Simbolistica ferestrei este surprinzător de săracă. Chevalier/Greerbrant îi dedică mai puţin de o coloană, vorbind despre lumină (cele trei ferestre din tablourile masonice semnificând lumina solară, cifra trei corespunzând sudului, estul şi vestului) şi despre receptivitate (fereastra rotundă indică o receptivitate asemănătoare ochiului şi conştiinţei, iar cea pătrată se referă la „receptivitatea terestră în opoziţie cu aportul cerului”.( Jean Chevalier/Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri. Volumul 2, E-O, Editura Artemis, 1995, pp.42- 43).

Nici Hans Biedermann nu este prea generos, acordându-i totuşi ferestrei cel puţin trei noi valori: fereastra e imaginea Fecioarei Maria, putem vorbi de o simbolistică numerică a ferestrelor (trei + patru, trinitatea + evangheliştii) şi rozeta (şapte ferestre, suma lui trei plus patru). Fereastra e identificată şi cromatic prin albastru. (Hans Biedermann – Dicţionar de simboluri, vol.1, Editura Saeculum I.O, 2002, p. 150).

În schimb, imaginarul ferestrei este extraordinar, câmpul semantico-interpretativ înregistrând un lanţ cauzal şi logic, fereastra fiind legată analogic de: tablou, vitraliu, ochi, rană, cicatrice, oglindă, pâlnie, fisură, trecere, mandală, pătrat, labirint, cerc, cealaltă lume, evadare, trădare, uşă, poartă, victorie, înfrângere, icoană, ilimitare, spaţiu deschis, dialog, personalizare, lumină, receptivitate, moarte, apărare.

Dacă adăugăm şi elementele componente ale ferestrei: geamul (sticla), lemnul, zăbrelele, lampa, floarea, perdeaua, oblonul – acest imaginar se dezvoltă fractalic sau arborescent.

Dar fereastra e importantă şi pentru diacronia ei, însoţind omul în toate momentele sale astrale: naşterea e o fereastră, o trecere dintre două lumi, de la întuneric la lumină; copilăria e legată de fereastră prin arhetipal: un copil va desena în primul rând o casă, iar casa va avea o fereastră „sfâşiată” (folosesc terminologia heraldică, adică „despicat” şi „tăiat” adică „împărţit”, în patru „cartiere”). Pentru un tânăr /o tânără, fereastra va fi martora primelor mărturisiri, evadări, complicităţi; maturitatea se va consuma într-o casă, iar casa va avea obligatoriu, tutelar, ferestre; până şi după moarte, fereastra îl însoţeşte pe om, prin acele „ferestre ale sufletului” de care vorbeşte Romulus Vulcănescu, acele triunghiuri tăiate într-un sicriu, pentru ca „mortul să poată vedea ce se întâmplă afară”. Pe întuneric, doar ochii ferestrelor strălucesc, arătând că undeva se află o aşezare.

Există desigur şi ferestre oximoronice: mate, opace, întunecate, colorate, unele dând, sintagmatic, numele unor opere literare.

De toate acestea a ţinut cont artistul plastic Aurel Stanciu atunci când şi-a intitulat ultima expoziţie de la Piatra-Neamţ, de la Galeriile Lascăr Vorel, vernisată pe 18 septembrie 2015, „Taina din fereastră”. De fapt pictorul din Bacău şi-a ales, ca „metaforă personală”, fereastra. Nu mai puţin de alte trei expoziţii au, ca obiect pictural, metaforic şi simbolic, fereastra: 2012- expoziţia „Ferestre” de la Piatra-Neamţ, 2012- expoziţia „Ferestre – Amintiri”, Chişinău, 2012 şi, tot în 2012, expoziţia – „Memoria ferestrelor”, Bacău.

Lucrul pare puţin curios, ţinând cont că artistul, un eminent profesor îşi susţinuse cu succes o teză de doctorat cu tema „Porţile monumentale româneşti – element specific al arhitecturii populare din zona Trotuşului” la Universitatea de Vest din Timişoara.

De ce ferestre şi nu porţi? Câteva posibile răspunsuri: porţile sunt sculpturale, mult mai puţin picturale; porţile sunt monumentale, nu au nici într-un caz intimitatea ferestrelor; fereastra, redusă ca dimensiuni prin comparaţie, oferă un mai bun „nucleu de condensare” „ideatică”. E, până la urmă, diferenţa dintre o coloană şi o icoană.

Pe lângă metaforă, Aurel Stanciu cultivă sinecdoca plastică: o lingură după fereastră poate fi o cină de taină, o floare în interior poate vorbi despre sensibilitatea, căldura, simţul artistic al „locatarului”, o pagină poate fi o bibliotecă, o carte deschisă poate fi o lume.

Dar principala lecţie pe care o oferă profesorul Stanciu este cea despre esenţe, despre vechime (undeva Vasile Voiculescu spunea despre nişte oameni: „ei nu erau bătrâni, ci vechi”), lemnul de ars de vânt, de ploi, de soare, capătă acel cenuşiu de trunchi dus de inundaţii şi eşuat pe un mal, după care stă câteva luni până la uscarea sa completă), liniile îşi pierd verticalitatea şi orizontalitatea, nu şi funcţia de a proteja o intimitate; pictura devine hiperrealistă cu detalii incredibil de precise, se văd toate fibrele lemnului, aşa cum vezi într-un laborator de anatomie, structura musculară a omului pe un mulaj. Dar, curios, nu ai deloc impresia de părăginire, de părăsire, şi aici intervine rolul florii, de obicei o muşcată.

Muşcata e floarea heraldică a pictorului. Nu crinul, stânjenelul, trandafirul, garoafa – flori picturale, cu o simbolistică extraordinară, ci a ceastă floare rustică, nepretenţioasă, dar cu multiple virtuţi.

Muşcata e o floare perenă, se înmulţeşte incredibil de uşor (chiar şi dintr-o frunză), este o „metamorfoză îngheţată”, având flori în diferite stadii de evoluţie, de la boboci până la flori ofilite, trecute), are o cromatică incredibilă – de la alb la mov, trecând prin vermillon şi toate nuanţele de roşu – este o plantă „sanitară” protejând celelalte plante de dăunători şi un adevărat panaceu pentru om. În plus, muşcata este atât o plantă de grădină , cât şi de apartament.

Aurel Stanciu lucrează în triade: fereastra şi muşcata sunt două elemente (fixe) invariabile ale triadei. Al treilea element va fi unul mereu schimbat, inedit adesea: o cheie, un măr, o scrisoare, o perdea, o scândură oblică, un geam, un oblon, o balama, o lingură. Accentul logic şi simbolic cade tocmai pe variabilă.

Impresia de ireal vine din forţarea realului, din exacerbarea detaliului; zidul, lemnul, tencuiala aproape căzută, sunt incredibil de minuţios surprinse, arta depăşind aici (prin claritate) natura.

Fereastra este o trecere şi pictorul realizează un interesant balans între eternitate, ai impresia că acele ferestre au sute de ani şi vor mai „supravieţui” alte sute, şi ceea ce pictorul vrea să transmită, direct sau aluziv: martorul se transformă în mesager.

Ferestrele lui Aurel Stanciu sunt cel mai adesea povestiri în ramă (en abîme”), cu precizarea că rama este chiar fereastra, asupra ei acţionând forţe de torsiune incredibile, în primul rând zidul. Dacă la Ion Alin Gheorghiu floarea este un involt, o dezvoltare aproape fractalică, un timp havuz, o explozie, la Aurel Stanciu mişcarea e inversă, de retragere, de apărare, de implozie; ambele mişcări sunt eminamente lirice.

Mi se pare că Aurel Stanciu se adăugă numărului extrem de restrâns de pictori care au mitizat un obiect, identificându-l, cum am spus, prin sinecdocă, cu lumea: Ion Alin Gheorghiu – floarea, Horia Bernea – dealul, Ion Bitzan – cartea şi acum, iată, Aurel Stanciu cu ferestrele sale.

Rama ferestrei este ea însăşi o istorie apocrifă, cu elemente dintre cele mai neaşteptate: pilonii unui pod de lemn, pereţi de peşteră, diptic, triptic, poliptic (ca în unele picturi ale lui Ilie Boca), gratii (acestea cu dublu rol: de protecţie, dar şi de recluziune), arc de triumf, ancadrament monastic, poartă (cu lacăt!), fantă (pentru o poveste încă nespusă, dar posibilă), ramă de tablou, sau ramă pentru un fals tablou, natura fiind tabloul iluzoriu (ca la R. Magritte – de exemplu), negare prin obturare cu o scândură, (ca la vremuri de ciumă sau pentru a se indica o casă „bântuită”), cruce sau arbore al vieţii.

Evadarea din această mandală se face cu greutate, doar două tablouri indicând ieşirea din tipare.

Trei lucruri cu adevărat importante mi se pare că propune această expoziţie de la Piatra-Neamţ, de la Galeriile Lascăr Vorel, din perioada 18 septembrie – 1 octombrie 2015, dincolo de cele afirmate anterior: o trecere firească, permanentă de la bidimensional, decorativ, la tridimensional şi chiar pluridimensional, dacă luăm în discuţie şi timpul; obţinerea „efectului de culoare”: griul va fi lustruit în cazul lemnului şi poros când e vorba de tencuiala zidului; (acest efect de culoare cere, pe lângă precizie şi talent şi un îndelung exerciţiu la şevalet); o reîntoarcere la lucrurile cu adevărat fundamentale, la lumea satului.

Ca şi Blaga, cel care credea că „veşnicia s-a născut la sat”, Aurel Manole e convins că satul poate fi soluţia eternităţii noastre.

Nu e o atitudine nostalgică sau mioritică, pur contemplativă, ci o înţelegere profundă a rosturilor existenţei şi perenităţii noastre.

De altfel această credinţă o aveau şi romanii atunci când acreditau expresia „genius loci” (spiritul locului). În fond, – credeau romanii – , vei fi, cu atât mai performant, cu cât vei fi mai aproape de origini. (Hegel a dus mai departe conceptul, acceptând chiar „migraţia” şi fecunditatea Ideii).

Ferestrele lui Aurel Stanciu sunt engrame dintr-un arhetip care devine un mit, cel mai încăpător din istoria umanităţii: cel al eternei reîntoarceri.

Aurel Stanciu răstoarnă elegant şi plastic o teorie sistemică: aceea care, considerând un sistem compus din elementele sistemului şi relaţiile (legăturile) dintre elemente, acordă primat legăturilor dintre elemente).

Pentru Aurel Stanciu – pictorul, profesorul, povestitorul, profetul – importante sunt elementele. Adică engramele. Adică ferestrele.

Lucian Strochi