Uneori cruzimea nu se răsfrângea asupra altora, ci te pedepseai singur, fără vreun motiv anume, din încăpăţânare, aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu încă doi copii, când ne-am pus sub ţurţurii care se topeau şi am stat acolo ca să vedem cine rezistă mai mult.

Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dar eu m-am ales cu o dublă pneumonie, cu o internare în spital de aproape o lună şi mai ţin minte îngrijorarea tatălui meu, când l-a întrebat pe doctor dacă nu rămân cumva cu pete şi doctorul i-a răspuns diplomatic, cu pete nu, dar cu o anumită sensibilitate, da şi tata, îngrijorat şi impresionat, a uitat atunci să mă mai certe, sau poate nici nu aflase adevăratul motiv al răcelii mele.

Multe mi s-au întâmplat pe atunci cu cărţi sau în legătură cu cărţile, adică cu scrisul şi cititul.

Într-o zi a intrat în clasa noastră un învăţător, roşu la faţă şi chel, care ne-a spus pe un ton răstit ca nu cumva să citim cărţi otrăvite.

Eu l-am întrebat atunci dacă acele cărţi otrăvite ne otrăvesc şi bărbatul s-a oprit din avânt, a vrut să vadă dacă îmi bat joc de el sau nu şi m-a întrebat cum adică otrăvită şi eu i-am amintit de povestea cu sultanul şi vizirul decapitat, care s-a răzbunat pe sultan, obligându-l să citească o carte otrăvită, la care învăţătorul s-a luminat o clipă, nu despre asta e vorba, ci de alte cărţi, care anume a întrebat cineva, şi iarăşi bărbatul a ezitat, aşa că ne-a spus că e vorba de cărţi vechi, îngălbenite, apărute înainte de regimul nostru democrat popular, adică pe timpul regimului burghezo-moşieresc, dar atunci nu avem voie să-i citim pe Creangă şi pe Eminescu, pe Caragiale şi pe Ispirescu, iar învăţătorul a început să se enerveze din nou, nu despre ei e vorba, ci de acei scriitori, care au sânge otrăvit, au cerneala otrăvită, au privirea şi inima otrăvită şi care au scris împotriva ţăranilor şi muncitorilor şi până la urmă n-am înţeles mai nimica, nici ce vroia învăţătorul, nici dacă există cărţi otrăvite, nici cum să ne ferim de ele, adică să le descoperim şi să nu le citim, adică să le lăsăm moarte.

Într-o zi m-am întâlnit cu învăţătorul C., un omuleţ destul de pirpiriu, care avea o mână întoarsă ciudat, adică răsucită pe jumătate şi mai subţire decât cealaltă, pesemne că îmi mersese buhul pentru compunerile mele ciudate şi omul mă oprise anume, sau a fost doar o pură întâmplare, nu mai ştiu, oricum învăţătorul m-a întrebat dacă în afară de cărţile de la bibliotecă nu vreau să citesc şi alte cărţi, mai adevărate decât cele de la bibliotecă, l-am privit curios, nu ştiam că în afară de cărţile de la bibliotecă mai există şi alte cărţi, credeam că într-o blibliotecă publică se găsesc toate cărţile scrise vreodată, apoi nu înţelegeam de ce cărţile de la bibliotecă nu erau adevărate, de vreme ce existau şi alte cărţi mai adevărate – după cum spusese învăţătorul.

Am spus da, mai mult din curiozitate, vroiam să văd cum arată o carte adevărată şi învăţătorul a început să-mi aducă pe furiş câte o carte şi aşa am auzit eu pentru prima dată de scriitori precum Eliade, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Noica, Aron Cotruş şi mulţi alţii, eram uimit de această lume nouă care mi se deschidea în faţă, învăţătorul mi-a explicat că ăsta trebuie să rămână secretul nostru, să nu spun la nimeni că citesc aceste cărţi, nici măcar părinţilor, dar pentru că eu voi fi un scriitor, trebuie să cunosc tot ce a scris acest neam, m-a rugat să nu spun nimănui de niciun nume, atunci l-am întrebat dacă aceste cărţi adevărate nu erau cumva cărţi otrăvite şi învăţătorul a râs galben, ba da, dar nimeni nu are dreptul să-ţi interzică ce să citeşti, citeşte, şi, când vei fi mai mare, vei aprecia singur care cărţi sunt otrăvite şi care nu.

L-am întrebat ce a păţit la mână şi mi-a spus că a fost arestat şi torturat, l-am întrebat ce a făcut ca să fie arestat şi el mi-a spus că singura vină a sa era că avea un frate care scrisese cărţi considerate acum otrăvite şi care fusese coleg de celulă cu Nichifor Crainic.

Altădată s-a scuzat că nu-mi poate da volumul doi dintr-o carte, pentru că nu l-a mai putut recupera, au venit la mine într-o noapte şi un miliţian a vârât o mână într-un raft de bibliotecă şi a început să meargă, iar cărţile să cadă pe joc, precum surcelele dintr-un butuc.

Apoi au pus cărţile în camion şi au dispărut. Mi-am mai rămas ceva cărţi pentru că miliţienii obosesc repede, aşa că nu au golit toate rafturile.

Nu ştiu cât m-au ajutat acele cărţi, probabil foarte mult. Aflam acum că există şi altfel de cărţi decât acelea care se refereau la muncitori fruntaşi, farnici şi înţelepţi, mai înţelepţi decât inginerii, care, dacă nu erau sabotori, erau mărginiţi şi ruginiţi şi ţărani veseli care lucrau la colectivă şi râdeau de chiaburii obezi, cu priviri tulburi de ură şi de băutura, cu ochi încrucişaţi de la naştere.

Aşa că, între a afla cum se căleşte oţelul şi cum se coace pâinea, preferam să simt în nări mirosul inconfundabil al pâinii prăjite.

Învăţătorul n-a mai trăit mulţi ani, aşa că nu am apucat să-i mulţumesc pentru binele pe care mi l-a făcut, mai mult chiar, au rămas la mine ultimele trei cărţi împrumutate de la Domnia Sa.

Mărturisesc că nici azi nu ştiu care sunt cărţile adevărate şi care sunt cele otrăvite.

Citeam tot ce îmi cădea sub mână, citeam continuu, tot ce făceam în afara cititului erau doar pauze între două reprize de citit.

Amestecam cărţile lui Jules Verne cu cărţi de biologie de clasa a X-a, Aventurile lui Tarzan cu poeziile lui Eminescu, Coşbuc sau Vasile Alecsandri, cărţile lui Creangă cu Aventurile submarinului Dox, Tânăra Gardă cu Amintiri din casa morţilor sau Crimă şi pedeapsă, Răpit de piraţi cu tratate de anatomie, tratate de drept civil cu scrierile lui Costache Negruzzi, basmele lui Andersen cu Răscoala şi Pădurea Spânzuraţilor, reviste de mode cu cărţi despre Gestapo sau lagărele de exterminare nazistă, reviste pentru copii precum Arici Pogonici sau Cravata Roşie cu cărţi despre Napoleon sau Lomonosov, Faustul lui Goethe cu poeziile lui Neculuţă, cărţi de Octav Pancu-Iaşi cu cărţi de Victor Hugo, cărţi despre descoperiri geografice cu Baba Iarna intră-n sat, cărţi de astronomie cu scrierile lui Gârleanu, Platon cu cărţi de bucate, Shakespeare, Dante sau Cervantes cu cărţi de chimie, fizică distractivă, Biblia cu Biblia hazlie, atlase geografice cu cărţi de critică literară, Epopeea lui Ghilgameş cu Sfaturi pentru grădinarul amator, cărţi pentru copii cu manuale de liceu, Miturile Greciei Antice sau 1001 de Nopţi cu cărţi despre sportivi sau exploratori polari, cărţi ezoterice cu manuale pentru repararea aparatelor electrocasnice, dicţionare şi enciclopedii cu almanahuri de tot felul.

Nu le înţelegeam pe toate, desigur, dar le citeam din scoarţă în coartă, cu un sentiment aproape religios.

Mult mai târziu am înţeles că aceste lecturi haotice m-au ajutat enorm, că aveam cunoştinţe din cele mai variate domenii, nesistematizate, neprelucrate, unele la nivel de popularizare, dar aveam o bază de la care puteam pleca mai departe, spre diverse iniţieri.

Credeam în tot ce citeam, aveam o memorie foarte bună, iar creierul meu prelucra neostenit informaţii, ajutându-mă cu ele ori de câte ori aveam nevoie.

M-au ajutat mult şi timbrele, îndeosebi cele străine, pentru că aflam despre multe personalităţi şi aniversări care altfel mi-ar fi rămas necunoscute.

În plus, eram extrem de atent la ce discutau oamenii mari, atunci când aceşti discutau despre ceva serios.

Aveam o seriozitate ciudată, care păcălea uneori pe adulţi, făcându-i să-mi spună uneori lucruri care nu se discută de obicei cu copiii.

Îi vedeam cum îşi revin, cum refuză apoi dialogul, descoperind la un moment dat cu uimire că eu nu sunt decât un copil, isteţ desigur, dar totuşi un copil.

Îi deruta şi limbajul meu, rafinat din cauza lecturilor atât de diverse, faptul că ştiam foarte multe cuvinte grele, ce nu intrau în limbajul obişnuit al unui copil de vârsta mea.

Păream mai în vârstă cu câţiva ani, mai bătrânicios, mi se dădeau zece sau chiar doisprezece ani când eu nu împlinisem încă opt.

La asta contribuia şi înfăţişarea mea, robustă, fiind mai greu cu aproape cinsprezece kilograme decât cei de o vârstă cu mine, nefiind deloc gras, ci osos, înalt, cu o faţă prelungă şi cu o privire extrem de mobilă, deşi aparent tristă.

La opt ani l-am întâlnit la teatru pe Victor Eftimiu. Tea,trul era dincolo de calea ferată, se numea Teatrul Valea Jiului şi avea se spune, o trupă bună.

Se juca o piesă de Victor Eftimiu, curios nu-mi mai aduc aminte dacă Atrizii sau Înşiră-te mărgărite sau poate că era un spectacol omagial, un spectacol-coupé, oricum s-a vorbit despre creaţia maestrului, apoi a venit şi maestrul, a venit purtat pe ceva, nu ştiu dacă era un scaun cu rotile sau un fel de letică, oricum, de la locul meu, am văzut un vultur privind cu ochi necruţători mulţimea.

Ai fi crezut că e un înger care pluteşte maiestuos peste oameni, printre oameni, mai înalt decât fiecare dintre ei, totuşi printre ei, omul îmi transmitea o energie extraordinară, părea mai puternic ca un zeu, deşi nu era în fond decât un bătrânel politicos.

A rostit şi el câteva cuvinte pe scenă, foarte puternice, agresive, necruţătoare, aşa cum îi era şi privirea.

Din spectacol nu mai reţin decât veşmintele antice ale unor personaje, un măr de aur rostolgolit cred că din greşeală pe scenă şi cosiţele tot de aur ale unei interprete.

M-am mai întâlnit şi cu alţii scriitori, cu Maria Banuş, care avea o faţă rotundă şi părea o gospodină cumsecade, abia întoarsă din piaţă de la cumpărături şi Veronica Porumbacu, o fiinţă mărunţică, ce semăna cu o găină porumbacă.

Nu mă impresionaseră deloc cele două scriitore din punct de vedere fizic. Când au citit totuşi din opera lor, impresia s-a schimbat total, deveneau altceva, fiinţe inspirate, se transfigurau, păreau adevărate voci ale destinului.