaterea icoanelor pe timp de secetă sau la moaşte).

Românii participă bucuroşi, cu convingere, în număr mare, la nunţi, botezuri, înmormîntări, ţin posturile şi cunosc relativ bine calendarul creştin.

Cu toate acestea, nu cred că putem vorbi despre un popor cu o religiozitate crescută, practicanţii fiind destul de reduşi.

Se apelează la religie în momente extreme, letale, în faze terminale, se solicită sprijinul divin doar atunci cînd omul este la ananghie.

Asta nu înseamnă că nu există şi anumite culturi pentru anumiţi sfinţi, patroni spirituali ai cetăţilor, dar şi ai oamenilor care le poartă numele.

M-am aplecat ani buni asupra imaginarului, miraculosului, fantasticului, mitului, încercînd să le descifrez mecanismele, secretele.

Am observat că există suficiente lucruri, adevăruri, întîmplari naturale pe care logica, raţiunea, ştiinţa nu le pot acoperi, explica, releva sau revela.

Universul este format din cosmos, dar şi din haos. Există legi, dar şi adevăruri dincolo de legi.

Trăim într-un univers tot mai formalizat, mai stereotip. De aici şi nevoia noastră de miracol. Sau altfel spus: de mit, de încifrări şi de decodări ale unor texte sacre, de ezoterism.

Nevoie de miracol întregeşte nevoia de echilibru indiferent, fiind dreaptă măsură între o realitate tehnico-ştiinţifică tot mai agresivă şi o tot mai acută nevoie de mister.

prof.dr. Lucian Strochi