Foileton: Funia de nisip (38)

la-taraIonel Şerban, fratele Măndiţei trecea din când în când pe la noi. Devenise familist, se căsătorise cu o femeie frumoasă, Pia şi trecea pe la noi mai mult pentru a se obişnui cu ideea că va avea şi el un copil mic peste câtva timp. Diana avea doar doi ani, Ionel o privea puţin stânjenit, se juca cu ea şi ne dăruia, între altele, bani.

Sume mici, ce nu depăşeau preţul unei cărţi obişnuite. M-am hotărât s-o păcălesc pe Diana, oferindu-i câteva monede şi o bancnotă de o valoare foarte mică, de un leu, în schimbul unei bancnote mai mari de trei sau de cinci lei.

Câştigam, la fiecare „tranzacţie”, în jur de un leu şi jumătate. Ambele părţi erau mulţumite: eu că mă alegeam cu o bancnotă valoroasă, Diana că are mai multe bancnote şi bani decât mine.

Erau schimburi necinstite, desigur, dar tranzacţia a continuat vreme de aproape un an, până când Ionel a observat schimbul şi m-a declarat că sunt un măgar care profită de naivitatea unui copil.

Banii meu se duceau toţi pe cărţi, câştigam şi cu basmele spuse bunicii, ba chiar începusem, din clasa a doua, să fac meditaţii cu un elev din clasa a patra, cam tălâmb, care îşi făcea lecţiile cu mine, eu câştigând din asta treizeci de lei pe lună; pentru suma asta îi dictam compuneri, îi făceam exerciţiile la matematică şi îi povesteam lecţiile de geografie şi istorie.

Tot cam în acea vreme am fost fascinat de Tudoroaia, adică nevasta lui Tudor, un ardelean tăcut şi blând, căsătorit cu o olteancă aprigă, harnică, extrem de ageră.

Tudoroaia croşeta într-o zi un pulovăr, nu-i vedeai andrelele din cauza vitezei cu care lucra, nu-ţi venea pur şi simplu a crede că un om poate lucra cu o asemenea viteză.

În plus, Tudoroaia îl dirija pe Remus, brunet ca şi ea, dar la fel de tăcut ca taică-su, să dea de mâncare la porc, la găini, să plivească în grădină, să scuture praful de pe scoarţe, cum spunea ea la covoare, mai bârfea cu o vecină, mai asculta radioul; în timpul ăsta mâinile îi lucrau sprintene, femeia asta părea că nu obosea niciodată, cel mai greu îi era când nu avea pe moment ce face sau când se ducea într-o vizită.

Mergea uneori cu mama Măndiţa la piaţă şi într-un ceas erau înapoi, Tudoroaia se tocmea repede, folosind perfectul simplu cu dibăcie, dar şi neică sau aoleu, zaibăr, praz, cuvinte ce păreau vechi din cauza sonorităţii lor, reuşea să cumpere de două ori mai ieftin decât Măndiţa, e drept că cumpăra mai mult de la oltenii ei, îi păcălea, spunea că e din Gorj sau din Dolj, de pe malul Gilortului sau al Amaradiei, avea un auz perfect şi din câteva vorbe ştia cam de pe unde venea vânzătorul, îl dibuia, apoi îl amenţea cu vorba ei repede, repede chiar şi pentru olteni, lua marfă bună, ştia exact pentru ce cumpără fiecare legumă, aşa că datorită ei, Tudorii se descurcau cu un salariu mai bine decât noi cu două.

Mama o aprecia şi o lăuda, era aliata ei în disputa nicicând declarată cu ardelencele pe care Măndiţa le considera leneşe pentru că măturau cu mătura cu coadă lungă, le e lene să se aplece, de parcă ar avea oase în burtă şi pentru că făceau sarmalele cât pumnul, nu cât degetul, aşa cum se făcea în Moldova şi cum aveam să aflu mult mai târziu, în Turcia.

Îmbătrânind însă, Măndiţa începuse să le dea dreptate, femei deştepte, de ce să o faci pe roaba, când poţi fi dreaptă ca o doamnă şi când mături.

Remus a fost primul pretendent la mâna Dianei, era delicat, puţin cam negricios, semănând cu maică-sa, arsă de soarele Olteniei, asta nu ar fi fost o mare problemă, dar din păcate era mai scund decât Diana, aşa că idila lor de grădiniţă n-a durat decât o vară.

La şapte ani, vara, am făcut o primă ieşire la ţară. Am plecat tustrei, adică Mama, Diana şi cu mine. La Fruntişeni se strângeau vara aproape toată familia şi nu era deloc una mică.

Sub dudul uriaş se strângeau vreo şapte-opt femei, vreo trei bărbaţi şi vreo zece copii. Nu-ţi dădeai seama de numărul lor decât la mese, în restul timpului, copiii cel puţin se răspândeau care încotro.

În acea vară m-am întâlnit cu Gigel, cu Aurel, cu Mircea şi cu Adrian, verii mei vitregi. Mircea era mai mare ca mine cu un an, Gigel de o vârstă cu mine, iar Adrian şi Aurel mai mici cu un an.

Fetele, adică Adriana, Diana, Marilena, mai mici decât noi nici nu contau în joaca noastră.

În primul rând trebuia stabilită o ierarhie şi Aurel care era cel mai năzdrăvan vroia să fie el şeful. Mircea, fratele său mai mare, liniştit, moale şi cu figură de rusnac, nu avea nimic împotrivă. Gigel era şi el înclinat pentru a-i da dreptate lui Aurel, fiind şi el moale şi cuminte. Adrian era de-a dreptul bleg, făcea ce i se spunea, aşa că nu conta.

Când am ajuns la Fruntişeni, zarurile păreau aruncate, Aurel domnea cu autoritate, punându-i pe ceilalţi să-i facă diferite munci şi în plus el stabilea programul zilei, adică ce joc aveam să jucăm şi cu cine, adică dacă numai între noi sau şi cu alţi copii de prin vecini.

Când am ieşit dimineaţa în curte, Aurel m-a luat tare, considerându-mă unul dintre supuşii săi. Mi-a spus că are chef de mere şi să-i aduc două mere din grădină.

Neştiind care erau jocurile, eram gata să-i fac pe plac, din politeţe, simţindu-mă mai străinuţ, odată pentru că abia venisem şi a doua oară pentru că nu eram veri decât prin alianţă.

Din nefericire pentru el, Aurel a mai adăugat …şi repede. Am plecat în grădină, dar am stat acolo toată dimineaţa, iar când m-am întors, aveam în buzunar trei mere, l-am şters pe unul de pantaloni şi am muşcat cu poftă din el.

Aurel a înghiţit în sec, s-a făcut că uitase de porunca de dimineaţă şi că abia acum îşi aducea aminte de ea şi m-a întrebat destul de răstit unde sunt merele lui.

În grădină, i-am răspuns calm şi am scos din buzunar al doilea măr. Aurel s-a hotărât atunci să mă atace fulgerător, să-mi dea un cap în gură, aşa câştigase câteva dispute, aveam să aflu asta după incident, am făcut rapid un pas în lateral şi i-am prins capul în mâini, ca într-un cleşte.

Îl strângeam de jos în sus, ca şi cum aş fi vrut să-l salt cu totul, l-am ameţit bine, apoi am sărit în lateral, prinzându-i capul cu mâna stângă, strângându-l tare, până când l-am simţit moale ca o cârpă.

Atunci l-am întrebat cine e şeful, evident el nu-mi putea răspunde, era aproape sugrumat, aşa că i-am dat drumul, lăsându-l să se prăvale în nisip.

M-a privit cu ură, a înţeles că şefia lui nu durase prea mult şi atunci s-a gândit să se răzbune altfel, propunându-mi un joc ciudat, adică dacă eu eram aşa de tare, să lupt cu mai mulţi deodată, adică cu toţi, cu tuspatru.

Am acceptat, punând şi eu o condiţie. Dacă cineva era pus cu umerii jos la pământ, ieşea din joc, fiind considerat mort. Aurel, sigur acum de reuşită, a acceptat imediat.

Şi eu eram sigur de reuşită, pentru că în luptă nu conta decât el, ceilalţi fiind prea paşnici, neavând stofă de mari luptători, erau destul de puternici, dar se vedea că nu luptaseră niciodată.

Aşa că ne-am luptat de două ori, de fiecare dată aplicând aceeaşi tactică: mă luptam întâi cu Aurel care era cel mai puternic şi mai rapid, dintre ei, apoi terninam cu Gigel, apoi cu Mircea şi îl lăsam la urmă pe Adrian care aproape refuza lupta.

Aurel turba de necaz, îi făcea pe verii săi mormoloci şi mameluci, a şi plâns de ciudă, apoi eu i-am spus că nu am de gând să o fac pe şeful, cer însă să nu-mi comande nimeni şi l-am pus adjunct pe Aurel, adică el lua deciziile când nu eram eu de faţă.

Aurel a acceptat, nici nu avea altceva de făcut şi abia atunci am ieşit şi noi în sat, să ne puneam cu alţi băieţi de vârsta noastră, lucru neobişnuit, căci verii Şerban era consideraţi papă-lapte, băieţi de oraş şi cam toţi băieţii din sat îi ironizau.

Cel mai rău dintre toţi erau unu Toader, un băiat pistruiat, cu nasul cârn, care răspândise teroarea în sat şi care lua vamă de la cei care treceau pe drumul pe lângă casă lui.

Toader era puternic, dar mai important era faptul că era rău, arunca cu piatra de după gard, spărsese câteva capete, înjura ca un birjar şi chiar fuma.

Mă hotărâsem să-l încerc, oricum nu aveam de gând să mă las vămuit, aşa că aşteptam să vină la mine după bani.

În prima zi n-a făcut-o, m-a lăsat să trec, dar a doua zi a venit la mine zicându-mi răstit: dă banul, dar eu m-am făcut că nu ştiu despre ce e vorba, ca să treci pe aici trebuie să plăteşti, nu zău, eu ştiu că drumul e al tuturor, în dreptul casei mele e al meu, încearcă atunci să mă opreşti, i-am mai zis şi m-am făcut că trec mai departe nepăsător.

S-a repezit la mine, dar l-am făcut întâi să cadă într-un şanţ, apoi, l-am trântit de câteva ori la pământ, punându-i piedică la spate, apoi l-am prins de mijloc şi i-am frânt coloana, cu mâinile strânse puternic şi cu o falangă a degetului mare înfiptă dureros între vertebre.

Apoi i-am dictat condiţiile, pe care trebuia să le accepte, altfel urma să păţească din nou ceea ce păţise deja azi.

A acceptat să renunţe la vămuirea mea şi a rudelor mele, fete sau băieţi, să-mi spună să trăiţi când mă întâlnea pe stradă.

În schimb, pe mine nu avea să mă intereseze vămuirea celorlalţi.

Victoria mea asupra lui Toader a avut un ecou mai mare decât mă aşteptam. Cum, l-ai învins pe Toader? Păi ăsta e cel mai rău copil din sat, se feresc de el şi oamenii mari, că aruncă cu pietre din curte şi, dacă se duc la taică-su acela, îi ameninţă cu câinele şi, dacă se duc la Miliţie, nu se întâmplă nimic, pentru că un unchi de-al său e chiar şeful de post.

E drept că Toader a aruncat după mine cu o piatră, dacă m-ar fi nimerit, mi-ar fi spart capul, eu am ridicat-o şi m-am îndreptat spre curtea lui, nu l-am zărit, dar i-am spus: degeaba jâmbeşti aşa.

Dacă mai arunci vreodată cu piatra, nu în mine, ci spre mine, te pândesc şi când te prind, întâi îţi scot toţi dinţii, să nu mai ai cu ce jâmbi, apoi îşi rup amândouă mâinile, să nu mai arunci în viaţa ta cu o piatră. Apoi am aruncat eu cu piatra în câinele care lătra furios la mine.

L-am lovit bine, e drept că nu era cu nimic vinovat, lătra pentru că cineva era la gard, a chelălăit jalnic de câteva ori, apoi s-a retras spre fundul grădinii, lingându-şi locul lovit.

Oricum, de atunci Toader nu s-a mai atins de cei din familia noastră, iar când ne întâlneam pe stradă, nu uita să spună să trăiţi, o dată chiar de faţă cu tatăl său, care mirat, l-a întrebat ce e cu el, că doar el era cel mai tare din sat, de ce mă salută adică.

Eu sunt rău şi sălbatic, dar el e nebun, aşa că cu el nu mă mai pun.

Satul era pentru mine o lume. Părea mult mai întins decât un oraş, pentru că nu-l mărginea nimic: nici cerul albastru, incredibil de senin uneori sau cerul plumburiu ce părea că vine peste tine odată cu norii şi cu fulgerele şi tunetele, nici pădurea ce părea că se revarsă verde peste dealuri costelive, nici drumul, mereu despletit în cărări, căci iarba era mai puternică decât roţile cetluite în fier ale căruţelor, crescând chiar acolo în drum şi împărţindu-l în cărări şovăitoare, nici lanurile nesfârşite de porumb şi de floarea-soarelui.

Se puteau bănui, după păsări sălbatice, raţe, gâşte sau chiar berze, şi ape tainice şi somnoroase, mâloase vara, ceva mai sprintene primăvara şi toamna, căci departe, parcă în alte zări, se vedeau şi sălcii pletoase, iubitoare de apă.

Mai erau apoi butucii de viţă de vie, vie nobilă, eu crezusem că se numea aşa pentru că aparţinuse unui nobil, cuiburile de cartofi, apoi roşiile, vinetele şi ardeii, uneori năpădite de pelin, de laur, de alte buruieni, unele cu puteri tainice, tămăduitoare.

Pomii păreau că crescuseră întâmplător, dintr-un sâmbure norocos de cireaşă, de vişină, de măr sau de păr, de prun sau de gutui.

Erau apoi poienile cu flori vinete, galbene, albe, albastre şi roşii, clopoţei delicaţi, ce se ofileu imediat în palmă, margarete îndrăzneţe, uneori atât de mici, că le confundai cu muşeţelul, alteori uriaşe de păreau altoite, de grădină, flori albastre de cicoare pe care nu le puteai rupe cu mâna, din pricina tulpinilor îndărătnice, maci roşii şi vânăt-sidefii, atât de delicaţi, încât credeai că petalele lor sunt aripi de fluturi, lumânărele drepte, trufaşe, cu tulpini ce păreau topite în miere, păpădii, creasta cocoşului, bulbuci, sânziene, apoi alte flori al căror nume nu-l ştiam, garofiţe – cărora le spuneam scaunul-popii, toporaşi, flori albe de umbelifere, amintind de mărar, apoi plante mărunte, precum cimbrişorul, trifoiul sau măcrişul.

Mă plictiseam să mă tot joc cu verii mei mereu şi mereu aceleaşi jocuri, curtea mi se părea prea strâmtă, în pădure nu ne lăsau să mergem, nici să ne ascundem în lanurile de porumb şi de floarea-soarelui, ajungeam şi pe acolo, dar eram mereu strigaţi, cu sau fără treabă, să aducem apă, să cărăm surcele sau lemne pentru foc, fără să se facă focul, de fapt femeile vroiau să ne ştie aproape de fusta lor, asta din dorinţa firească de a ne şti protejaţi, dar şi pentru a nu face altora stricăciuni, căci aici fiecare petec de pământ era al cuiva, dacă nu al cooperativei.

În păduri ajungeam foarte rar, numai însoţiţi de bunicul Ştefan, care întotdeauna purta cu el o bărdiţă, pe care o ţinea bine cumpănită în mâna dreaptă. Era un om blând, deşi fusese arendaş, cu înclinaţii religioase, care scria chiar versuri, căci i-am găsit în pod un caiet cu versuri, din care mai reţin o strofă: „Supt crucea Ta Iisuse Doamne / Vreau să rămân pe veci plecat / Să-mi duc viaţa şi amarul / Să-mi izbăvesc un greu păcat.”

Nu ştiu dacă bunicul a avut un greu păcat, un păcat ascuns, dar, dacă l-a avut, atunci îl ispăşise de mult timp.

Ţăranii din sat îl respectau, intimidaţi tocmai de această bunătate senină a sa, de vorba lui mereu blajină. Ne aducea întotdeauna fragi, zmeură şi mure de la pădure, avea, se vede, ochi ager, căci reuşea să ne aducă câte un pumn din aceste fructe parfumate şi, dându-ne tuturor, tot ajungeau vreo zece asemenea bobiţe la fiecare.

Pe bunică o chema Natalia şi era o femeie aprigă şi iubăreaţă, ce avusese la viaţa ei unsprezece copii.

Unul doar îi murise de mic, ceilalţi supravieţuiseră şi ajunseseră oameni mari. Măndiţa era antepenultimul dintre copii, după ea urmau Adriana şi Tanţu (probabil Constantin).

Încercam să mi-i aduc aminte pe toţi: Gicu, Maria, Tasia, Ştefan, Vasile, Mihai, Ionel, Măndiţa, Adriana, Tanţu. Se răspândiseră prin ţară: Gicu lucra la Bancă la Bârlad, era căsătorit cu Ana şi aveau doi copii, pe Gigel şi pe Marlena, Maria se căsătorise la Galaţi cu Gheorghiţă care lucra şi el la Bancă şi aveau un singur copil, pe Adrian, născut cu exact un an în urma mea, adică tot pe 23 iulie, Tasia trăia în Bârlad cu Şorodoc, bărbat frumos, un bucovinean hotărât şi harnic, dar despre profesia lui nu ştiam mare lucru şi avea doi copii, pe Mircea şi pe Aurel, Ştefan era contabil-şef la o firmă de construcţii la Piatra-Neamţ, era şi el căsătorit şi avea un copil, parcă Sorin, Vasile era şef de alimentară la Petroşani se căsătorise şi avea doi copii, pe Nuţa şi pe Ionel, Mihai trăia la Brăila şi era se pare constructor, căsătorit cu Zâna, aveau un copil, dar nu mai ştiu cum îl chema, Ionel era şi el contabil-şef la IFET-Petroşani şi era încă necăsătorit, Adriana era casnică, din când în când suplinea în învăţământ şi trăia la Comăneşti, căsătorită cu un profesor cocoşat, un om deosebit de inteligent se pare şi aveau o fată de vârsta lui Diana, Adriana, Tanţu era încă elev la profesională, la Vulcan sau la Lupeni, nu mai ştiu.

Cel care se stinsese de mic se numea Marcel şi Măndiţa evita să spună mai multe despre boala lui, sau poate nu ştia nici ea mai multe.

Asta era situaţia prin ’58, doi ani mai târziu, lucrurile aveau să se schimbe dramatic, Ionel şi Pia, soţia lui, precum şi soţia lui Vasile pierind într-un accident de drezină, pe 2 mai.

Bunica fusese toată viaţa casnică şi condusese casa cu mână de fier, o mai conducea încă, avea momente de visare, privea undeva în zare câteva clipe şi ochii îşi schimbau parcă lumina şi chiar culoarea, îşi revenea repede, ne dirija pe toţi cu o voce voit aspră, dar acum îmi dau seama că nu prea avea ce face, eram atâţia şi trebuia să existe, într-o casă mare, ordine, altfel, vorba ei, ne-ar fi năpădit furnicile.

Avea un nas ciudat, nările aveau o scobitură mai accentuată, toţi copiii o moşteniseră şi ăsta părea un semn sigur de recunoaştere.

Avea peste şaizeci de ani când am cunoscut-o, slăbise din puteri, aşa că de gătit găteau fetele ei sau cumnatele lor, cu aprovizionarea şi celelalte lucruri de făcut pe lângă casa omului, şi câte nu sunt de făcut! – se ocupau bărbaţii, fiii sau ginerii.

Copiii măturau prin curte, duceau gunoiul, fetele mai măricele spălau vasele, ce mai, era o muncă organizată milităreşte, ca într-un stup.

Într-o zi m-a prins prin curte şi m-a pus să duc oliţa de noapte

la veceul din curte, pişărcoasa de soru-ta a umplut-o, du-o şi vars-o cu grijă, nu era mare lucru, într-un minut isprăvisem treaba, vărsasem oliţa, o clătisem cu apă proaspătă şi o pusesem sub pat, acolo unde stătea de obicei.

Totuşi se vede că ceva nu îmi covenise, pentru că dusul oliţei a fost un argument… dar mai bine să povestesc lucrurile cum exact aşa cum s-au petrecut ele.

Era o zi călduroasă de vară, aerul era plin de praf, de la praful gălbui lutos al drumului, ieşisem cu Mircea afară din curte şi ocoliserăm deja un cârd de gâşte ce se duceau spre gârlă.

Mi-a venit ideea să fugim până la Bârlad, la Tasia acasă. Am vrut să renunţăm la un moment dat, să ne întoarcem, dar un alt cârd de gâşte ne-a ţinut calea.

Aşa că ne-am întors spre Bârlad şi am început să alergăm. Adevărul e că nu mă gândeam că vom ajunge până în Bârlad, erau mai mult de şapte kilometri de la Fruntişeni până în oraş, mult chiar pentru un copil antrenat cum eram eu, am început să alergăm, spre mirarea mea Mircea se simţea bine, ieşiserăm din sat şi urcam dealul Bârladului, mai aveam două hopuri până să ajungem în oraş, primul era întâlnirea cu o sperietoare, apoi o râpă uriaşă, pe stânga cum mergi spre Bârlad, o adevărată prăpastie, de care se temeau şi căruţaşii.

Speietoarea era ciudată, părea vie, părea că ne vorbeşte, speria până şi ciorile, păsări isteţe care se obişnuiesc repede cu o asemenea momâie, îşi dau adică seama că nu e om, ci numai o păpuşă uriaşă, mie însă sperietoarea mi se părea cu adevărat vie, era chiar la marginea drumului, n-am avut ce face, m-am oprit din alergare şi am început să vorbesc cu Mircea, vorbeam amândoi greu, căci încercam în acelaşi timp să ne tragem sufletul, să ne revină respiraţia la normal, apoi am vorbit şi cu sperietoarea, nu mai ţin minte ce i-am spus şi ce mi-a răspuns, oricum, mai târziu am scris aceste versuri, după ce visasem într-o noapte cu lună sperietoarea din lanul de porumb de lângă drumul dinspre Bârlad: „în fond m-aţi făcut după chipul / şi-asemănarea voastră / ca pe un zeu cu braţele-n cruce / răbdarea mea întrece curajul şi foamea păsărilor / nervii mei galbeni scurşi în ţărână / nu interesează pe nimeni / împart cu blândeţe un lan de floarea-soarelui / de unul de porumb / asemeni ciungului care-şi visează încă / prelungirea mâinii retezate / mă strânge pălăria / cu voia sau fără voia voastră / eu tot am să-mi hrănesc astăzi păsările / întind o mână şi închid un ochi / asta e de-ajuns / ca la un semn ciorile coboară din sălcii / paşii drumeţului cadenţaţi de atâta drum / trag în mine cu gloanţe de linişte / scoate-mi legătura de la ochi / sfâşie-mi haina / lasă-mi dezgolit pieptul / trage cu gloanţe reale în mine / şi inutile / mai inutile decât însăşi / prezenţa mea aici / la întâlnirea dintre un lan de porumb / şi unul de floarea-soarelui”.

În acea noapte visasem un tablou de Goya, mă întâlnisem cu François Villon, vorbind despre fraţii noştri, spânzuraţii. Pentru că sperietoarea nu era decât un spânzurat, uitat de vremuri şi de oameni, ajuns aproape schelet, deşi hainele nu îi putreziseră încă şi care îşi cere iertare nouă, iertându-ne, la rându-i.

Am ajuns în Bârlad, am luat-o tot în fugă pe străzi întortochiate şi înguste şi am reuşit să ne rătăcim, căci, Bârladul fusese, avea să aflăm ceva mai târziu, raia şi străzile erau aşa, pentru ca să poţi scăpa de turci sau de hoţi şi tâlhari, dacă nu erai tu hoţ şi tâlhar şi atunci trebuia să scapi tu de poteră.

Am ajuns acasă şi Tasia ne-a privit cu uimire, fără să se sperie însă.

Am vorbit doar eu, Mircea dădea doar din cap, adică, da, aşa e cum spune el, Tasia a zâmbit subţire, eu povesteam că am fost puşi să ducem oala de noapte şi că munceam ca sclavii, mă miram şi eu de ce minciuni îmi ieşeau pe gură, Tasia ne-a lăsat să ne chinuim vreo jumătate de oră, încurcându-ne în minciuni de parcă ar fi fost o sfoară fără capăt, apoi ne-a spus liniştit, uşor întrebător: „poate vă e foame” şi noi am dat din cap că da, ne era foarte foame, alergasem aproape continuu, ne opriserăm doar la sperietoarea-spânzurătoare, uitasem de bursucii care atacau oamenii, poate că spaima de ei ne-ar fi oprit din drum, cine ştie, am mâncat bine, apoi am adormit, acoperindu-ne, deşi era foarte cald, cu o plapumă care, curios, era răcoroasă, nu ştiu din ce pricină.

Ne-au trezit vorbele mamei, venise cu o căruţă să ne ia înapoi, nu ştiu cum aflase atât de repede de fuga noastră, nu ştiu cum de ştiuse unde eram, vorbea cu Tasia destul de tare în cealaltă cameră, poate ca să auzim noi, zicea că o făcusem de ruşine, că ce o să se zică în sat de fuga noastră, am aflat apoi că Toader ne văzuse fugind şi ne pârâse, dar tot nu ştiam de unde aflase mama că eram la Tasia, a spus câteva cuvinte şi Tasia, îmbunând-o pe mama care era foarte pornită, atât de pornită că se luase şi de Mircea şi mutălăul ăla se ia după toţi, parcă e fată, nu ştiu Tasio cu cine l-ai făcut de e atât de bleg, că doar Şorodoc e cu totul altă fire, Tasia a lămurit lucrurile, poate că lui Mircea i s-a făcut dor de mine şi mama a tăcut şi poate că el l-a convins pe Lucian să vină cu el, mama accepta explicaţia pentru că îi convenea ceea ce asculta, aşa că am hotărât să ne facem că ne trezim şi noi, frecându-ne insistent la ochi şi mama a dat să spună ceva, dar Tasia a oprit-o, punându-i mâna ei pa mâna mamei, într-un gest liniştitor, tandru, dar şi autoritar, uite, ne-a spus, a venit Măndiţa în Bârlad să facă nişte cumpăratări, aveam şi eu să trimit ceva la Fruntişeni, numai bine, că vine căruţa şi o să mergeţi şi voi cu ea.

Mama a înghiţit în sec, era încă supărată, apoi a pufnit în râs, cum le învârţi tu pe toate, Tasio, eşti aşa de bună, că tu ajungi sigur în rai, adevărul că Tasia era bună ca pâinea caldă, iubind toate făpturile Domnului, nu doar oamenii, aşa că dacă există cu adevărat Rai, cu siguranţă Tasia va fi acolo.

În timp, imaginea ei nu s-a şters din mintea mea şi am scris o povestire, unde personajul principal are foarte multe din trăsăturile Tasiei şi pe care am intitulat-o Tuşa:

Deschise, încet, cu frică parcă, ochii. Avea să fie o zi frumoasă.

Nu trebuia să se mai uite pentru asta pe fereastră, nici să asculte buletinul meteorologic. Pur şi simplu ştia. Ridică uşor, aproape ca un tremurat, din umeri. Se scuză, răspunzând în şoaptă unui interlocutor nevăzut: „Dacă am văzut atâtea dimineţi!?!” Şi nopţi văzuse destule. Şi mai ales zile văzuse. E un mare păcat să spui că te-ai săturat de viaţă, un păcat aproape la fel de mare ca sinuciderea. Putea spune altceva: era mulţumită de cât trăise.

Nu-şi mai amintea mare lucru despre copilărie.

Seamănă aşa cu o ceaţă. Mi se pare că sunt un copac înalt, într-o zi de toamnă, în ceaţă. Nu-mi văd toată tulpina, nici iarba, nici rădăcinile. Le simt numai, slab, dar le simt. Aşa mă visez întotdeauna, când mă visez: un copac înalt şi rămuros, un stejar, un nuc, un fag, care nu-şi mai vede toată tulpina şi-şi simte amorţite rădăcinile.”

Se vedea mereu la fel, copil de vreo opt ani, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea vişinie, cu o dantelă albă în jurul gâtului.

Poate nu avea nici atât, de fapt nu-şi amintea nici asta, avea o poză la care ţinea mult, în poză era o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă de catifea maronie, bănuia doar că e roşie, cu dantelă.

Nu ştia dacă e ea, mai de grabă era vreo nepoată după vară sau poate chiar o verişoară de o vârstă mai mică, îi era ruşine să spună că nu-şi mai amintea absolut nimic despre copilărie, nu-şi amintea mare lucru nici despre părinţi, despre tatăl ei îşi aducea aminte doar că purta mustaţă şi că avea strungăreaţă şi asta pentru că era un om vesel, o lua în braţe mereu şi o săruta şi atunci ea încerca să se ferească de mustaţa lui aspră, tuşinată şi atunci mustaţa o zgâria şi tatăl râdea fericit când o vedea supărată, gata să plângă.

Despre mamă îşi mai amintea că avea ochi negri, mari şi trişti, cu cearcăne şi un păr bogat, negru. Atât de bogat era părul, că părea mai mică decât era de fapt. Mama murise prima, de o boală de piept, se stinsese uşor, fără să tuşească măcar, atâta doar că pielea ei devenea pe zi ce trecea mai sidefie, căpătând o strălucire stranie, uşor fosforescentă, încât, când era în sicriu, vecinele murmuraseră, impresionate de frumuseţea ei nepământeană, speriate: „Parcă ar fi o sfântă.”

Nu mai ştia nimic de la înmormântare, poate că nici nu o lăsaseră să vadă înmormântarea, prin preajma locului copii nu erau lăsaţi să vină la înmormântări, să nu se obişnuiască cu moartea şi apoi ce să vadă un copil la înmormântare, oamenii mari mai plângeau şi nu e bine ca un copil să vadă un om mare plângând.

Nu-şi amintea nici de înmormântarea tatălui, venise destul de repede după cea a mamei, la mai puţin de un an, mama murise primăvara, iar el, târziu, în toamnă, în noiembrie, înainte de prima zăpadă, nu ştia de ce suferise, era un om mândru, n-a plâns, n-a suspinat, n-a gemut niciodată, nici măcar la moartea soţiei, se făcea tot mai galben, pielea lui semăna acum cu o felie de cozonac simplu, fără umplutură, atât de galben, încât culoarea ajunsese să se ascundă până şi în albul ochilor.

Pielea lui părea uscată, tăbăcită, acoperită parcă de un praf de sulf. Se uscase, nu mai semăna cu el, tot vecinele şopteau ceva, nu auzise prea bine ce, racu’ sau dracu’ sau cam aşa ceva.

S-a despărţit fără prea mari regrete de casa lor, era de fapt o locuinţă de serviciu, cu două camere ce treceau una în alta, cu pivniţă, dar fără bucătărie şi baie, o casă veche, de cărămidă şi piatră, cu un miros puternic de igrasie, pe care l-a simţit în nări totdeauna, chiar şi atunci când, extrem de rar, se dădea cu parfum.

A fost mutată la un internat mixt, fetele erau despăţite de băieţi doar printr-un perete extrem de subţire, practic un carton uriaş ce despărţea coridorul cel mare în două: în stânga erau fetele, în dreapta băieţii. Altfel erau două intrări separate în clădire şi două curţi care dădeau fiecare într-o altă stradă.

Acolo i s-a petrecut ceva despre care îşi amintea extrem de vag, poate şi pentru că trecuse atâta vreme sau poate că pur şi simplu nu vroia să-şi amintească de seara sau noaptea aceea. Se dusese la toaletă, când cineva i-a prins gura cu mâna, să nu strige şi a săltat-o de la pământ, de parcă ar fi fost o păpuşă de cârpă. S-a trezit apoi trântită pe nişte saci de făină sau plini cu un praf alb, poate ciment, nu-şi mai amintea, mirosind a rânced şi a igrasie, ah, mirosul de igrasie pe care îl simţea ori de cîte ori trecea printr-o emoţie puternică.

Era atât de uimită, încât, chiar dacă nu ar fi avut gura astupată cu mâna unsuroasă, mirosind a motorină, n-ar fi strigat, îşi amintea acum: cel care o trântise era fochistul cel nou, un flăcăiandru, nu avea prea multă şcoală, era cam greu de cap, tăcut, i se spunea chiar Mutu şi atunci când el se auzea strigat dădea din cap, rânjind mulţumit, adică da, da, el era Mutu; o mozolise, o îmbăloşase cu un fel de sărut, o dezgolise pe piept, o zgâriase pe mâini, pe picioare, până când îi dăduse sângele, apoi simţi o durere ciudată, între coapse, şi un lichid lipicios se prelinse pe picioare.

Mutu mormăia mulţumit, apoi gâfâise, era parcă şi el speriat, îi mai şopti: să nu spui nimănui că… şi făcuse hotărât, sălbatic, un gest cu dosul palmei pe gât, apoi se grăbi să dispară.

Nu spusese nimic nimănui, nici nu ştia ce trebuia să spună, nu înţelesese nimic din ce se petrecuse atunci între sacii de făină sau de ciment alb, pe jumătate mucegăiţi, nu era atât înspăimîntată, cât uimită, i se rupsese doar un ciorap, purta ciorapi groşi, mercelizaţi, s-a dus la locul ei în internat şi a stat cuminte până a doua zi dimineaţă, când s-a spălat bine, bine de tot, simţea că făcuse ceva rău, ce anume nu putea să spună, se simţea vinovată, dar apoi totul a trecut, nu era decât un vis urât.

Pe Mutu nu l-a mai văzut, s-a mutat curând la o altă centrală, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost mai greu, i-ar fi amintit ce se petrecuse sau poate că ar mai fi încercat să-i facă încă o dată ce făcuse sau încercase atunci.

Mai târziu, când a început să audă despre asemenea întâmplări de la fetele mai mari, şi-a dat seama că fusese violată sau că avusese o tentativă de viol, nu a ştiut niciodată dacă mai era fată sau dacă devenise în acea seară femeie, gândul i se părea nedrept şi absurd, n-a ştiut niciodată adevărul, pentru că nu a mai lăsat niciodată nici un bărbat să se apropie de ea.

Credea că în acea clipă avea să vomite, să se dea de gol, ducea cu ea o taină grea ca un blestem. Nu era foarte deşteaptă, dar avea o memorie bună şi era foarte atentă în clasă, aşa că a terminat cu bine şcoala, apoi a fost angajată pe la diverse case, îi plăceau copiii instinctiv şi copiii o plăceau, chiar dacă la început i se urcau în cap, o vedeau blândă şi supusă, dar până la urmă cedau ei, pentru că ea nu opunea nici o rezistenţă, aşa cum nu opune rezistenţă o umbră.

A juns până la urmă Mătuşa, avea grijă de plozii verişoarelor şi ai verişorilor, care o exploatau cu neruşinare, îi dădeau, e drept, casă şi masă, dar casa însemna un pat, undeva, într-un cotlon, sub o scară, pe un coridor sau la mansardă, iar masa însemna o bucată de pâine, un ceai fierbinte, puţin îndulcit, ceva gem dimineaţa, o supă chioară la prânz şi un sos nedefinit, o tocăniţă de cartofi în care, de două ori pe săptămână, găsea şi câteva firicele de carne, de obicei de vită.

Seara nu mânca aproape nimic, asta şi din vina ei, nu vroia să mănânce nimic, nu e bine să te culci cu stomacul plin, ceilalţi încuvinţau, da, aşa e, dar se întreceau să înfulece cât mai mult, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii.

Se mulţumea cu puţin, haine primea de la rude, de la verişoare, erau purtate, dar nu erau rupte, avea grijă de casă, de copii, gătea, spăla rufe, călca, ducea gunoiul, făcea cumpărături.

Nu se revoltase niciodată, nu ridicase vreodată tonul, nu se supărase, aşa încât, până la urmă, fu înconjurată de toţi cu un soi de respect, aşa cum se bucură de respect o călugăriţă.

Când copiii creşteau şi plecau la studii, în alte oraşe, mai mari, ea se muta la o altă familie, cu copii mai mici, de şcoală. Mutarea nu o mira, era aşteptată doar de ceilalţi, cine nu şi-ar dori o femeie tăcută, care se mulţumeşte cu atât de puţin, care nu e hoaţă, care e atât de pricepută şi care le e şi un fel de rudă? Nimeni nu mai ştia cum o cheamă, toţi îi spuneau acum Tuşa, de la Mătuşa, ea zâmbea uşor, ori de câte ori era strigată, nu-şi permitea gesturi de tandreţe, doar de vreo două ori şi-a permis să mângăie pe creştet un copil şi şi atunci s-a simţit ruşinată.

Timpul trecea pe lângă ea, fără s-o atingă, fără să lase vreo urmă pe trupul şi pe chipul ei şi copiii pe care îi îngrijise ea cândva deveneau brusc taţi şi apoi, parcă la fel de brusc, bunici şi chiar mureau din când în când, aşa că, la un moment dat, nimeni nu părea să mai ştie cine era, de unde venise, dacă erau sau nu rude şi, mai ales, ce vârstă avea.

Actele i se pierduseră la ultimul război, într-un fel de refugiu, cineva îi completase alte documente, scrisese ce vroise sau ce crezuse el acolo, cu siguranţă că nu avea vârsta din buletin, la vot nu s-a dus niciodată, nu avea nicio pensie, pentru că nimeni nu se gândise la asta, ce să facă Tuşa cu banii, avea ce îi trebuie şi părea foarte mulţumită.

Devenise de neînlocuit, nu era iubită, dar păreau că nu se pot descurca fără ea, ştia mai bine decât oricine rosturile casei, nu comenta niciodată nimic, răspundea aproape în şoaptă când era întrebată.

Un singur lucru îi rămăsese de pe când era elevă: atunci când răspundea ceva cuiva, poziţia ei devenea instinctiv dreptă, politicoasă, dar fermă, îşi aranja rochia la spate cu un gest uşor nervos şi ea privea omul drept în faţă, mai exact în ochi, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că cel care o întrebase îi înţelesese exact răspunsul.

Primarul urbei s-a gândit că ar fi bine, pentru imaginea lui în primul rând, peste trei luni veneau alegerile, să-i premieze pe toţi cetăţenii de peste optzeci de ani din oraş şi atunci a fost şi ea invitată, semn că totuşi se afla înregistrată la Evidenţa Populaţiei.

Stăpânii casei, nepoţi de-al doilea, şi ei oameni de-acum în vârstă, dar, oricum, sub barem, o sfătuiră să accepte invitaţia, ba chiar, lucru total neobişnuit, îi cumpărară o rochie nouă.

Era prima rochie nouă din viaţa ei, nu o încercă totuşi nici o emoţie, constată doar acest lucru, îşi găsise o poşetă veche de trei decenii, dar care, nefiind purtată, părea aproape nouă şi o luă încet spre sala unde trebuia să se întâlnească cu primarul şi cu ceilalţi sărbătoriţi. Pătrunse în sală. Nu erau prea mulţi octogenari, vreo douăzeci, dintre care şi două perechi, două familii adică, trei persoane de nouăzeci de ani şi peste şi doar ea, care reuşise să treacă de sută.

Află asta dintr-un discurs destul de încâlcit al Primarului care, transpirat, cu ochii alunecându-i mereu în jur, încercând să primească, de la cineva de la organizare, asigurarea că totul e bine, că au sosit şi diplomele şi cadourile şi televiziunea, se emoţionă totuşi sincer, aproape fără motiv şi începu să se bâlbâie.

Spre surpriza ei, fu căutată imediat după discursul Primarului de două reporteriţe de la televiziunea locală, care îi puseseră imediat întrebări, legate, bineînţeles, de vârstă, de fosta ei profesie, aici ezită şi răspunse uşor amuzată… casnică, apoi se corectă, … adică mătuşă, nesinchisindu-se dacă a înţeles-o sau nu cineva.

Răspunse că s-a născut exact la 1 martie 1899, asta mai ţinea minte, văzuse scris, cu un scris caligrafic, cu cerneală neagră pe fostele acte, cele dispărute, ceea ce născu imediat un murmur de admiraţie: „nu se poate, înseamnă că aţi prins trei secole”, nu se gândise niciodată la asta, da, avea 102 ani şi intrase în al… treilea secol de viaţă, „extraordinar, credem că e un caz unic, trebuie să facem cu dumneavoastră o emisiune specială”, atunci ea ridică obosită mâna, abia acum îşi văzu pielea de pe braţ atârnându-i, nu, nu trebuie, sunt atâţia oameni tineri, interesanţi, oameni politici, sportivi, artişti, ce vă vă spun eu, nici nu ştiu cum am ajuns să trăiesc atât de mult, vocea ei era aproape rugătoare, îşi cerea parcă scuze că trăia de atâta timp, iată prinsese trei secole, cum de nu se gândise la asta.

Aşteptă politicoasă să se servească tortul, refuză şampania, nu am băut niciodată şampanie, nu-mi place nici un fel de băutură, n-am băut în viaţa mea decât apă, primi o felie de tort, de ciocolată cu frişcă, îl mâncă în tăcere, plimbând linguriţa pe farfurioară, ca şi cum ar fi vrut să o cureţe de frişcă, nu-i plăcea tortul, i se părea prea dulce, fără vreun alt gust, ar fi preferat un măr sau un fruct zemos, o pară ar fi fost cel mai bine, nu mai avea demult dinţi şi nu avea nici proteză, dar gingiile se întăriseră atât de mult, încât se descurca destul de bine cu mâncarea, ca şi cum ar fi avut placă, mulţumi cuiva, unei fete de la organizare, erau toate îmbrăcate într-o uniformă albastră, nouă, o culoare plăcută şi se îndreptă spre casă.

Pe drum fu cuprinsă de remuşcări, punându-şi întrebări pe care nu şi le mai pusese, poate din lipsă de curaj, poate pentru că nu se gândise la asta, niciodată: Pentru ce trăise atâta?

E drept, se simţise utilă, dar parcă avea sentimentul că ea trăise prea mult, în detrimentul altcuiva, care ar fi meritat să trăiască el sau ea mai mult. Şi apoi, ce făcuse ea o viaţă întreagă? Nu-şi ridicase o casă, nu sădise un pom, nu făcuse un copil. Pur şi simplu trăise. Dar de ce? Nu lăsase nici o urmă. Ca şi cum n-ar fi fost. Ca şi cum ar fi fost doar o umbră.

Ciudat, de parcă s-ar fi simţit vinovaţi pentru toată viaţa ei irosită sau dăruită altora, stăpânii îi pregătiră şi ei un tort-surpriză.

Un tort minuscul, doar pentru ea, atât de mic, încât să încapă pe el doar cifra 102, cifra de pe buletin şi două lumânări mici şi albe. Se culcă aproape de ora 11, lucru neobişnuit pentru ea (de ani de zile se culca exact la zece).

Nu se mai sculă a doua zi. Când o găsiră în pat, întinsă aşa cum dorm în morminte de piatră sfinţii, împăraţii şi papii, părea că doarme, cu obrazul frumos, destins, aproape neridat, cu părul atât de alb, că părea atins de o umbră de albastru, cu un zâmbet discret, cu braţele pe piept, ca într-o rugăciune. Nu lăsa în urmă nimic, nici o avere. Lucrurile ei intrau foarte bine într-un mic geamantan.

Fu înmormântată la cimitirul cel nou, din deal.

Un singur lucru ciudat se mai întâmplă.

Atunci când s-a pus problema să-i scrie numele pe cruce, copiii s-au împotrivit: „Cum o să-i scrieţi pe cruce şi pe mormânt Tasia şi nu mai ştiu cum?!? Pe ea o cheamă Tuşa. Aşa o ştiu toţi.”

Şi, pe un petec de marmură, nu mai mare cât o batistă, stă scris în cimitirul de pe deal:

Tuşa

n. 1899 – d. 2001.

Dar cei care trec pe lângă mormânt, dau din cap, siguri că undeva, printre cifre, s-a strecurat o greşeală.”

Ne-am întors pe seară. Bunica ne-a fulgerat cu privirea şi cu vorba: Mircea eşti cel mai mare măgar şi să ştii că te-am scos de la sufletul meu. Iar tu…, ezită o clipă…, dragul bunichii, acuma stai, dar să mai vii din nou la mine, când vei fi student. Ne-a întors spatele şi asta a fost tot.

Bunicul nu a spus nimic, dar a zâmbit scurt, complice.

(va urma)

Lucian Strochi