Vorbe despre Purtătorul de cuvânt

Lucian-Strochi-album008Ion Boghian: Mi se pare că sunteţi la a patra carte publicată…

Lucian Strochi: Da, ca autor unic, a patra…

Ion Boghian: Sunt creaţii aparţinând ultimilor ani, este o culegere sau aţi avut în vedere un scenariu?

Lucian Strochi: Poezia, prin definiţie, este atemporală. Veţi găsi în această carte texte scrise şi la 17 ani, cât şi la 45. Aşadar, versuri scrise şi în adolescenţă, iar altele foarte recent. Ele s-au structurat pe două titluri şi prin această carte închei un ciclu început cu Cuvântul cuvânt.

Ion Boghian: Ar urma un alt ciclu.

Lucian Strochi: Al doilea ciclu, la care voi lucra câţiva ani, se numeşte Canţonierul şi va fi o amplă auto-antologie de 365 de poezii de formă fixă…

Ion Boghian: Sonet, rondel…

Lucian Strochi: Da, baladă, doină, haiku…

Ion Boghian: Când spuneţi Totul despre mine, chiar credeţi că aţi spus totul?

Lucian Strochi: Poetic, nu cred că mi-au scăpat prea multe. Sigur, titlul este orgolios. Este o încercare de autoradiografiere a propriei conştiinţe şi în această carte am încercat să fiu cât se poate de sincer cu mine.

Ion Boghian: Imposibila dungă –aşa se numeşte un ciclu din carte. Ce va să însemne Imposibila dungă?

Lucian Strochi: În prima poezie din ciclu, am un vers care spune: „Unde începe ca o imposibilă dungă/Ţara poetului”. Deci acea imposibilă dungă, de fapt este orizontul nostru de aşteptare, definit, aproape infantil, „locul unde ni se pare că cerul se uneşte cu pământul”. Altfel discutând, trebuie văzută unitatea dintre cel două volume din cartea care încearcă să stabilească, primul – o introspecţie, celălalt – raporturile poetului cu natura. Prin natură înţelegând şi patria, cuvânt care a devenit din ce în ce mai rar în limbajul poetic de astăzi.

Ion Boghian: Considerat desuet şi demonetizat…

Lucian Strochi: Dar pe care marii poeţi ai lumii nu l-au evitat. Eminescu a vorbit despre patrie. Nichita a scris despre patrie, Blaga, Rilke la fel şi aş putea continua ore întregi. Cred că toţi poeţii au o patrie…

Ion Boghian: Patria– patrie, nu cea văzută potrivit dictonului „ubi bene ibi patria”

Lucian Strochi: Eu chiar încercam prin poezia prin care închei ciclul s-o definesc puţin polemic faţă de acea patrie imaginată pe care o găsim la Goga. În fond, patria înseamnă iubire. Dacă iubire înseamnă bine… Patria trebuie asumată şi cu inundaţii, şi cu farmecul izvorului, cu incendii, dar şi cu focul primordial, cu oameni mai buni, mai răi, ci tot…

Ion Boghian: Când aţi spus iubire , eu mă gândesc şi la credinţă. Cartea cuprinde şi această accepţie?

Lucian Strochi: Eu cred că credinţa ne structurează, cred că foarte multe versuri sunt, din acest punct de vedere, religioase. Cartea e şi metafizică. Nu este o carte religioasă în sens clasic, dogmatic,nu vreau să rivalizez cu Sfinţii Părinţi… Dar în măsura în care eşti sincer cum eşti într-o rugăciune, în momentul în care e vorba de fervoarea şi ardoarea cu care crezi în ceva, eu aş putea spune chiar că este o carte religioasă.

Ion Boghian: Iubirea şi credinţa, se spune, au o valoare terapeutică. Poezia – nu?

Lucian Strochi: În ceea ce priveşte poezia, putem vorbi de o reacţie biunivocă. Categoric că poezia te linişteşte, îi linişteşte şi pe ceilalţi sau te nelinişteşte şi îi poate nelinişti şi pe cititor. Sigur, există o funcţie terapeutică a poeziei, a fost din toate timpurile. În primul rând ea începe cu ritmul, ritmul înseamnă un acord cu universul, poezia însemnând şi muzică, are deci virtuţile pe care le are şi muzica…

Ion Boghian: Cum v-a primit şi cum v-a privit critica?

Lucian Strochi: Întrebarea mi se pare interesantă. Şi în cazul meu, ca şi în cazul multor altor poeţi funcţionează prejudecăţile şi etichetările. Înainte de a scoate prima carte de proză, am fost considerat poet, aşa am şi fost receptat în Istoria literaturii române a lui Ion Rotaru. După aceea, am fost considerat un prozator interesant, cu valenţe fantastice şi aşa mai departe. Această impresie a fost întărită după apariţia uni roman, iar după volumul de versuri Cuvântul cuvânt,s-a vorbit de o reîntoarcere la poezie. Lucrul e mai rar, pentru c, în general, începem prin a fi poeţi, continuăm cu proza şi sfârşim prin a fi dramaturgi sau critici. În ceea ce priveşte receptarea poeziei mele ca atare, oameni importanţi au scris despre ea, au existat în anii ’80 importante premii literare, dar n-aş îndrăzni să spun că m-am impus în viaţa literară ca poet. Despre prozatorul Lucian Strochi s-a scris mult mai mult – peste 50 de cronici. Poezia este o fulgerare sau o străfulgerare şi atunci e mai greu să judeci un fulger sau o scânteie, iar aprecierile privitoare la poezie sunt mult mai subiective.

Ion Boghian: Cărui cititor vă adresaţi, celor, să le spunem mai „citiţi” sau…

Lucian Strochi: Cine spune că nu e interesat de cititor, minte. În fond, actul lecturii este un act de generozitate, de un anume tip de democraţie. Dacă aş intenţiona să scriu poezia doar pentru mine aş face-o foarte bine fără a o mai publica. Categoric că mă gândesc la cei care mă vor citi, nu cu ideea de a le face concesii în sensul unor scrieri mai facile, dar, cu responsabilitate, cu îngândurare la ceea ce comunic, care trebuie să aibă precizia unei formule matematice, adevărul unei legi şi eleganţa unui text juridic. Bineînţeles, cu acea ambiguitate care e proprie poeziei. Pe de altă parte, o să constataţi că această carte este structurată oarecum şi pe vârste şi întrebarea dvs. este binevenită. Un ciclu se numeşte chiar Naivitate, se adresează nu atât copiilor, cât copilăriei. Versurile de dragoste se adresează tuturor vârstelor. În ceea ce priveşte lirica din Imposibila dungă, cu siguranţă, se adresează unui public matur, care poate să perceapă un anume sentiment, mult mai complex, dar din întrebarea dvs., mai înţeleg un sens nerostit .dacă publicul va recepta direct acest mesaj, dacă nu cumva textul ar putea suferi de un ermetism care să deranjeze receptarea. Experienţele, puţine, pe care le-am făcut au demonstrat contrariul. Aceasta poezie se poate citi, se poate recepta, se poate recita. Desigur o contribuţie importantă o are şi cititorul, prin cultura sa, prin exerciţiul lecturii, prin propria sensibilitate sau prin negativismul său.

(INFORMAŢIA PRIMĂRIEI,1995,pp.1,3)