Foileton: Funia de nisip (25)

actor-machiajŞi un alt vis, în care eram când copil, trăind emoţia întâlnirii cu Moş Crăciun, când un actor care se machia, văzusem asta cu totul întâmplător, făcusem o vizită în teatru, însoţit de o prietenă de la grădiniţă, tatăl ei era actor şi ştia de acum că actorii se machiază înainte de un spectacol, eram un copil de cinci, poate şase ani, şi, în acelaşi timp, un adult, furasem vârsta şi personalitatea unui actor, poate chiar a tatălui prietenei mele.

Visul începea cu exerciţiile din faţa oglinzii. Torturantele, necruţătoarele ore trăite în faţa oglinzii.

Dacă urăsc cu adevărat ceva, atunci pot spune că urăsc oglinzile.

Prima întâlnire cu oglinda a fost (nu se putea altfel) dramatică. Ştiam că trebuia să vină Moş Crăciun.

Dormeam (dormeam întotdeauna după prânz) şi m-a trezit mirosul de brad. Pentru a nu ştiu câta oară, Moşul mă păcălise. Venise pe neaşteptate şi plecase la fel, fără să-l văd.

M-am repezit în cealaltă încăpere. Era întuneric, am aprins lumina şi am văzut doi brazi şi un băieţel privind năuc. M-am apropiat foarte mult de oglindă.

Oglinda unduia abia vizibil, era o apă extrem de clară, mai clară decât orice apă şi decât aerul; lucrurile din încăpere păreau că alunecă în ea, ca şi cum ar fi alunecat într-o pâlnie uriaşă.

Mă înclinam şi eu spre apa aceea nemaivăzută, verticală şi atunci m-am tras înspăimântat înapoi, ca din faţa unei prăpăstii. Am căzut pe spate, leşinând.

Probabil că bufnitura a fost auzită şi de ceilalţi, pentru că au intrat cu toţii în încăpere. „Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?

Nu ştiam ce să le spun şi ce să le explic, nu ştiam nici cum se numeşte oglinda, o priveam cu groază, tata a clătinat din cap, zâmbind ironic şi subţire „ce sensibil e băiatul ăsta şi s-a retras, mama s-a liniştit, văzând că nu am nimic, au crezut probabil că mă emoţionasem la vederea bradului de Crăciun şi că mă împiedicasem de covor; nu ştiam nici eu cum să le explic şi ce să le explic, nu vedeam pentru prima oară o oglindă, avea o oglindă şi tata, o oglindă rotundă pe care o folosea când se bărberea, atunci oglinda nu mă înspăimânta, o priveam amuzat, priveam în oglindă faţa tatei care ţâşnea proaspătă, uşor bronzată de sub clăbucul de săpun, lama îşi făcea conştincios datoria, aveam senzaţia că oglinda era aceea care îi schimba faţa tatei, că de fapt era vorba de doi oameni, cel din oglindă, mai tânăr şi tata; tata îl mângâia grijuliu pe obraz pe celălalt, cu un uşor aer de mulţumire şi de superioritate, cu o singură mână, pornind de sub pomeţi şi până sub barbă, apoi oglinda dispărea, ascunsă cu grijă pentru o altă întâlnire; numai că eu nu ştiam pe atunci că oglinda se numeşte oglindă şi că e atât de puternică, că trebuie să te temi de ea, că oglinda avea să-mi devină cel mai aprig şi mai constant duşman personal.

Mai târziu am întâlnit câteva versuri superbe despre oglindă, nu le mai reţin acum, mai ştiu doar câteva frânturi: „… lapsus de timp „…spaţiu gângav „cheagul minciunii se-ntinde ca o altă, străină dragoste… ; dar, să nu uit, în noaptea aceea de Crăciun, după căderea atât de spectaculoasă (pe spate) şi de neînţeleasă, am avut primul coşmar pe care l-am reţinut.

Se făcea că îl văzusem în sfârşit pe Moş Crăciun. venise cu o sanie uşoară din os, cu tălpici subţiri şi mici, ca nişte patine; la sanie erau înhămaţi patru reni albaştri şi, după ce Moşul mi-a lăsat bradul şi jucăriile, eu m-am furişat după el şi m-am agăţat de sanie. Bătrânul nu a simţit nimic, renii au început să alerge din ce în ce mai repede până când s-au ridicat peste munţi şi peste văi.

Nu mă înspăimântasem la început, eram bucuros că voi afla unde trăieşte Moş Crăciun şi mă gândeam că voi vedea şi o mulţime de jucării, pe care Moşul trebuia să le aibă pentru ceilalţi copii.

Zburam din ce în ce mai repede şi a început să mi se facă frig; în grabă nu-mi luasem mănuşile şi aerul părea acum de sticlă. Începuse să şi fulguie, cu fulgi uriaşi, cât bulgării pe care îi făceam afară, iarna, în pumni, noi, copiii. Bulgării mă loveau puternic în obraji, ningea invers, adică în direcţia în care înainta şi sania, aşa încât nu mă puteam adăposti deloc. Aş fi putut să strig; poate că Moşul m-ar fi iertat (Moş Crăciun e atât de bun şi de iertător, încât ar fi trecut cu vederea şi o asemenea faptă), dar curiozitatea de a vedea unde locuieşte Moş Crăciun era mai puternică, aşa încât m-am hotărât să rezist cât voi putea mai mult.

Sania a coborât brusc, strecurându-se printre colţii ascuţiţi de gheaţă. M-am desprins de sanie, alunecând uşor, pe spate, fără să mă rănesc; sania a dispărut brusc, lăsându-mă singur într-o peşteră uriaşă, cu pereţi din oglinzi.

Nicio umbră nu-mi odihnea privirea; stalactitele şi stalagmitele erau tot oglinzi, răsfrângându-mă monstruos. Rând pe rând: capul, braţele, picioarele, trupul – toate îşi schimbau dimensiunile, devenind, când uriaşe, când ridicol de mici.

Mă zăream tot dintr-o dată în aceste imposibile oglinzi care nu mai reflectau imagini, ci le recreau, totul devenea o curgere lentă, plină de sugrumări şi de exitări.

Mă priveam cu ochi străini, imenşi, lipsiţi parcă de expresie, prea strălucitori (de unde venea lumina aceea care îmi cotropea privirea, abia atunci am înţeles că lumina e la fel de nepătrunsă ca şi întunericul cel mai profund, de unde deci acea lumină cotropitoare, care nu-ţi lăsa nici cel mai vag refugiu, nici o speranţă?); mă simţeam ca un gândac de bucătărie, numai că, spre deosebire de el, eu îmi pierdusem orice culoare, devenisem străveziu, mai mult un abur decât o formă închegată; la început îmi zăream inima zvâcnind, plămânii respirând, sângele, tot incolor, alergând prin artere.

Apoi au dispărut pe rând toate imaginile; eram şi nu mai eram, îmi pierdusem toate simţurile, propria-mi greutate, aş fi vrut să plâng şi să strig, dar totul era învelit într-o vată strălucitoare, lichidă, eram în mijlocul unui ocean, nimeni nu avea ştire de existenţa mea, m-am apropiat de o stalactită, era ascuţită ca un pumnal, am încercat să-mi tai venele, să mă rănesc cumva, credeam că propriul meu sânge mă mai poate salva, aş fi vrut să mânjească şi să îmblânzească acea lumină absolută, dar lama pumnalului nu a întâlnit nicio rezistenţă, corpul meu nu mai opunea nicio rezistenţă, aşa cum nu opune nicio rezistenţă apa la întâlnirea cu lama unui cuţit, oricât de ascuţit ar fi acesta.

Eram într-un palat de gheaţă sau de sticlă (ezitarea mea era explicabilă, îmi pierdusem şi simţurile), iar sticla (dacă era sticlă) se scursese asemeni lavei, nu mai văzusem niciodată aşa ceva şi am înţeles în cele din urmă că eram prizonierul unei cuşti perfecte, alcătuită din oglinzi; nu aveam cum să mai scap, am încercat din nou să ţip, dar n-am reuşit altceva decât să mă risipesc; nici această risipire nu însemna mai nimic, aerul sau aburul care mai eram se închega din nou, fără violenţă, dar şi fără iluzii, uitasem de Moş Crăciun, de brad, de daruri, de mine însumi, nu mai eram decât un gând, nici acela impur şi atunci am adormit, adică m-am trezit, eram din nou acasă, am mai avut un gând (cine mă adusese înapoi, cred că am leşinat din nou, am auzit, ca venite de foarte de departe, cuvintele tatei: „…ce s-a întâmplat cu tine?; i-am luat întrebarea drept o invitaţie la povestire şi i-am povestit tot ce se petrecuse, adică cum am crezut eu că se petrecuseră faptele, fără să uit nimic, aş putea povesti totul de o mie de ori, fără să schimb nimic, aşa cum o fac şi acum); „Ai avut un coşmar – mi-a spus tata, privindu-mă lung, ca şi cum nu m-ar fi crezut (sau se întreba cum de se adunaseră în ochiul meu acele imagini şi nu altele, îl mirase probabil coerenţa lor, a privit spre brad şi a zâmbit: „…cred că de la globuri ţi se trage); eu n-am mai spus nimic; „Ai avut un coşmar – a mai repetat tata, acum mulţumit că dezlegase misterul cu oglinzile şi cu strălucirea aceea neobişnuită; aflasem un cuvânt nou, am înţeles că un coşmar e cu totul altceva decât un vis, dar, de câte ori m-am întâlnit cu oglinzile, am avut acelaşi început de coşmar, le evitam cât puteam şi ironia sorţii a făcut ca tocmai eu să-mi petrec o parte din viaţă (nu e nici o exagerare) în faţa oglinzii; numai că acum era altceva, nu mai aveam acel coşmar, acea reacţie pură şi primară, ci un coşmar mai subtil, dacă pot spune astfel, un coşmar metafizic, legat de capacitatea monstruoasă a oglinzii de a multiplica imagini, de a le prelucra şi manipula, de a oferi o irealitate la fel de credibilă ca realitatea care mă înconjura în mod obişnuit, de a înghiţi fără împotrivire totul, ca o subtilă gaură neagră, de a copula instantaneu (oglinda rămâne un act sexual perfect, efectul şi cauza fiind simultane).

Imaginaţi-vă un act sexual având ca rezultat un copil care să vă fie copia fidelă, având aceeaşi vârstă, acelaşi decupaj psihosomatic, un act sexual pur, neimplicând nici un partener, nici un efort fizic, rezolvat doar cu privirea şi abia atunci veţi înţelege ceva din misterul oglinzii.

Mă machiez nu pentru a sublinia anumite trăsături care trebuie să fie văzute de la o distanţă mai mare decât cea oblişnuită, ci pentru a-mi ascunde spaima.

Prin machiaj eu ofer privirii mele un personaj, diferit de mine, altul decât dublul meu perfect, aşa cum procedează un pictor care, propunînd vizitatorilor un autoportret, nu se oferă pe sine (deşi el va susţine contrariul), ci un personaj oarecare, pentru care trebuie să depui un oarecare efort imaginativ pentru a putea susţine că în tabloul respectiv s-ar găsi X sau măcar imaginea sa fidelă.

Mă machiez pentru a deveni un personaj ciudat, altul decât eu sau dublul meu, altul decât personajul imaginat de autorul textului (putea să-şi imagineze Shakespeare un Hamlet jucat, interpretat, oferit de către un actor român, în secolul XX?), un soi de hibrid (totuşi) între imaginea mea reală şi imaginea imaginată de fiecare spectator în legătură cu un personaj despre care şi el ştie cîte ceva.

Mă machiez pentru a scăpa de imaginea dublului meu, care este mai mult decât mine, fiind atât „eul, cât şi simetria lui.

Uneori, foarte rar e drept, am din nou senzaţia că mă decolorez, că redevin străveziu, că nu sunt decât un aer ceva mai subtil, mă reîntorc, cu alte cuvinte, la primul meu coşmar; atunci mă grăbesc să pun cât mai multă culoare, să mă „tencuiesc; par un ou care are nevoie de coajă pentru a fi cu adevărat ou şi pentru a putea supravieţui în acestă ipostază.

Acum însă, se mai adăuga ceva acestui coşmar: imaginea morţilor din cimitirul copilăriei mele. Ultima lor imagine era una de împăcare, cu noi şi cu lumea. Acum însă morţii devin din ce în ce mai îndepărtaţi şi mai trişti. Ca şi cum nu ar avea nevoie de mine. Ca şi cum s-ar îndepărta (totuşi) de acestă lume, părăsindu-ne pentru o altă, necunoscută şi lor. Atâta doar că, deşi chipurile lor se îndepărtează mereu, constant, de noi, imaginea lor rămâne la fel de clară. Ca într-o oglindă.

Poate că oglinda nu e decât o fotografie a morţii. O moarte mai rapidă şi mai profundă, nedetectată de simţurile noastre atât de superficiale şi de relative. Sau poate că fotografiile nu sunt şi ele altceva decât oglinzi surprinse într-un moment de neîngăduită, tragică tandreţe.

Dacă e adevărat că, înaintând în vârstă, câştigăm în profunzime (copiii nu au simţul perspectivei, adică al profunzimii), atunci cine a afirmat că „singurul subiect serios, care ar trebui să ne preocupe toată viaţa, rămâne moartea avea dreptate.

Căci ce altceva înseamnă profunzimea câştigată, altceva decât faptul că ne-am mai apropiat cu câţiva paşi de moarte? A te teme de oglinzi (adică de anularea eului prin reduplicare) e sinonim cu a te teme de moarte (adică anularea eului, propriu-zisă).

Oglinda, fotografia şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru. Sunt, adică, stările alotropice ale unuia şi aceluiaşi fenomen. Cu simţul lor atât de ascuţit (şi de practic!) primitivii au intuit această relaţie (din această cauză nu se lasă fotografiaţi).

Numai noi, rupţi de aceste relaţii intime ale naturii, ne răsfăţăm oferindu-ne albumelor de familie sau, şi mai grav, revistelor, filmelor, cărţilor trădându-ne vârsta şi unicitatea.

Efortul meu, de a fi de fiecare dată altceva şi mai ales altcineva, trebuie înţeles aşa. Am încercat totul pentru a-mi amâna, cu cât mai multe clipe, moartea.

Am încercat să mă sustrag morţii oferindu-i, la rândul meu, mereu şi mereu, alte chipuri şi, mai ales, alte identităţi.

(va urma)

Lucian Strochi