Un interviu cu Ştefan Iordănescu

R: Eşti, cu Shakespeare reîncărcat, la a cincea montare la Piatra-Neamţ. Practic, acum e vorba de o selecţie de mai multe piese din Shakespeare. „Montura” îţi aparţine. E uşor sau nu un spectacol care să comprime atâtea piese celebre, replici, monologuri, situaţii, costume? Cum reacţionează actorii? Cum crezi că vor reacţiona spectatorii? Sunt nu mai puţin de şapte piese în una singură…

I: Spectacolul acesta are câteva istorii şi rădăcini. Prima istorie datează din 1999, când am realizat un Work Shop la Royal Shakespeare Company, unde, timp de trei săptămâni, împreună cu alţi regizori din toată lumea, am realizat o Integrală Shakespeare. Eu am realizat Hamlet, am ţinut şi un curs despre Hamlet. A doua istorie o constituie cele câteva spectacole Shakespeare pe care le-am văzut. E vorba de spectacolul lui Silviu Purcărete cu Titus Andronicus de la Teatrul Naţional din Craiova, de spectacolele Cătălinei Buzoianu de la Institutul Casandra, realizat cu studenţi, în 1978. Şi eu am realizat, în 1999, un Macbeth la Târgu-Mureş. Tot aici aş încadra şi spectacolul lui Robert (Bob) Wilson cu Die Hamlet Machine de Heiner Müller. A trei istorie (sursă) e textul Opere complete a lui WLM SHKSPR, text tradus şi montat de Petre Bokor la Craiova, la Nottara, la Braşov şi de mine la Arad. Mi s-a părut bună ideea să cuprinzi într-un spectacol tot universul Shakespeare, însă am simţit nevoia să sondez mai adânc textul, să ajung în profunzimea textelor shakespeare-iene. În fine, ultima istorie, sursă, o constituie întâlnirea mea cu colectivul Teatrului Tineretului. Am făcut un Work Shop, textul iniţial al lui Petre Bokor fiind doar un punct de plecare, pentru un spectacol nou, de sine stătător. Acest Work Shop, cu toţi actorii teatrului, desfăşurat acum şase săptămâni, a fost un alt punct de plecare. Actorii şi-au căutat singuri textele din Shakespeare care să-i reprezinte, am lucrat câteva dintre ele care mi s-au părut mai importante. Spectacolul actual prezintă munca a 6 actori care au ales împreună cu mine materialul care constituie structura spectacolului. Spectatorii vor vedea şi se vor pronunţa asupra spectacolului…

R: O întrebare… fasciculară care ar trebui să rămână nepusă: Cât de actual mai este, pentru noi, Shakespeare? În ce măsură mai este el, după celebrul titlu al lui Jan Kott, contemporanul nostru? Pentru a fi contemporan cu noi, Shakespeare trebuie cosmetizat, adaptat, pus în situaţii noi, inedite, contemporane nouă?

I: Am să răspund tranşant: noi suntem contemporani cu Peter Brook, cel mai avizat „comentator” al universului Shakespeare.

R: Există un triunghi clasic: autor (scriitor, dramaturg) – regizor – actor. Care este cea mai lungă latură a triunghiului?

I: Am ajuns în timp la concluzia că teatrul e ceva ce ţine de actor. Actorul este singurul element fără de care teatrul nu poate să existe. În plus nu trebuie să uităm scenograful şi spectatorul. Dar faţă de actor, toate celelalte personaje sunt elemente colaterale.

R: Chiar şi textul? Şi punând această întrebare, mă gândesc în primul rând la Shakespeare…

I: Shakespeare a fost un actor care a scris pentru actori, a scris la comandă, a scris pentru trupa de actori pe care o avea la un moment dat la dispoziţie…

Am un exemplu la îndemână – un grup de patru piese: Totul e bine când se sfârşeşte cu bine, Măsură pentru măsură, Troilus şi Cresida şi Hamlet. Sunt piese scrise pentru aceeaşi trupă de actori. Oricât ar părea de ciudat, Hamlet şi Falstaff nu se deosebeau pe timpul lui Shakespeare prea mult. Hamlet avea 40 de ani şi 120 de kilograme! Gertrude îi spune lui Hamlet: Hamlet, eşti gras, ai pistrui şi asuzi. Potoleşte-te! Există linia Falstaff – Hamlet – Parole, după cum există linia feminină Ofelia – Isabela (din Măsură pentru măsură…) şi Helena (din Totul e bine...) roluri jucate de actori, după cum bine se ştie. Textul şi concepţia iniţială s-au pervertit în timp. Diferenţierea dintre personaje s-a făcut mai târziu, în perioada romantismului şi a fost făcută de actori. De asemenea, mi se pare ciudat să vorbeşti de Kant şi de Schopenhauer, atunci când analizezi textele lui Shakespeare. Ca să revin la cele patru texte: în toate Shakespeare vorbeşte despre ratare, despre ratarea personajului. Aceeaşi ratare o vom găsi mai târziu la Strinberg sau la Ibsen, cei care au dat admirabile drame burgheze. Cele patru piese shakespeariene sunt drame burgheze.

R: Ţi se pare importantă şi necesară intervenţia în text, tăieturile…?

Cred că e vorba aici de timpul spectatorului: o piesă de Shakespeare dura cel puţin 5 ore, la care se adăuga şi traversarea Tamisei cu bărci. La noi, înainte de 1989, un spectacol bun dura în jur de 3 ore. Acum, în 2005, un spectator vrea un spectacol de două ore.

R: Ce alte proiecte legate de Shakespeare ai mai avut sau vei avea?

I: Sunt aproape de a încheia o integrală Shakespeare. Shakespeare reîncărcat este o sumă de piese şi de modalităţi de expresie. În acest spectacol se întâlnesc 5-6 stiluri diferite, modalităţi de teatru diferite. Se pot descoperi şi decupa cu uşurinţă ceva din atmosfera lui Cehov ( Livada cu vişini, Trei surori), Strinberg (Domnişoara Iulia), Pirandello (Şase personaje în căutarea unui autor, Îmbrăcaţi pe cei goi, Astă seară se improvizează), melodrame. Eu nu sunt un regizor care îmi urmăresc un anume stil. Stilul e doar un mijloc…

R: Eşti un heraclitic.

I: Sunt un heraclitic. Şi un optzecist…

R: Shakespeare este un postmodern, ţinând cont de toate datele pe care ni le oferă…?

I: Cu siguranţă! Monologul Cresidei este identic cu cel al Julietei.

R: Ţinând cont că eşti (şi) fiul Cătălinei Buzoianu, se impun câteva întrebări: Te-a ajutat acest lucru în carieră, în creaţia artistică? Te-a incomodat acest lucru? Te-a lăsat indiferent această relaţie?

I: Răspunsul este acelaşi pentru toate cele trei întrebări: Da! Pentru a nuanţa: i-am fost pentru o perioadă director. În institut mama (îmi) era profesoară. Nu-mi place să lucrez în Bucureşti, pentru că acolo este teritoriul ei.

R: Cum poate un heraclitic, un regizor care caută mereu şi mereu să găsească noi mijloace de expresie să fie un conservator, lucrând în multe cazuri cu aceeaşi echipă?

I: E normal să funcţionăm în acelaşi cod, după al patrulea text din acest ciclu. Cu Doru Păcurar, cu Lucian Moga, cu Ildiko, cu Doroteea am colaborat foarte bine. Dar colaborez bine şi cu alţii…

R: Eşti legat de Timişoara. Ce prietenii literare ai acolo?

Şerban Foarţă. Mircea Mihăeş şi Adriana Babeţi. Ultimii doi sunt critici…

R: …Dar au scris împreună cu Mircea Nedelciu un roman: Femeia în roşu!…

I: …Pe care l-a dramatizat mama şi care a fost jucat la Timişoara. O dramatizare foarte bună. De Şerban Foarţă sunt legat prin Phoenix. Eu sunt un celebru dubaş al acestei formaţii. Iar Şerban Foarţă scria textele…

R: Te-ai gândit să dramatizezi un roman, Craii de curte veche, de exemplu? Ai regiza un spectacol după o asemenea dramatizare?

I: De ce nu? Numai că aş lăsa dramatizarea pe mâna unui specialist. Cătălina Buzoianu a dramatizat Maestrul şi Margareta, Chira Chiralina cu rezultate extraordinare. Eu nu pot să trăiesc decât prin spectacolele mele. Un obiect poate avea o mie de faţete…

R: Revenind la Teatrul Tineretului: iată, el a fost şi un loc de întâlnire între tine şi Cătălina Buzoianu. Mă refer la faptul că în 1972…

I: Da, Cătălina Buzoianu a montat aici în 1972 Peer Gynt, iar în 1975 Tinereţe fără bătrâneţe. Dar eu am montat patru piese aici…

R: Ce alte proiecte teatrale mai ai, în afară de Shakespeare?

I: Cum termin spectacolul ăsta, încep un spectacol cu un text de tinereţe al lui Gorthe, Stella. Apoi mă voi opri asupra piesei lui B. Strauss, Parcul (povestea din Visul unei nopţi de vară transpusă în Germania, înainte de căderea Zidului Berlinului). În fine, lucrez la două texte de Ştefan Caraman, Ultimul tren spre casă şi Chat, pe care le voi monta probabil tot la Piatra-Neamţ.

R: Ce poţi spune despre publicul pietrean?

I: Spectatorilor pietreni, pe care îi cunosc foarte bine, le doresc să susţină în continuare teatrul, pentru că gloria lui le aparţine în mare măsură… Şi să nu accepte niciodată compromisul (pe care noi actorii, regizorii, directorii îl mai acceptăm), să ceară şi să valideze doar spectacolele de valoare…

Interviu consemnat de Lucian Strochi