Foileton: Funia de nisip (20)

paraverbalÎn pod am descoperit un caiet cu scrisul tatei.

Tata avea un scris inconfundabil, frumos, ordonat, aproape pedant. Am descoperit că era un caiet de teatru.

Erau strânse în el observaţii personale cu privire la unele spectacole pe care le văzuse, câteva schiţe de decor şi de costume, replici din unele piese celebre, un început de caiet de regie.

Am fost atât de uimit, încât nu l-am mai întrebat pe tata despre ce era vorba.

Apoi, într-o valiză de carton, dar care se păstrase extrem de bine, am găsit zeci de caiete asemănătoare şi am înţeles că teatrul fusese marea pasiune, pentru mine secretă, nu ştiu de ce, a tatei.

Mama îmi confirmase: „Eu l-am cunoscut pe scenă. El interpreta rolul unui soldat rănit, atât de bine, că toate femeile din sală plângeau. Eu eram în cor şi îl priveam din culise. Era foarte, foarte bun. Devenea altul. Era foarte bun şi în comedie. Sala râdea în hohote doar când apărea el pe scenă, nu trebuia să spună nimic şi izbucneau aplauzele.”

Tata, actor? Mi se părea imposibil, în ciuda dovezilor pe care le aveam în faţă. Tata părea un om atât de echilibrat, neatins de emoţii, prea calm şi prea serios, aşa că pur şi simplu nu mi-l imaginam că putea să joace un rol, oricât de modest, pe o scenă.

Bunica îmi confirmase spusele mamei: „Era un excelent recitator. Cel mai bun. Şi asta de mic copil. Ştia unde şi când să pună pauzele, atât de expresive şi de necesare unei recitări. Ştia să se folosească foarte bine de mâini, de corp, îşi calcula efectele, adăuga limbajului verbal limbajul gestual şi pe cel paraverbal.”

Cu ultimul cuvânt, bunica mă dăduse gata. Ce înseamnă limbaj paraverbal? Bunica mi-a explicat totul cu răbdare: „Limbajul verbal este cel al vorbelor, aşa cum vorbim noi acum. Limbajul gestual sau nonverbal este limbajul gesturilor, al mimicii, al poziţiei corpului. Limbajul paraverbal se referă la accente, mai exact la modul cum accentuezi cuvintele. Mai ales în poezie. Când vorbim, nu vorbim egal, ci punem accente pe unele cuvinte care ni se par mai importante, mai expresive. Facem acest lucru aproape automat. Din această împletire de limbaje se naşte expresivitatea unei persoane. Şi tatăl tău e o persoană foarte expresivă, foarte convingătoare.”

Treceam dintr-o uluială în alta. Niciodată până atunci bunica nu îmi vorbise atât de mult şi atât de bine de tata.

I-am mărturisit că am găsit multe caiete în pod. „Da, vroia să le arunce, dar eu l-am oprit. Eram unele observaţii personale interesante. Vroia să facă regie de teatru, dar până la urmă s-a hotărât pentru matematici.”

La grădiniţă se organizau serbări. Eram basme dramatizate, cu Feţi-Frumoşi şi prinţese, fiecare vroia să fie Prinţesă sau Făt-Frumos, nimeni nu vroia să fie Zmeul, rol pe care îl acceptam cu entuziasm, din două motive: găseam rolul zmeului mult mai interesant, zmeul lupta cu toţi, cu regina furnicilor, cu regina albinelor, cu calul lui Făt-Frumos, cu însuşi Făt-Frumos, cu corbul care îi aducea apă lui Făt-Frumos să-l răcorească după o luptă încinsă, zmeul pierdea lupta în cele din urmă, dar o pierdea eroic, era singur, nu-l ajuta nimeni şi asta era trist şi frumos şi apoi nu aveam nicio concurenţă, băieţii acceptau uşor până şi rolul episodic al corbului, acceptau să fie chiar calul lui Făt-Frumos, numai zmeul nu, lucru pe care nu-l înţelegeam şi pace.

Eram şi recitator, declamând cu patos versuri ca acestea: „Dă-mi tăticule şi mie / O lopată şi-o mistrie / Să mă duc pe şantier / Să mă fac brigadier. / Cu mânuţele-amândouă / Să zidesc o ţară nouă/ Ţară nouă, ţară tare / Pentru clasa muncitoare.”

Eram foarte convingător, iar când îmi priveam mâinile şi spuneam „cu mânuţele-amândouă”, sala aplauda în delir, chiar dacă restul poeziei nu-i înflăcăra pe toţi părinţii, ştiau ei ce ştiau.

Succesele mele de recitator au durat câţiva ani, până când am recitat o poezie despre stema ţării: „Brazii, sonda de ţiţei / Munţii-nalţi, iar peste ei / Soarele măreţ s-arată: / Ăsta-i chipul ţării, iată. / Dar mai afli pe câmpii / Fel de fel de bogăţii. / Vezi aice’ / E-o cunună grea de spice. / Iar steluţa cea de sus / Oare ce-o avea de spus? / Socialismul – spune ea / Se clădeşte-n ţara mea.”

Încercam să sugerez fiecare element din stemă, mă înălţam pe vârfuri pentru a arăta înălţimea brazilor falnici, cu mâna desenam prin aer curbura munţilor, priveam în sus şi chiar închideam ochii pentru că mă deranja lumina prea puternică a soarelui, arătam spre spectatori care deveneau chipul ţării, striveam între degete un spic de grâu, iar pentru steluţă priveam undeva fix în sus, unde s-ar fi putut găsi eventual o stea, iar pentru socialism mă arătam pe mine, adică, iată, eu sunt socialismul, viitorul acestei ţări.

Numai că de astă dată ghinionul meu a fost că şi alţii au ales aceeaşi poezie, aşa că, atunci când a venit rândul meu să recit poezia, spectatorii erau deja plictisiţi, aşa că un copil ceva mai mare, aşezat în primul rând, a scos o interjecţie prin care îşi arăta nemulţumirea, un ăăăăăăăă prelung şi sonor, adică, iar Stema ţării!?!, tăindu-mi brusc elanul artistic şi patriotic, lăsându-mă practic fără suflare, aşa că am recitat poezia, cântând-o şi spunând-o repede, fără pic de interpretare, spre nemulţumirea educatoarei, care credea că, punându-mă spre sfârşit, aveam să aduc aplauzele aşteptate, care să confirme reuşita întregului spectacol.

De atunci, am refuzat, cu îndârjire, cu ferocitate chiar, să mai recit poezii.

Am lăsat altora plăcerea de a recita, stăteam pe scaunul de spectator, cuminte, amuzându-mă de strădaniile caraghioase ale altora.

Am rămas totuşi impresionat de recitarea unui băieţel miop, avea ochelari puternici, ochii săi păreau incredibil de mici, iar lentilele groase cât fundul unui sifon, băieţului recită o poezie lungă, pe care nu o ascultă nimeni, în afară de mine, eram atent, mai ales că educatoarea anunţase, va recita… o poezie proprie, adică o scrisese chiar el, am fost foarte impresionat de acest lucru, mai reţin că poezia avea ultimul vers „… şi Bărăganului întinse”, era vorba probabil de câmpii, oricum atunci mi-am propus să scriu şi eu poezii, remarcasem respectul cu care educatoarea spusese „poezie proprie”, accentuând puternic ultimul cuvânt. Am aplaudat frenetic, spre mirarea tuturor, chiar şi a recitatorului.

Şi mama era într-un fel o artistă. Cânta în cor, în corul bisericesc la început, apoi într-un cor muncitoresc, avea o voce plăcută, clară, de altistă, eu credeam că altistă e tot una cu artistă, mamei îi plăcea să cânte, dar nu cânta niciodată singură, nici măcar când era acasă.

Dar mama avea să fie o adevărată artistă în ceea ce ea numea „pictură cu acul”, alegea atent culorile, mii de nuanţe de verde, de roşu, de albastru, sub mâinile ei înfloreau florile, macii, cicoarea, dar îndeosebi panselele, pe care le picta atât de bine, că păreau naturale, reuşind să prindă şi catifelarea florii.

A pictat până la bătrâneţe, atâta timp cât au ajutat-o ochii şi a făcut bani buni din această artă, exportând bundiţe înflorate şi în străinătate, în Franţa şi Statele Unite, în Canada şi în Australia, în Germania şi Rusia.

Broda orice, chiar şi peste găurile făcute de molii şi descoperise că numele noastre se aseamănă, aşa că mi-a făcut zestre cu monograma LS , care se putea citi Lucian Strochi, dar şi Litvinov Saşa, asta după ce şi-a recăpătat numele de fată, după despărţenie.

Broda alb pe alb şi monogramele erau frumoase, niciodată literele nu se repetau, găsea mereu alte caractere de litere, de la cele gotice la cele vechi româneşti, de la literele antice la cele medievale sau chiar contemporane.

Găseam prin manuale, dar şi prin alte cărţi, multe povestiri moralizatoare, îmi plăceau, le reţineam uşor, nu-mi dădeam seama că erau moralizatoare, mi se părea doar că au tâlc.

Una dintre aceste povestiri era despre o funie de nisip şi avea ca morală faptul că trebuie să ne preţuim bătrânii. Cred că se numea Ţara fără bătrâni.

Povestea era cam aşa: într-o ţară, tinerii se săturaseră de bătrâni. Nu mai munceau, erau neputincioşi, curioşi, scăpau mâncarea din mână, dădeau prea multe sfaturi.

Aşa că tinerii s-au hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. Zis şi făcut. Un singur tânăr, iubindu-şi mult bunicul, l-a ascuns, lăsându-l în viaţă.

Auzind vecinii lor din altă ţară, cum că tinerii îşi uciseseră bătrânii, s-au gândit să-i cotropescă, cerându-le, ca pretext, desigur, o funie de nisip împrumutată cândva de strămoşii lor.

Dacă funia nu va fi înapoiată, va fi război.

Acum tinerii se chinuiau să găsească o soluţie, să evite războiul.

Dar cine mai auzise de o funie de nisip? Cum să faci o asemenea funie? Tinerii erau trişti şi se pregăteau de un război pe care avea să-l piardă.

Trist era şi tânărul care îşi salvase bunicul.

Acesta l-a întrebat pe nepot de ce este trist. Nepotul i-a povestit totul.

Bătrânul s-a gândit ce s-a gândit, apoi i-a spus nepotului.: „Cereţi-le capătul funiei de nisip, să vedeţi despre ce funie e vorba.”

Fericit, tânărul le-a spus celorlalţi ce îl sfătuise bătrânul. Iar tinerii s-au întâlnit cu vecinii lor şi le-a cerut capătul funiei. Atunci cel mai în vârstă dintre vecini a exclamat: „Nu au ucis toţi bătrânii”.

Aşa că le-au dat pace. Aşa se încheia povestirea.

Nu ştiu cât de exact este rezumatul meu, dar sensul povestirii este acesta. Mi-a plăcut mult povestirea, am cuplat-o cu o alta în care era vorba tot de un bătrân care scăpa totul din mână, aşa că fiica bătrânului şi ginerele s-au gândit să-l pună singur la o masă, să-i dea o strachină de lemn şi o lingură de lemn, să nu le mai scape.

Într-o zi fiul lor cioplea ceva şi întrebat de părinţi ce face el acolo, copilul le-a răspuns cu nevinovăţie: „Cioplesc o strachină şi o lingură pentru voi când veţi fi bătrâni.”

Părinţii s-au privit atunci anul pe celălalt, au izbucnit în plâns şi s-au rugat de bătrân să-i ierte. Şi câte zile a mai avut bătrânul, a stat în fruntea mesei, aşa cum se cuvenea.

Mă obseda funia de nisip. Am încercat să mi-o imaginez în multe feluri. Nu reuşeam. M-am gândit s-o fac din nisip ud. Poate aş fi reuşit să fac o funie, dar când nisipul s-ar fi uscat, n-ar mai fi rămas nimic din funie. M-am gândit să amestec cu ceva nisipul, cu ciment, cu var. Nu se putea, cerinţa era clară: funie de nisip, nu de beton.

Apoi m-am gândit că nisipul măsoară timpul, dacă e într-o nisiparniţă. Dacă nisipul e timp, înseamnă că funia de nisip era o funie de timpuri împletite.

M-am gândit din câte fire ar putea să fie funia mea. M-am gândit câte timpuri există. Greu, în mai mult de jumătate de an, poate chiar mai mult, am descoperit că există cinci timpuri. Nu le puteam numi, dar le trăiam.

Descoperisem că există un timp comun, al tuturora, după care ne orientăm toţi, altfel nu ne-am putea înţelege, trenurile s-ar ciocni între ele, oamenii ar veni la serviciu când ar dori fiecare, calendarul n-ar mai avea niciun rost, am pierde măsura timpului, ca şi cum am fi foat închişi într-o peşteră.

Nu ştiam să-i spun timp cronologic, dar ăsta era.

Apoi am descoperit că plantele şi oamenii trăiesc diferit, că nu avem aceeaşi vârstă, câinele trăia într-un an zece ani de-ai noştri şi am numit acest timp timpul fiecăruia, referindu-mă evident la un timp biologic.

Al treilea timp îl descâlcisem din aşteptări şi din intensitatea cu care trăiam anumite fapte, nu ştiam ce nume să-i dau şi l-am numit timpul înşelător, iar peste ani am descoperit că era timpul psihologic.

Am observat apoi că fiecare om are momentul său de glorie, că uneori o clipă înseamnă, pentru un om, mai mult decât un an, că poţi avea o idee într-o fracţiune de secundă, într-o clipită şi alteori nu găseşti o soluţie chiar dacă te chinuieşti zile întregi. Descoperisem, fără să ştiu, timpul astral, nu mai ţin minte cum l-am numit atunci, dar cu siguranţă că îl numisem în vreun fel.

Ultimul timp pe care l-am descoperit era timpul eternităţii. L-am descoperit de două ori. Prima dată când mi-am dat seama că sunt nemuritor, a doua oară când am constatat că există un timp comun între mine şi bunica, între mine şi tata şi mama, că va fi ceva comun între mine şi copiii mei şi aşa mai departe, în veacuri.

Dar cea mai grozavă descoperire a fost aceea că aceste timpuri coexistau, trăiau în mine, eu eram o funie de timpuri, o funie de nisip, de pulberi pământene şi astrale.

Când am descoperit scrisul cu adevărat, am ajuns la concluzia că şi el e o împletire de timpuri, nu numai pentru că foloseam diverse timpuri verbale, ci şi pentru că întâmplările erau mai vechi decât mine, de aceeaşi vârstă cu mine sau mai rar, neîntâmplându-se încă, erau mai tinere decât mine.

Mai mult chiar, în anumite basme, în primul rând în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, timpurile se contorsionau, intrau unele în altele, trecutul sau viitorul trăiau în prezent, mă fascina de pe atunci viitorul anterior, pentru că era un amestec de trecut şi de viitor.

Mă fascina timpul şi timpul a rămas metafora mea obsedantă, prietenul, dar mai ales duşmanul meu. M-am temut întotdeauna de timp, coşmarurile mele nu se refereau niciodată la spaţiu, ci numai la timp, aş fi vrut să fiu o piramidă, pentru că auzisem că timpul se teme de piramide.

Odată m-am răzbunat pe timp, făcându-l să îmbătrânească, să se îngălbenească, aşa că nu putea supravieţui, orgolios şi proaspăt, acelaşi, în fotografii.

Când mi-am propus să scriu această carte, ea nu avea, desigur, un titlu. Şi asta şi pentru că nu ştiam ce va fi această carte: o carte de memorii, un bildungsroman, o carte a copilăriei.

Am hotărât în cele din urmă să-mi cenzurez, cu ajutorul grătarului timpului, amintirile, încercând să mă opresc acum doar la primii opt ani din viaţă. De ce tocmai opt? Pentru că pe 8 l-am văzut întotdeauna ca pe un inel al lui Möbius, oricât te-ai fi străduit nu l-ai fi putut părăsi, ca pe un simbol al infinitului sau ca pe prima cifră a lui Iisus . Dar, mai important mi se pare faptul că, la opt ani, cred, s-a sfârşit copilăria mea, din copil liber am devenit un şcolar, sistemul răpunându-mă.

În plus a fost şi un pariu cu mine însumi, pe care nu ştiam dacă îl voi câştiga sau pierde: aveam atâtea amintiri cât să cuprindă o carte întreagă?

Prietenii mei erau uimiţi de câte amintiri aveam de la o vârstă extrem de fragedă şi de fragilă, mă invidiau pentru cât de mult trăisem în copilărie. Mi-am propus să nu povestesc, să nu retrăiesc decât acele amintiri personale, trăite direct şi nu povestite de alţii, de părinţi de pildă, chiar dacă întâmplările ar fi fost ale mele, chiar dacă eu aş fi fost erou lor. Evident, nu am reuşit. Pentru simplul motiv că viaţa nu poate fi despicată în hălci de timp, pentru că unele dintre amintiri s-au regăsit peste ani, amplificate sau nu, cu alte semnificaţii, cu alte trăiri, cu alte tensiuni şi intensităţi.

Aşadar, am trădat conştient cercurile concentrice ale primilor opt ani, ieşind uneori din ele.

Oricum, cred că eventualul cititor îmi va număra destule amintiri personale petrecute în primii mei opt ani de viaţă şi aş fi bucuros dacă amintirile mele îi vor trezi, prin recul sau prin epură, amintirile sale.

Tot cam pe atunci am gândit o povestire, am gândit-o secvenţă cu secvenţă, peste ani i-am găsit doar forma convenabilă, învingând bariera limbii:

Tot atunci am avut un vis ciudat, de o coerenţă înspăimântătoare, dar pe care nu l-am putut descifra niciodată.

Se făcea că nu mai dormeam de la naştere. Sau cel puţin aşa credeam.

Mă întrebam dacă, de fapt, dormisem vreodată. Nu-mi aminteam; ca şi cum aş fi încercat să privesc departe, cu un binoclu dereglat. Rămânea ceaţa.

Mi-am dat seama târziu că sunt singurul care nu doarme. Visele le primeam aşa, cu ochii deschişi. Ceilalţi nu ştiau nimic, adormeau repede, obosiţi, după ce încercaseră să lupte zadarnic cu noaptea.

Casa era un cheag de umbre; pereţii, o părere. Şi ei, ceilalţi, străjerii, adormeau cuminţi, ca într-un basm.

Citeam mult, găsisem un basm în care fraţii adorm păzind merele de aur, pe care o pasăre le fura. Şi eu, prâslea, rămâneam prin vicleşug treaz. Eu eram Prâslea şi nu aveam nevoie de nici un vicleşug ca să nu adorm.

Nu dormeam, pur şi simplu. Am păstrat victoria aceasta cu noaptea numai pentru mine. Să nu-i supăr pe ceilalţi. Să nu mă creadă, aşa cum îi credeam eu pe ei, bolnav.

Eu eram Prâslea, dar nu aveam mere de aur în livadă. Aveam numai o livadă cu pruni sfrijiţi, cu prune puţine, zbârcite, din care să înfruptau, doar la nevoie, păsările.

Am ieşit într-o noapte în livadă. Au venit trei călăreţi albi, pe trei cai albi. Au descălecat. Şi-au legat caii de pruni. Au venit la mine.

Fără vreun cuvânt, m-au trântit la pămînt. Unul din ei s-a aplecat asupra mea şi mi-au lăsat, apăsând cu putere, amprenta degetului mare sub ochi.

Apoi au plecat, uşor şi tăcuţi, cu caii parcă plutind, în galop, prin aer. Au venit în fiecare noapte. Ştiau că mă vor găsi în livadă.

Am încercat să le vorbesc, dar toţi trei au pus degetul pe buze.

Ceilalţi s-au obişnuit cu mine aşa cercănat. „E un copil frumos, or să fie fetele moarte după el, e trist şi parcă nu doarme nopţile.

Îmbătrâneam repede. În câţiva ani ajunsesem mai bătrân decât ceilalţi. Lumina e strălucirea unui ochi care se toceşte.

Când a trebuit să-mi facă o poză pentru buletin, m-au întors de trei ori. „Poza e neclară, pătată. Parcă ar avea găuri sub ochi.

Aşa şi era, dar ce era să facă?

Dacă, la lumina zilei, cearcănele erau viorii, în poză ele erau negre, semănau într-adevăr cu două găuri adânci.

Până la urmă mi-au acceptat pozele şi aşa.

Un unchi pleca în Africa. Citisem, auzisem de musca tze-tze, cea care aduce boala somnului. L-am rugat atunci pe unchi să-i aducă şi mie una, vie.

Ce-ţi trebuie? – a râs unchiul.

I-am spus adevărul. Nu m-a crezut întâi. M-a pus la probă. Să scriu toată noaptea. Şi a doua şi a treia noapte. Unchiul m-a crezut. N-a mai râs. Mi-a promis că-i va aduce una.

Nu mi-a adus. S-a temut să nu adorm pentru totdeauna.

Ţi-am adus una. A murit pe drum. Am pus-o în formol. Nu a suportat clima noastră. Aşa că a murit.

Nu l-am crezut. Poate nici nu era musca tze-tze. Toate muştele seamănă între ele.

Ai mei vroiau să mai construiască o casă, o „bucătărie de vară. Alături de casa lor. În ea şi-a pus eu speranţa. Voi dormi aici, în casa nouă. Cealaltă mi se părea blestemată. Şi poate că şi era.

Cum adormeau ceilalţi, casa se surpa uşor. Părea clădită pe oase. Pe oasele celor vechi. Mă speriam; ieşeam afară. Mă aşteptau sub pruni, punctuali, eleganţi şi exacţi, călăreţii.

Citisem undeva că la o casă nouă e nevoie de o jertfă. Aveam nevoie de umbra unei fiinţe care doarme. Abia atunci avea să adorm şi eu. Mi-am luat noaptea câinele. L-am aşezat în prag. L-am pândit. Apoi, când câinele a adormit şi luna a trecut neliniştită peste brazi, am însemnat pe zidul alb, proaspăt văruit al casei, cu cărbunele, conturul umbrei câinelui.

A doua zi, conturul avea culoarea sângelui. Am dat repede cu var pe deasupra. Nimeni nu a observat nimic. Varul se uscase repede, ca sub o răsuflare fierbinte, grăbită. Câinele a fugit de acasă. A doua zi, în vale, l-au ucis oamenii: turbase.

Nu m-am mutat imediat în casa cea nouă. Îmi era frică acum: oare moartea e altceva decât un somn mai lung? Dacă aveam să adorm şi să nu mă mai trezesc? Sau dacă aveam să turbez, asemeni câinelui?

Au trecut şapte zile de la moartea câinelui. Atunci m-am hotărât. A cerut un pat; vroiam să dorm în casa cea nouă. Ca şi cum ceilalţi ar fi înţeles ceva, mi-au făcut pe plac.

Era vară, era cald afară şi, chiar dacă nu făceau focul în casa cea nouă, nu avea să-mi fie frig. N-au venit la întâlnire călăreţii. Doar câinele s-a repezit la mine să mă muşte. I-am prins capul. Ne-au zbătut amândoi. Apoi a coborât din aer, peste capetele noatre, un muşuroi de furnici galbene, roşii, ca un foc.

Am dormit şapte nopţi. Ai mei m-au păzit cu rândul. Chemaseră medicul şi medicul mă declaraseră în comă. Nu puteau preciza prea bine motivul, dar asta era. Mă păzeau ca pe un mort, ca pe un catarg, în carturi.

Când m-am trezit, am făcut-o cu violenţă, luptându-mă parcă cu ceva. Am căzut jos. Am rostit limpede, de parcă ar fi vorbit cu cineva: „Nimic. Alb. Ceaţă. Laba gâştei.

Apoi m-am trezit cu adevărat. M-am privit în oglindă. Cearcănul se scurgea spre coada ochiului, uşor, în dâre subţiri, urmând fidel ridurile ce închipuiau laba gâştei. Chipul îmi era boţit, ca la cei nou-născuţi şi la bătrâni, deopotrivă. Numai că acum mă născusem prin propria sa voinţă.

Când am ieşit afară, i-am găsit pe toţi strânşi în faţa uşii. Le-am zâmbit prietenos. Apoi am râs. „Am crezut că vei muri. Te-am păzit. Ce bine ne pare că te-ai făcut sănătos.

Am zâmbit abia văzut: „Oare eram într-adevăr bolnav? Sau, dimpotrivă, eram singurul sănătos din casa asta?…

Unchiul a adus repede aparatul de fotografiat. „Să facem o poză împreună. Pentru albumul de familie. Ne-au pozat.

După developare, unchiul a observat că nimeni nu mai avea vreun cearcăn, iar că nou-născutul avea în locul capului un craniu şi era mult mai înalt decât în realitate.

Celorlalţi le-a spus că s-a voalat filmul.

(va urma)

Lucian Strochi