Textul:

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă (vers 1)

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. (vers 2)

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, (vers 3)

S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte; (vers 4)

Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă (vers 5)

Căci între amândouă stă neclintita limbă. (vers 6)

1. Nivel fonematic.

1.1. Vocale

I dublat asigură cezura : …nopţii în…(vers 1)

…vieţii, în…(vers 2)

…gândirii(-mi) şi…(vers 5)

A iniţial interesează nivelul morfematic şi, implicit, nivelul logic:

…aramă…(vers 1)

…-adesea…(vers 3)

…asamăn…(vers 4)

…azi…(vers 5)

…amândouă…(vers 6)

O „centrează” poezia, asigurându-i un echilibru indiferent:

…nopţii… … clopotul…(vers 1)

…-olaltă…(vers 4)

…amândouă…(vers 6)

Ă asigură caracterul ezitant, indecis al discursului:

…aramă(vers 1)

…vamă…(vers 2)

…căi bătute… să… mă……(vers 3)

…-asamăn …-olaltă… viaţă……(vers 4)

…cumpăna … …schimbă……(vers 5)

…amândouă stă… …limbă…(vers 6)

Vocala Ă constituie cheia fonematică a textului (frecvenţă foarte mare, 14 prezenţe, în fiecare vers, importanţă calitativă şi cantitativă).

Vocalele E şi U au importanţă în text doar prin absenţa lor (vocala E, prima ca frecvenţă în limba română e detectabilă în acest text doar de 7 ori (ca vocală), de obicei în poziţie finală (de 6 ori).

1.2. Consoane

M are o funcţie morfematică şi logică, asigură caracterul ezitant al poeziei:

…miezul…. …aramă (vers 1)

…somnul, vameş… …-mi…vamă (vers 2)

….mintea… ….mă… (vers 3)

…- asamăn… … moarte (vers 4)

…-mi… …mai schimbă (vers 5)

…amândouă… …limbă (vers 6)

C leagă morfemele pe plan logic (prin prezenţa sa în iniţiala cuvântului):

…clopotul (vers 1)

…căi (vers 3)

…ci cumpăna (vers 5)

…căci…. (ne)clintita (vers 6)

V îndeplineşte multiple funcţii:

• aliterativă:

…vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă (vers 2)

• asigură stabilitatea poeziei (prin poziţie)

vameş vieţii vrea vamă (vers 2)

vrea (vers 3)

viaţă (vers 4)

• imagistică (simbolul clopotului întors şi al cumpenei)

S, Ş asigură funcţia de „mister”:

Se (vers 1)

Şi somnul, vameş … să (vers 2)

adesea (vers 3)

S – asamăn …şi (vers 4)

şi se schimbă (vers 5)

stă (vers 6)

Celelalte consoane nu îndeplinesc funcţii morfematice sau imagistice deosebite în poezie.

Vocalele şi consoanele pot îndeplini aceleaşi funcţii poetice:

V şi O

M,S,Ş şi Ă

A şi C

1.3. Concluzie: Nivelul fonematic permite o primă decodare (parţială) a textului propus spre analiză.

2.0. Nivelul morfematic.

2.1. Repetiţii:

vrea (vers 2,3)

să (2,3,4)

se (1,5)

nu (2,6)

între (4,6)

Funcţiile repetiţiei: de legătură, de accentuare, de reluare.

2.2.Numele (substantivele)

miezul nopţii clopotul de-aramă (vers 1)

vameş vieţii (2)

căi mintea (3)

viaţă moarte (4)

cumpăna gândirii (5)

2.3. Sintagmele. Numele geminate

miezul nopţii                   clopotul de-aramă (vers 1)

vameş vieţii (2)

cumpăna gândirii (3)

Prin eliminare, vom obţine numele singure:

somnul vamă (vers 2)

căi mintea (3)

viaţă moarte (4)

limbă (6)

Să realizăm conexiunile posibile între aceste nume şi numele geminate:

somnul =miezul nopţii

#clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

vamă =miezul nopţii

=clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

căi # miezul nopţii

=clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

mintea #miezul nopţii

=clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

viaţă =miezul nopţii

#clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

moarte =miezul nopţii

=clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

limbă #miezul nopţii

=clopotul de-aramă

=vameş vieţii

=cumpăna gândirii

(= relaţie posibilă, compatibilă; # relaţie imposibilă, incompatibilitate)

Singura sintagmă care acceptă toate opoziţiile (compatibilităţile) este cumpăna gândirii.

2.4. Concluzie. Nivelul morfematic ne oferă o a doua decodare a textului: cumpăna gândirii.

3.0. Nivelul imagistic.

3.1. Cum ne-am putea imagina această „cumpănă a gândirii”?

Orice cumpănă are două elemente esenţiale, obligatorii: braţele şi un punct de sprijin. Care ar fi în

cazul nostru punctul de sprijin? Analizând prin raportul abstract /concret (conotativ/denotativ) lista numelor din text, obţinem o singură rezolvare (soluţie): limba. Numai că acest nume are aici două accepţii ferme:

1. limbă (de clopot)

2. limbă (înţeleasă ca rostire)

dintre care numai prima are un sens concret. Dacă e aşa, atunci singura posibilitate de „a fi” a „cumpenei gândirii” este aceea de clopot!

3.2. Să figurăm acest clopot: acest clopot s-ar afla pe o axă a timpului. Între viaţă şi moarte (terminaţiile braţelor cumpenei) s-ar afla timpul uman (timpul clopotului de aramă) Între 0 şi ∞ se află timpul obiectiv (evocat de poet prin acel „se bate…” Axa verticală ar fi axa raţionalităţii. Sub 0 ar fi iraţionalitatea. Cu valoare pozitivă (deasupra lui 0), plasat pe axa raţionalităţii, acolo unde vârful limbii clopotului va lovi cumpăna gândirii (în apropierea vieţii şi a morţii) se află somnul, paralel cu limba. Să examinăm figura 2. Să vedem ce se întâmplă cu clopotul care bate. Clopotul pendulează între raţional şi iraţional. Se formează un teritoriu comun, din care clopotul nu poate ieşi (haşurat).Nu este părăsit timpul obiectiv; în schimb timpul uman apare deplasat.

Figura 3 ne arată ce se întâmplă cu sunetul din clopot (mişcarea sunetului). Totul depinde de lungimea limbii clopotului. Sunetul urcă pe pereţii clopotului, apoi se întoarce, formând un circuit continuu, între pereţii clopotului şi limba sa. Ce s-ar fi întâmplat dacă clopotul ar fi întors? Pentru a rămâne neclintit (ipoteza poetului) limba ar trebui să se sprijine pe unul din pereţii clopotului. (fig.4).

Ne-am afla pe teritoriul iraţionalului. Limba şi-ar pierde verticalitatea; prin deplasarea clopotului, limba s-ar mişca, contrazicând ipoteza. Aşadar, clopotul nu poatefi aşezat decât pe un teritoriu al raţionalităţii, adică cu „gura „ în jos (fig.1,2,3).

4.0. Nivelul logic.

4.1. Aşa cum arătam la 3.1., singurul nume care acceptă două sensuri (unul concret şi unul abstract, un sens denotativ şi unul conotativ) este limba. Care ar fi accepţia abstractă a acestui nume? Evident, limbă egal rostire. Cu această nouă accepţie să ne întoarcem la 3.2..Limba se află pe teritoriul raţionalului (fig.1). Cumpăna gândirii este aceea care desparte universul uman (interiorul clopotului) de restul universului. Limba are un punct maxim de raţionalitate (M) care este cuvântul ce exprimă adevărul.

Somnul este opus limbii, fiind paralel cu ea. Limba nu poate defini viaţa şi moartea, ci numai teritorii (segmente ) ale acestora. Realizarea limbii se face prin cuvânt (fig.2). Teritoriul limbii se găseşte în universul uman, neacoperind decât o zonă restrânsă (cea haşurată). Tăcerea (punctul M) permite relativizarea vieţii şi a morţii. Atunci când clopotul bate, cuvintele se prelungesc pe limbă, ajung într-un moment al adevărului (punctul M) (fig.3), după care se întorc spre viaţă şi spre moarte, despicându-se. Clopotul defineşte existenţa umană. (Momentele astrale ale omului: naşterea, botezul, căsătoria, moartea sunt asociate cu dangătul clopotului). Dacă omul ar pătrunde dincolo de cuvânt (de M), de momentul adevărului, el ar intra în divinitate. Imposibil. El se poate refugia însă în iraţionalitate, ieşind de sub „cumpăna gândirii”. Deci noi, oamenii, ne aflăm protejaţi de cupola cumpenei gândirii, universul nostru uman fiindu-ne (parţial) cunoscut prin limbă. Cu cât limba este mai lungă (respectiv posibilităţile de realizare ale rostirii mai depline), cu atât creşte şi spaţiul cucerit prin şi de cuvânt. Ne este interzis accesul la divinitate. Pentru a ieşi din umanitate, nu avem decât o singură soluţie:nebunia(ieşirea în iraţional). Clopotul (respectiv cumpăna gândirii) este la propriu şi la figurat o parabolă (fig. 5). Cu cât cumpăna gândirii şi limba sunt mai lungi, cu atât creşte şi teritoriul cunoaşterii şi, prin deplasarea pe verticala raţionalităţii (şi a limbii) spre în sus a punctului M (în M’’), ne apropiem de divinitate.

4.2. O ultimă ipoteză: somn = limbă. Lucrul e posibil, pentru că, deşi se opun, somnul şi limba sunt paralele. (Paralelele se pot suprapune). Care ar fi concluziile?

1. Somnul este hotarul dintre viaţă şi moarte.

2. El nu poate stăpâni întreg „teritoriul” uman. (fig.2).

3. Somnul înseamnă cunoaştere.

E cea mai surprinzătoare, dar şi cea mai eminesciană concluzie.

5.0. Nivelul interpretativ.

5.1. Am examinat la 4.1. şi 4.2. logica poetului. Evident nu am epuizat toate posibilităţile. Nici nu ne-am propus acest lucru.

Să decodăm acum, pentru ultima oară, textul eminescian: Timpul obiectiv (infinit, universal) „se bate” (reflexiv), se umanizează („în clopotul de-aramă”). Limba, cuvântul, rostirea alungă somnul (vameş al vieţii, dar şi al morţii). Ca atare, somnul „nu vrea să-mi ieie vamă” – nu mă lasă să trec hotarul, spre cunoaşterea morţii, prin anularea sentimentului timpului.

Cumpăna gândirii nu se poate balansa între viaţă şi moarte, lovindu-se de timpul obiectiv (infinit). Rămâne cunoaşterea prin somn, atunci când pendularea vieţii şi a morţii prin cuvânt va înceta.

Cunoaşterea prin somn înseamnă intrarea în eternitate. Somnul rămâne un principiu activ, asemenea limbii, timpului, gândirii.

E sensul ultim, transcendental, pe care ni-l transmite poetul.

6.0. Câteva repere istorico-literare.

6.1. Poezia „Se bate miezul nopţii” a fost concepută şi realizată în 1876.

A apărut în „Poesii” (ediţia I –Maiorescu) şi în „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1884. Reprodusă după ms.2260 f.117. Detaşată de „Mureşanu” în 1876.

Perpessicius crede că locul pe care îl ocupă în prima ediţie (Maiorescu), nu-i străin de ideea criticului de a face din ea un fel de punct central al ediţiei (vol. I, p.203, note . vol. III, p.164).

Interpretarea că somnul este pentru Eminescu un refugiu, aşa cum recomanda Schopenhauer (G. Călinescu,p.29) este fantezistă: în poezie nu avem refugiu în somn,ci, dimpotrivă, meditaţie în timpul treziei.

Leca Morariu găseşte poeziei „calităţi acustice şi artistică învăluire mistică a ideii” (Buletinul Mihai Eminescu, 1937, Şase versuri de Eminescu).

În legătură cu textul:

Versul 2: „Somnul, ca vameşul, viaţa pe jumătate mi-o dă la o parte.” (Zanne, Proverbele românilor, vol. 2, p.736)

Versul 3: în ediţii înainte de 1964: „pe căi bătute-adesea vrea m (M)oartea să mă poarte”.

În manuscris, forma este: „pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte”. (apud. D. Murăraşu, Eminescu, Poezii, II, Bucureşti, Minerva, 1970, p.287)

Versurile 5-6: G. Bogdan –Duică consideră că expresiile „cumpăna gândirii”, „neclintita limbă”, ar arăta o influenţă iranică, venită la Eminescu prin cunoaşterea învăţăturii lui Zoroastru. (Despre „Luceafărul” lui Eminescu, Braşov, 1925, pp.26-27) (De fapt avem o directă influenţă a lui Kant, în care găsim expresia Verstandeswage = cumpăna gândirii. Kant combate pe cei care nu au o „cumpănă a gândirii” într-un perfect echilibru.

Eminescu, după cum se vede, într-un moment de adâncă meditaţie, nu se lasă copleşit de nimic din ce poate fi iluzie în viaţă, mintea lui aseamănă viaţa cu moartea şi „ajunge la o stare de siguranţă, de determinare, de echilibru perfect: „între amândouă stă neclintita limbă”.” (D. Murăraşu. Comentarii eminesciene, pp.93-94)