Tazlăul este una dintre cele mai culturale comune ale Moldovei, având o mănăstire ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, o casă memorială, cea a lui I.I.Mironescu, o revistă de prestigiu – La Tazlău – şi un număr de scriitori crescuţi sau formaţi în această comună printre care I.I.Mironescu, Cezar Ţucu, Constantin Ardeleanu, Ioan Machedon, Radu Dănăilă ş.a.

Despre comună au mai scris Dimitrie Cantemir, Alexandru Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Ion Rotaru etc., iar o serie de personaje au rămas în istorii şi legende, precum Ieremia Honcu, Maria Pâsoi (Baltă), Trifănescu, Zâc-Zâc.

Dar cel mai important este umorul de Tazlău, marcă înregistrată, vorbind despre el multe personalităţi culturale, începând cu G.Călinescu.

Umorul de Tazlău e mai aspru şi mai puţin gratuit şi liric decât cel al lui Creangă, dar la fel de suculent; mai puţin fantast şi absurd decât al lui Apunake, dar urieşesc, ducând spre mit, rit şi baladă.

Până acum umorul de Tazlău se manifesta doar literar; începând cu Ştefan Potop putem vorbi de un umor plastic, de la caricatură la unor liric, fin, capricios, apropiindu-se mult de ironie.

Expoziţia închinată de Ştefan Potop comunei sale natale (la care s-a adăugat în titlu şi Matrix) a fost un adevărat eveniment: pentru că simezele s-au transfprmat când în paginile lirice ale unui album de familie, când într-o galerie de portrete, deloc idilizate.

Scriam cândva despre portretele lui Ştefan Potop: „Se spune că portretul este cea mai dificilă probă prin care poate trece un pictor. Şi asta din mai multe motive: dacă e prea fidel modelului, portretul suferă concurenţa neloială a fotografiei ajunsă la performanţe incredibile; dacă se îndepărtează prea mult de model va eşua în caricatură, în şarjă prietenească, trădând invariabilele ce fac recognoscibilă o personalitate, portretul devenind altceva, o compoziţie mai mult sau mai puţin abstractă.

Adevăratul artist trebuie să aleagă, cred, o cale de mijloc: să confere portretului personalităţii alese destule personalizări, astfel încât modelul să se recunoască în interpretare, dar portretul realizat să poarte şi amprenta, stilul artistului, acea marcă înregistrată, unică.

Ştefan Potop a ales această ultimă cale, chipurile sale grupându-se în câteva categorii, uşor detectabile în ultima sa expoziţie din 1 martie 2011, de la Galeriile „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ.

În prima categorie de chipuri s-ar afla portretele unor scriitori şi critici de artă precum Cristian Livescu, Lucian Strochi, Valentin Ciucă, Corneliu Antim, Emil Nicolae, precum şi cele ale unor confraţi de breaslă (Gheorghe Vadana, Constantin Filimon, Lucky şi Iulia Hălăucescu, ultimele două tablouri fiind replici pline de căldură a unor spirite dispărute neaşteptat dintre noi, artistul plecând de la un cunoscut diptic al Iuliei Hălăucescu).

Portretele sunt decupate corect, se respectă profilul psihosomatic al personajului, cu unele accente deformatoare care, poate surprinzător, nu trădează, ci măresc expresivitatea subiecţilor.

Pictorul Ştefan Potop a înţeles (după îndelungi căutări artistice) un lucru extrem de simplu: un portret va fi izbutit nu dacă se respectă detaliile (ca într-un portret-robot), ci întregul, prin linii de forţă concentrate …central, aşa cum îl percepem cu toţii cotidian, ori de câte ori recunoaştem o persoană într-o fracţiune de secundă. (E o tehnică folosită foarte recent de Scotland Yard şi de alte câteva servicii secrete, cu foarte bune rezultate, procentul de identificare corectă fiind de peste 80 %!)

O a doua categorie de portrete au o istorie mai complicată: se pleacă din alambicul ce distilează umorul de Tazlău, produs unic, inconfundabil şi se ajunge la accente expresioniste, acele strigăte ce au drept cap de serie celebrul strigăt al lui Edward Munch. Sunt portretele lui Ioan şi Zoli, ţărani ot Tazlău, hâtri chiar în disperare, variantă originală a deja celebrului Râsu’-Plânsu’ stănescian.

A treia categorie, cea a compoziţiilor cu fauni, include personaje precum însuşi autorul, încadrat de doi preşedinţi francofoni, meditând la … eternul feminin printre viţe, vicii şi struguri sau, aceiaşi preşedinţi, discutând calmi la un pahar şi de vorbă.

Ultima categorie, cea a portretelor cu/de copii, îi permite autorului nemţean un dialog de… apropiere cu Nicolae N. Tonitza, portretele lui Ştefan Potop impresionând prin diversitatea abordărilor şi a soluţiilor găsite, chiar dacă un aer candid, inocent, angelic pluteşte peste toate aceste portrete.

Ies din categoriile propuse două lucrări, să le numim canonice, un Autoportret şi un portret al fiului său Vlad, şi el un artist al imaginii.

Până la ajunge la complexitatea şi fascinaţia portretului, Ştefan Potop a traversat câteva etape, cu rezultate dintre cele mai interesante. Reţin îndeosebi perioada magico-folclorico-fantastică cu numeroase şi memorabile reuşite, de la portrete-măşti cu ochi dubli până la păsări măiestre cu coroniţă de cap, ca la prinţesele bizantine.”

Cele scrise în 2011 sunt confirmate şi acum în 2013, cu precizarea că Tazlăul înseamnă şi altceva decât portrete: adică şi peisaj, valea Tazlăului e unică (fiecare colţ de natură e precis delimitat şi numit: Verdele, Prelu(n)ci, Puturosu, Măgura etc., o mănăstire muşatină, o mocăniţă ca lega cândva Tazlăul de Roznov pe drumul lemnului.

Ne întoarcem însă la portrete şi la umorul de Tazlău, Ştefan Potop nu ezită să intre în pielea unor personaje celebre sau ajunse celebre graţie unor pictori italieni, îndeosebi veneţieni, fiind el însuşi doge şi gondolier, nobil sau slugă, înalt prelat sau misterios ambasador. Tot atâtea măşti care confirmă şi, în acelaşi timp, anulează o personalitate. Celelalte personaje, (în afara membrilor familiei, trataţi nu cu deferenţă, ci cu un lirism bine temperat) sunt figuri pitoreşti, extrem de expresive, devenite caractere, tipuri, măşti esenţiale pentru un sentiment dominant: Zoli –zâmbind ştirb, dar înţelegător, Duţu –zâmbind şi el spre lucruri ştiute doar de el, Onu 2 –surâzând şăgalnic şi complice, Ion, cu ochii râzând, dar cu gura într-un strigăt, Ion 2, cu faţa pe jumătate înclinată spre râs, Porumbeii, o familie mulţumită, într-o bunăstare aproape caricaturală, zâmbind nătâng şi senin, ca în faţa unui aparat de fotografiat.

Dacă nu i-am cunoaşte (şi recunoaşte), certificându-le astfel identitatea reală, am putea crede că toate aceste personaje sunt fictive, ilustrând întreaga gamă a umorului, de la surâsul abia schiţat până la hohotul sonor, personajele părând un rod al întâlnirilor de taină dintre Potop şi Daumier sau Goya.

Desigur există şi propuneri care unora li s-au părut indecente, neadecvate sau chiar blamabile. Mă refer la compoziţiile în care apar unele personaje precum primari, miniştri, preşedinţi sau alţi înalţi ai zilei. De ce Ştefan Potop nu ar avea voie să fie într-o discuţie neortodoxă cu Sarkozy sau cu Angela Merkel şi alţii da?

Arta are dreptul să pătrundă oriunde, chiar sub forma pamfletului…

Prin Ştefan Potop portretul şi-a găsit un nobil cavaler al veselei figuri, iar Tazlăul un inspirat artist plastic.

Lucian Strochi