Prima zi de şcoală a rămas în mintea mea prin două întâmplări. Prima e legată de bunica. Am mers la şcoală însoţit de bunica. M-a ţinut tot timpul de mână, de parcă s-ar fi temut să nu mă piardă.

Şcoala era chiar în capul străzii noastre, era cea mai bună şcoală din oraş, poate că nu întâmplător purta numărul 1, nu era în cine ştie ce cartier mărginaş al oraşului. Bunica a ţinut să asiste la prima mea zi de şcoală. De fapt Măndiţa plecase la Fruntişeni, cu Diana care abia împlinise un an şi aproape două luni, tata era la serviciu, 15 septembrie căzuse într-o zi de lucru, aşa că bunica nu a avut concurenţă.

Mă uitam în jur, erau destui copii care veneau pentru prima dată la şcoală, erau mai multe clase I, mă mira mult faptul că majoritatea erau speriaţi, unii chiar plângeau, deşi erau cu mamele sau taţii lor.

Directorul şcolii ţinea o cuvântare lungă, dar destul de interesantă şi de înflăcărată se vede, pentru că era întrerupt des de aplauze, lucru care îl făcea să se înroşească de plăcere.

Apoi a citit numele claselor, a învăţătorilor şi a diriginţilor şi am pornit-o cu toţii spre clasele noastre.

Pentru că eram mai înalt, doamna învăţătoare m-a pus în ultima bancă de la geam.

Eram încântat de poziţie, puteam privi în curtea şcolii fără niciun efort, dar bunica nu a fost prea încântată, nu vei fi atent, am să vorbesc eu cu doamna învăţătoare, dacă aud că nu eşti atent în clasă sau dacă ai să vii cu note mai mici. Nu a fost cazul, pentru că, în afară de un bine pe care l-am primit la matematici, pentru că la o socoteală nu am scris 25 de frunze + (şi cu) 14 frunze = 39 de frunze, eu am scris adunarea fără „frunze”, în rest am avut numai „foarte bine”.

Am ajuns chiar celebru, fără voia mea, pentru o compunere intitulată La ţară, la bunici.

Nu fusesem niciodată la ţară, adică într-un sat, habar nu aveam cum arată un sat, citisem e drept Amintiri din copilărie de Ion Creangă, dar asta mă ajuta prea puţin.

Până la urmă am găsit soluţia: am scris că în sat era ceaţă, o ceaţă atât de groasă, că nu se vedea nimic, că auzeam doar lătratul câinilor şi scârţâitul căruţelor, precum şi vocile aspre ale oamenilor.

Învăţătoarea Elena Munteanu a fost atât de impresionată de compunerea mea că mi-a pus pe caiet cu roşu „f.f.f.f. bine” şi l-a chemat pe tata la şcoală.

Doamna Munteanu nu era chiar o tinerică, avea cam treizeci şi cinci de ani, m-a chemat şi pe mine la discuţia cu tata şi i-a spus cam aşa:

„Trebuie să aveţi mare grijă de acest copil!”

Mirat, tata a întrebat:

„Dar ce a făcut? Spuneţi-mi şi-l voi pedepsi.”

Învăţătoarea era ea acum mirată:

„Nu, tovarăşe Strochi, v-am chemat la şcoală pentru a vă spune că fiul Dumneavoastră a scris cea mai frumoasă compunere pe care am citit-o vreodată. L-aţi ajutat şi Dumneavoastră?”

Tata s-a roşit, nu ştiu dacă de plăcere:

„Nu, cum să-l ajut? Îşi face singur temele. E drept că nu l-am verificat zilele trecute…”

„Atunci vă spun că fiul Dumneavoastră e un geniu.”

„Poate că exageraţi, pentru a-mi face plăcere?!?”

„Deloc. Citiţi şi Dumneavoastră.”

Şi i-a dat să citească compunerea mea. Îmi reţinuse caietul de compunere, eu am uitat asta, am crezut că l-am pierdut sau că l-am uitat în bancă.

„Compunerera am citit-o şi colegilor mei, a citit-o şi Directorul şi toţi am ajuns la acelaşi verdict.”

Atunci tata a trebuit să mărturisească faptul că mama lui, adică bunica Vera spusese şi ea că sunt un geniu, dar că el a crezut că exagerează, ca toate bunicile.

„Va trebui să avem mare grijă de acest copil. Cu siguranţă că va ajunge un mare scriitor. Dar ne trebuie multă răbdare, nu trebuie să grăbim lucrurile…”, apoi ei au mai discutat o vreme, poate chiar o jumătate de oră.

Din acel moment, compunerile au devenit pentru mine o ocupaţie foarte serioasă, mă străduiam de fiecare dată să gândesc şi să scriu altfel decât ceilalţi copii, să văd despre ce scriu, să-mi folosesc toate simţurile, uneori simţeam că am prea puţine cuvinte, mai căutam şi altele asemănătoare, nu auzisem de sinonime, dar le căutam. La celelalte obiecte eram la nivelul clasei, îi depăşeam însă net pe ceilalţi la compuneri.

Tata avusese totuşi dreptate, mă plictiseam repede, citisem tot abecedarul într-o după-amiază, aşa că, atunci când aveam lectură, învăţătoarea îmi aducea o carte şi mă lăsa să citesc, în timp ce alţii se luptau din greu cu literele, mai exact cu grupurile de litere.

În primăvară, întorcându-mă de la şcoală, am văzut-o pe bunica Vera cu ochii în lacrimi. N-o văzusem pe bunica niciodată plângând, n-o vedeam nici acum, dar era clar că plânsese.

Şi, deşi nu eram lipicios şi nu-mi plăcea să-i intru cuiva pe sub piele, de data asta am îmbrăţişat-o şi am întrebat-o ce i s-a întâmplat.

Mi-a întins cu mâna tremurândă un petec de hârtie. Pe ea scria cu litere mari: VICTOR VIU VIN VICTOR.

Am rămas câteva clipe mut, nu ştiam despre ce e vorba, apoi m-am lămurit: era vorba de Victor, unchiul meu şi fiul ei, pe care îl crezuserăm mort atâţia ani şi care, iată, trăia!

Ce se întâmplase: o prietenă a familiei, pe nume Cati Stratan primise o moştenire în Ucraina. Primise o scrisoare în care era întrebată dacă vrea să-şi aducă în România moştenirea, era vorba de mobilă sculptată, în caz contrar statul sovietic oferindu-se să i-o cumpere.

Cati, care avea sânge de aventurier, a plecat la Gorlovka, în regiunea Dombass, să vadă despre ce e vorba. Şi-a făcut ea nişte calcule şi a hotărât să-şi aducă mobila în ţară.

Cu trenul era dificil, avea nevoie de maşini mari, de un TIR, aşa că a căutat un asemenea monstru al şoselelor.

Nu reauşea să se descurce, până când cineva i-a spus: „Singura persoană care poate să vă rezolve problema transportului e tovarăşul Director Strochi. E foarte ocupat, dar inscrieţi-vă într-o audienţă.”

S-a înscris şi directorul a ascultat-o puţin distrat, puţin plictisit. Avea cea mai mare autobază din Ucraina şi îl interesa prea puţin un transport al unui particular.

Atunci Cati l-a întrebat brusc:

„Nu cumva aveţi rude în România?”

Victor s-a însufleţit brusc:

„Pe cine?”

„Pe Boris, pe Larisa, pe Vera…”

Victor a strâns-o atât de puternic de braţ, că era să îl rupă.

Cati a ţipat uşor, dar i-a înţeles emoţia. Victor a mai pus câteva întrebări, nu ca să se convingă de adevăr, ci pentru a-şi prelungi o plăcere de mult timp reprimată.

Apoi i-a spus:

„Pentru bucuria asta, mă ocup eu de toate. Mai mult, plătesc eu transportul până în România. Un lucru îţi cer: să nu le spui nimic. Vreau să fie o surpriză totală.”

Şi a trimis telegrama cu aliteraţii.

Ori de câte ori auzeam celebra aliteraţie „prin vulturi vântul viu vuia” mă gândeam la Victor şi la telegrama lui.

În două săptămâni, Victor era la noi. Şi-a stăpânit bine emoţia.

A intrat în casă degajat, de parcă ar fi ieşit până afară doar cu câteva clipe înainte, să ducă gunoiul.

În casă îl aşteptam cu toţii solemni, da parcă eram de Paşti sau eram o delegaţie care urma să primească un oaspete important.

Şi Victor chiar era un oaspete important, era un mort care se întorcea viu dintr-o lungă călătorie, de aproape treisprezece ani.

Îmbrăţişări, pupături, recunoaşteri, zâmbete, lacrimi. Victor era vesel, avea o privire vulturească.

I-a plăcut Diana, e frumoasă, e albă, trebuia să-i puneţi numele Diana.

I-am plăcut şi eu, îi gâdilam orgoliul spiţei: „Tu eşti viitorul Strochi?!?”, dar n-a ezitat să-mi dea una după ceafă, pentru că nu-l făceam bine pe „f”. „Nu trebuie să-l faci gravid, scrisul trebuie să fie continuu”.

Se trezise în el învăţătorul. Victor era proaspăt învăţător când l-au ridicat ruşii.

„Eşti spion român!”

„Nu, sunt învăţător.”

„Nu, eşti spion român. Altfel de ce ai fi rămas?!?”

„Am rămas pentru că avem o gospodărie. Dacă aş fi plecat, s-ar fi risipit.

„Unde sunt ceilalţi?”

„Ei au plecat!”

„Da? Vezi lor nu le-a fost ruşine să spună că sunt români!”

„Nici mie.”

„Tu să taci, tu eşti spion român. Ai rămas ca să spionezi Armata Roşie!”

„Glorioasa Armată Roşie se teme de un învăţător român?”

„Nu, nu se teme, pentru că îşi ia măsuri. În două ore să fii în stradă. Plecăm în Siberia”.

A plecat o coloană de 200 de oameni pe jos spre Siberia.

La plecare a primit fiecare o sticlă cu apă şi un peşte sărat.

Victor era un bărbat frumos, semăna cu un actor de cinema.

Avea părul ondulat natural, privirea pătrunzătoare, trăsăturile plăcute, bărbăteşti. Un bărbat de care să se tot îndrăgostească o femeie.

S-a nimerit lângă un bătrân de aproape şaptezeci de ani.

„Eu am mai făcut odată drumul. Să nu mânânci peşte. Mai vorbim noi”.

Nu aveau voie să vorbească între ei.

Mergeau o zi întreagă, noaptea se odihneau. Au mers aşa mai bine de trei săptămâni.

Nu s-a atins de peşte. Peştele nu era otrăvit, aşa cum crezuse la început. Era sărat. Nu mai primeau apă.

Paznicii lor nu lăsa populaţia să le dea apă.

Oamenii, înnebuniţi de foame, mâncau peşte. Mureau apoi de sete.

Victor a avut grijă de sticla lui. Nu bea apă, lua doar o înghiţitură, îşi răcorea gura, buzele, apoi scuipa lichidul preţios înapoi în sticlă.

La sfârşitul călătoriei sticla era pe jumătate, iar jumătate din ea era mâl.

Noaptea îşi storcea cămaşa care se acoperea de rouă.

Din două sute au rămas trei când au ajuns la destinaţie: el, bătrânul, el şi încă un om între două vârste.

„Ce să fac cu voi?” – s-a lamentat Comandantul.

„Trebuia să fiţi morţi. N-am primit niciun ordin. Ar trebui să vă împuşc, dar mi-aş încărca sufletul. Nu am ordin să vă împuşc.”

Apoi l-a recunoscut pe bătrân. A vorbit numai cu el, privindu-l cu oarecare respect:

„Câte vieţi ai, omule? Am să vă dau drumul. Vreau să văd dacă mai vii odată până aici.”

Le-a dat drumul. Victor a crezut că vor fi împuşcaţi pe la spate. L-a simţit bătrânul, i-a ghicit gândurile:

„Stai liniştit. Nemţii fac asta. Ruşii, nu. Nu ştiu cine sunt mai sadici.”

Le-a dat drumul, fără vreun act. Putea să-i oprească oricine, să-i împuşte fără vreo vorbă. În plus, erau schelete ambulante.

Victor avusese la plecare peste o sută de kilograme. Acum avea sub patruzeci. S-au despărţit. Victor s-a luat după stele.

Vroia să ajungă în România. A căzut pe stradă, în comă. Ruşii l-au băgat într-un spital. Aici a avuit de două ori noroc. A nimerit lângă un căpitan al Armatei Roşii, rănit cu o schijă în cap. Când se făceau vizite, de fapt adevărate razii, scăpa.

Nimeni nu ar fi crezut că un spion român, fără acte, stă alături de un căpitan al Armatei Roşii.

Despre el se credea că vine dintr-un lagăr nemţesc. A avut la un moment dat treizeci şi opt de kilograme.

Era tot în comă, cu toate că îi făceau perfuzii. Apoi a venit Tania, sora căpitanului.

Întâi i-a fost milă de omul din patul celălalt, la care nu venea nimeni niciodată. A început să-i stoarcă lămâi şi portocale, deschizându-i uşor gura.

Victor şi-a revenit în cele din urmă. Scăpase. Tania s-a îndrăgostit de el.

Frumuseţea îi rămăsese totuşi. Vasea, ofiţerul, s-a vindecat şi a plecat mai departe pe front, dar Tania a continuat să vină mai departe la spital.

S-au căsătorit, atunci când Victor a realizat că nu are nicio şansă să ajungă în România.

S-au stabilit la Gorlovka. Victor vorbea perfect ruseşte, o rupea acum destul de bine şi în ucraineană.

A vrut să redevină învăţător. A renunţat, pentru că un şofer era plătit de şapte ori mai bine.

A fost şofer pe maşini grele, pe taxiuri, pe toate tipurile de maşini.

Apoi s-a întîmplat ceva neaşteptat. A murit directorul autobazei în care lucra. El fusese chiar şoferul personal al directorului.

Au urmat alegerile pentru un nou director. Directorul urma să fie ales de colectiv. Se formaseră două tabere: una îl susţinea pe directorul administrativ, cealaltă pe inginerul-şef mecanic.

Multă vânzoleală, aproape un balotaj, contestaţii, înjurături, acuze politice, tot tacâmul.

Atunci un şofer a zis:

„De ce trebuie să alegem ca director mereu domni. De ce să nu fie director un om de-al nostru, chiar un şofer. De ce nu ar fi director şoferul directorului?”

Nimeni n-a ştiut dacă acel om glumea sau nu. L-au privit pe Victor cu multă curiozitate, de parcă atunci l-ar fi descoperit. Victor se temea să fie director, să nu intre cineva prin biografia lui şi să-l aresteze sau să-l deporteze din nou. Aşa că a cerut să ia şi el cuvântul.

Le-a spus oamenilor că da, oricine poate fi director, numai să fie un om adevărat, drept şi să aibă capacităţi de organizator. El nu poate fi director pentru că este drept, că nu poate închide ochii, când se fură benzina, când se fac curse ilegale, când se chiuleşte pe rupte.

Aşa că să se gândească la altcineva. Faptul că le-a spus atâtea lucruri drept în faţă, fără menajamente, i-a impresionat pe oameni.

Aşa că l-au votat director.

A mai spus unul:

„Şi dacă mă însor, îmi dai trei libere?” „Aşa de greu te descurci, de ai nevoie de trei zile? Îţi dau o zi. Dar vin şi eu la nuntă.” Sala a râs în hohote, asta era înainte de vot, replica lui i-a mai adus câteva voturi, aşa că a fost ales aproape în unanimitate.

În mai puţin de un an, autobaza s-a a ajuns fruntaşă pe ramură. Oamenii erau mulţumiţi, primeau bani frumoşi, prime, iar pe Victor îl lăuda toată lumea.

Au ajuns la el şi cadriştii: „Stai liniştit, i-au spus. Cât te iubesc oamenii, nu-şi facem nimic. Ce a fost, a fost. Acum eşti cetăţean sovietic.”

(va urma)

Lucian Strochi