RETOR(T)ICA PLUMBULUI

plumb-de-george-bacoviaDacă afirmaţia că râsul (comicul) apare ca urmare a unei anormalităţi comportamentale şi conjuncturale (şi am evocat aici rigiditatea) rămâne valabilă, nu e mai puţin adevărată nici observaţia că tragicul este, în ultimă expresie, tot un efect al rigidităţii.

După ce a trecut prin stadiul de solemn, tragicul se refugiază în spatele măştii (persona).Masca nu e, la rândul ei, decât un decor al persoanei (personajului). Prin impersonalizare, masca devine decor; spaţiul interior, odată anulat prin mască(o antioglindă) devine un spaţiu exterior, prin expansiune.

Cheia poemului PLUMB de George Bacovia o constituie cumulativa „şi”, repetată de şapte ori, dintr-un total de 53 de cuvinte, având un indice de frecvenţă impresionant: 13,2%. „Şi” nu are, aşa cum am fi tentaşi să credem, la prima vedere, o funcţie epică („şi” este adesea o marcă sigură a epicului, mai ales când are valoarea gramaticală de adverb de repetiţie), ci o funcţie lirică, derivând dintr-o valoare psihologică (precipitarea celui care vrea să nareze foarte rapid va duce la blocarea naraţiunii tocmai prin creşterea frecvenţei lui „şi”).

Discursul epic va patina pe aceste veritabile „pete de ulei” devenind liric.

Tensiunea dramatică a poemului e asigurată de dialogul dintre o vocală –„O”, vocală calmă, având o valoare decorativă (în sens propriu) în text (cuvintele: dormeau, flori, cavou, coroanele, întors, amorul, mort asigurând scenografia poemului) şi o consoană – „S” – (cu varianta „Ş”), consoana având un dublu rol psihologic, de liniştire („S” este consoana liniştii(, dar şi de neliniştire („S” este şi consoana spaimei, a şarpelui chtonian).

Mai prezintă importanţă în text, în acest joc al vocalelor: „Δ –asigură caracterul ezitant, indecis, enigmatic şi „I” –ca expresie a tragicului (cea mai închisă vocală – deci un etalon al deziluziei, al neputinţei, al disperării), precum şi cuvântul „plumb” – patru consoane presând asupra unei vocale diapazon, singura care poate vibra: „U”.Prezenţa cuvântului plumb în rimă (pe patru ori) evidenţiază tocmai valoarea rimelor rămase (tehnic vorbind, rima e îmbrăţişată) veşmânt – vânt şi strig – frig, permiţându-se saltul de la indecis şi enigmatic la deziluzie şi disperare.

Acest salt e pregătit, de fapt, printr-o întreagă textură a poemului – dormeau devine dormea, adânc – întors, sicriu – amorul , în cavou – lângă mort, şi era vânt – şi era frig, şi scârţâiau coroanele şi-i atârnau aripile.

Valoarea cuvântului plumb este şi una de cenzură, cenzura oprindu-se (în afară de plumb) –pe cele patru cuvinte esenţiale în text: adânc, întors, cavou, mort.

Suntem forţaţi să construim sintagmele logice „cavou adânc” şi „mort întors” cu valori mnemotehnice.

Decodarea epică a textului e dezarmantă prin banalitatea ei, exact ca în cazul capodoperelor eminesciene (Pe lângă plopii fără soţ –de exemplu).

PLUMB nu este descrierea fenomenologică a unei stări, ci a traiectoriei acesteia în conştiinţa noastră.

Alchimist al sunetului,Bacovia metamorfozează irealitatea sonoră a cuvântului într-o realitate sinestezico-dramatică.

Prin rigiditate, prin elipsă, prin simularea unei dezarmante simplităţi (dacă eliminăm cuvintele care se repetă, PLUMB e scris doar cu 34 de cuvinte!), Bacovia se vădeşte a fi un mare maestru al liricii moderne.

Găsim în PLUMB „disonanţe şi anormalitate”, „categorii negative”, aplicaţii la o „teorie” a „grotescului şi a fragmentarului”, „depersonalizarea”, „concentrarea şi conştiinţa formei”, „plăcerea aristocratică de a displăcea”, „idealitatea goală”, „magia (absenţei) limbajului, „fantezia creativă”, „descompunerea şi deformarea”, „muzica disonantă”, „ilimitarea”, „irealitatea senzorială”, „obscuritatea” –practic toate sintagmele pe care le descoperise Hugo Friedrich la microscop, examinând un secol de poezie (în transversalitatea ei).

A căuta un singur sens într-un poem precum PLUMB rămâne un proiect utopic care nu mai interesează pe nimeni.

Bacovia nu lucrează cu cuvinte, ci cu sintagme şi blocuri sonore.

Prin Bacovia şi, implicit, prin PLUMB, poezia îşi descoperă forţa ei primară: aceea de a iluziona, prin imaginaţie şi incantaţie, un public posibil.

Chiar dacă acest public nu numără în intimitatea fiinţei noastre decât un singur spectator.

Lucian Strochi
(ASACHI,nr.117, p.6)